Câteva cuvinte despre Rugby

Eram la un meci România – Spania, iar în dreapta mea, doar câteva scaune mai incolo, doi tineri se ridicaseră în picioare să huiduie chiar în momentul în care un jucător spaniol se pregătea să șuteze. De pe rândul din spatele lor s‑a ridicat un domn la costum – fost jucător de rugby după mărimea spatelui –, care și‑a pus palmele pe umerii lor sfrijiți și i‑a așezat la loc, pe scaun.

„Aici nu suntem la fotbal.”

Unul dintre ei a dat să se ridice, s‑a uitat în spate şi a rămas încremenit la jumătatea gestului, cu genunchii semi‑flexați. Apoi s‑a așezat la loc. De înțeles – printre spectatori erau mulți bărbați trecuți prin rugby și e greu să‑ți imaginezi un conflict cu ei. Toți anii petrecuți pe teren și‑au lăsat amprenta: au o postură impresionantă indiferent de vârstă, iar privirea și cicatricile de pe față (tăieturi, nasuri diforme, arcade proeminente) sunt avertismente greu de ignorat.

De câte ori ajung pe un stadion, mă șochează câte lucruri am uitat: mirosul gazonului proaspăt tuns, icnetele și gemetele și strigătele jucătorilor (nu se aud la TV), indicațiile antrenorilor, liniștea perfectă care se lasă peste stadion atunci când are loc deznodământul unei faze importante. Dar figura celui care îi așezase pe tineri la locul lor mi‑a adus aminte de toți antrenorii și rugbyștii seniori la care mă uitam cu gura căscată în copilărie și în adolescență.

***

Primul meu contact cu balonul oval a avut loc în anii ’80, în perioada de glorie a rugbyului românesc. Am jucat la Steaua, la copii și la juniori. Tata m‑a dus acolo, imediat după prima notă scăzută la purtare, în urma unei încăierări prin curtea școlii. Am rămas în rugby până aproape de sfârșitul liceului. Pe culoarele de la vestiare sau pe la marginea terenului am întâlnit jucători de legendă. Erau oameni care băteau Scoția, Țara Galilor sau Franța. În 1981, echipa naţională pierdea în faţa Noii Zeelande cu 14‑6, după un meci în care marcase două eseuri nevalidate de arbitri. A fost un deceniu în care nicio echipă din lume nu putea să parieze că va bate România și se vorbea insistent despre o invitație de a intra în Turneul celor Cinci Națiuni (acum, șase). În jurul rugbyului era o atmosferă efervescentă și cu astfel de oameni drept modele, chiar credeam toți că suntem printre cei mai buni din lume.

Rugbyul este cea mai importantă școală pe care am urmat‑o. Intr‑un vestiar de rugby am auzit pentru prima dată în viață pe cineva cerandu‑mi să mă comport ca un bărbat. Tot intr‑un vestiar am început să asociez „bărbat” cu anumite atribute: onoare, sacrificiu, curaj, spirit de echipă, inteligență, fair‑play. Nu ai voie să trișezi, nu ai voie să te ferești de o confruntare, nu ai voie să te plângi, nu ai voie să rămâi întins la pământ, nu ai voie să protestezi. Nu ai voie să fii înfrânt. Erau leit‑motivele fiecărui discurs al fiecărui antrenor. Ni se repeta zilnic: cel mai important lucru pe care trebuie să îl câștigi pe terenul de rugby este respectul (al coechipierilor, al adversarilor, al spectatorilor). Mai important decât rezultatul este felul în care ai intrat și ai jucat, faptul că ai făcut tot ce puteai, în limitele fair‑playului, ca să învingi. Tot pe terenul de rugby am învățat că există înfrângeri cu care te poți mândri, dar și victorii rușinoase.

M‑am lăsat de rugby speriat de atmosfera gri care era în jurul sportului la începutul anilor ’90. Epoca de glorie trecuse. Mă uitam la seniorii care erau plătiți mizerabil, ca niște muncitori necalificați. Unii dintre ei renunțau, alții își luau slujbe de noapte ca oameni de pază prin cluburi și baruri. Mulți dintre colegii mei au plecat la fel ca mine, înainte de vârsta senioratului. A fost una dintre cele mai grele decizii din viață; mă simțeam ca și cum mi‑aș fi renegat familia. Încă mai simt asta când merg la un meci și mă trezesc vorbind cu jucătorii.

***

În 1995, International Rugby Board a eliminat restricțiile de plată a jucătorilor, permițând trecerea sportului la profesionism. Până atunci chiar și jucătorii din naționale aveau slujbe și se antrenau în timpul liber. Jucătorii buni au semnat imediat contracte de profesioniști și s‑au dedicat complet sportului. Distanța dintre țările din primul eșalon (Australia, Anglia, Franța, Irlanda, Noua Zeelandă, Scoția, Africa de Sud, Argentina și Țara Galilor) și restul lumii a devenit enormă, mai mare decât în orice alt sport de echipă. Să zicem că la fotbal, am putea spera să batem Brazilia o dată la 50 de meciuri.

La rugby, chiar dacă suntem printre cei mai buni din eşalonul doi, nu vom putea bate o țară din lista de mai sus nici intr‑un milion de meciuri. Ruptura asta, în cazul nostru, este consecința sărăciei. Avem câteva mii de jucători, prost plătiți și prost antrenați. La alții, jucătorii talentați sunt urmăriți și pregătiți de la vârsta școlară. La vârsta senioratului sunt deja mai puternici, mai rapizi, mai rezistenți, mai tehnici. Sunt, pentru noi, invincibili. În plus, o comparaţie între stadionul de la Arcul de Triumf si Twickenham (stadionul pe care joacă naționala Angliei) este la fel de deplasată precum una dintre o garsonieră din Vitan și Palatul Buckingham. În țările din Europa rugbyul se bate cu fotbalul la audiențe (TV și spectatori în tribune), iar în emisfera sudică este, de departe, cel mai important sport.

autor: Bogdan Theodor Olteanu

sursa: Decât o Revistă