Crampeie de amintiri, de Ion Zelea Codreanu

Crampeie de amintiri, de Ion Zelea Codreanu

by -
3 445

CUM AM AJUNS LA CREDINTA FANATICÃ ÎN PUTEREA DE PROPAGANDÃ A CÃRŢII

Ca sã pot lãmuri acest fapt, trebuie sã anticipez cu multi ani înainte aceste aduceri aminte cu alte aduceri aminte. Pe la sfârsitul lui Noiembrie 1898 m’am înscris la Universitatea din Iasi, ca primul student român din Bucovina, venind de la liceul din Suceava. Încã de la învãtãtorii mei din sat stiam de existenta „natiei” românesti în întregimea ei, împãrtitã în diferite tãri sub diferite stãpâniri. Încã de atunci a încoltit în gândul meu de copil ideea cã toate aceste tãri ar trebui sã alcãtuiascã o singurã tarã mare si slobodã. Si mai curios este faptul ca înca de atunci s’a transformat aceasta dorinta a sufletului meu în siguranta absoluta ca asa va fi si cã eu voi vedea înfãptuindu-se acest dor. Învãtãtorii îmi dãduserã numai idei mai slabe si mai timide, dar prin întâmplare eu citisem despre Horea, despre Avram Iancu, despre câtiva haiduci si stiam din casa pãrinteascã din povesti despre Stefan-Vodã si din cântece despre Plevna si Grivita. Ajuns cu acest bagaj sufletesc la liceul din Suceava, am actionat din prima zi asupra colegilor mei, devenind conducãtorul lor sufletesc. Peste câtiva ani îi convocam de zeci de ori, la miez de noapte, în ruinele Cetãtii, spre a pune la cale viitorul cu arma în mânã. Totusi era firesc -datã fiind vârsta si lipsa de experientã- sã fiu destul de neprecaut pentru a atrage, în sfârsit, atentia politiei de sigurantã si a administratiei austriece. Astfel dorul meu de a face studiile universitare în România liberã s’a înfãptuit cu precipitare prin trecerea hotarului blestemat într’un întunecos miez de noapte. De lângã gara Burdujeni, privind luminile Sucevii, fãcându-mi semnul crucii, am ridicat bratul si am jurat sã nu mai trec hotarul acestei împãrãtii decât su sabia în mânã.
La Universitatea din Iasi am fost bine primit de rectorul A. D. Xenopol si de tinerii profesori nationalisti, cu care am luat contact imediat: Ion Gãvãnescul, A. C. Cuza si altii. Între studenti am fost ales vicepresedinte al „Comitetului National Studentesc”, pe atunci sub presedentia studentului nationalist Vasile Brãescu, si vicepresedinte al societãtii nationaliste „Solidaritatea”. Apoi am fost delegat în numele studentimii în „Comitetul Ligii Culturale” din Iasi.
Din toate aceste locuri pe care le ocupam, gândul meu de fiecare zi era spre „românii din tãrile subjugate” -expresie curentã atunci între studenti si în genere în Tarã. Cum era si firesc, prima mea actiune s’a îndreptat spre Bucovina. Rezultatele bãnesti din câteva conferinte tinute în Aula Universitãtii -prima a fost a mea despre românii din Bucovina-, cum si câteva ajutoare mai importante de la Liga Culturalã din Iasi, au fost trimise Societãtii „Scoala Românã” din Suceava, care ajuta pe elevii români la învãtãturã si care mã ajutase si pe mine tot timpul.
Dar în scurt timp mi-am dat seama cã prin mijlocul acesta, adicã al ajutãrii unui numãr de elevi la învãtãturã, trebuia cel putin un veac pentru a trezi si a întãri constiinta nationalã româneascã. Simteam instinctiv cã vremile sunt grãbite, cã soarta „natiei” se va hotãrî mai curând. Si cum sufletul meu fusese aprins de cetitul câtorva cãrti, mi-am zis cã actiunea principalã trebuie sã fie în rãspândirea a cât mai multor cãrti potrivite scopului. De aceea în prima vacantã am aranjat o întâlnire tainicã între Burdujeni si Mitocul Dragomirnei cu câtiva colegi, prieteni siguri, de la Universitatea din Cernãuti, în fruntea cãrora s’a prezentat scumpul si regretatul meu prieten Emilian Lucaniuc din Mitoc, care peste câtiva ani a fost rãpus de tuberculozã.
La aceastã consfãtuire am aranjat în cele mai mici amãnuntimi cum trebuia în tainã invadatã Bucovina cu cãrti. Contrabandistii români -oameni siguri- de ambele pãrti ale granitei aveau sã treacã sacii de cãrti si sã-i transporte la Cernãuti. De acolo se împãrteau în toate pãrtile, fãrã ca acei ce le vor primi sã stie de la cine le-au primit. Multi le gãseau fie pe cerdacul casei, fie chiar în casã. Sistemul acesta a functionat mai multi ani.
Dupã trecerea primului an l-am extins într’o mãsurã mai micã si înspre Ardeal. Numai prin mijlocirea lui Badea Cârtan, un cioban ardelean, care nu trebuie dat uitãrii. Mie dacã mi se va ivi vreun prilej, voi scrie ce stiu despre el. Dar toti aceia care stiu mai mult ar trebui sã se grãbeascã sã scrie. Voi aminti aici numai prima mea întâlnire cu el. Eram în cancelaria rectoratului si discutam ceva cu rectorul de valoroasã amintire A. D. Xenopol. Pedelul anuntã pe „Badea Cârtan”. Si aproape în acelasi timp intrã un tip de dac de pe Columna lui Traian. Xenopol îl primeste cu amabilitate, prietenie si mare bucurie:
„-De când nu ne-am vãzut, frate Cârtane?”
„-Apoi de la Ierusalim, d-le rector”.
„-Poftim sezi pe scaun”, îl invitã Xenopol.
„-Ba, d-le rector, cã eu am mare ciudã pe scaune!” , rãspunde ciobanul cu cojocul în spinare, întors pe dos, cã era varã.
„-Da de ce, bade Cârtane?”
„-Apoi, sã vedeti, domnule rector, eu gândesc asa. Cã tare bine ar fi sã se adune toate scaunele si paturile din România si sã le deie foc, iar jarul care s’ar face sã fie împrãstiat sub picioarele românilor „de dincolo”. Cã atunci românii de aici vãzând cã n’au nici pe ce sedea, nici pe ce dormi, s’ar primbla cât s’ar primbla si apoi s’or porni la treabã, iar cei „de dincolo”, simtind cã-i arde la tãlpi si la cãlcâie, nici nu ar avea vreme sã se primble, ci ar porni sã alerge toti de-odatã si toti într’o parte. Si ar iesi o treabã bunã!”
De prisos sã spun cã ciobanul a fãcut o impresie extraordinarã asupra mea. Xenopol m’a recomandat. Am iesit împreunã, si vreo trei zile în sir ne-am întâlnit mereu si am stat la sfat. Era cioban, care, pãscându-si turma, a citit întâmplãtor istoria Românilor si apoi a Romanilor. Dupã care sufletul i s’a aprins atât de tare, încât si-a pãrãsit turma, a cãlãtorit prin România, a fost la Roma pe jos, a fost la Ierusalim, si de mai multi ani aduna cãrti si le trecea prin munti în Ardeal, unde le împrãstia în toate pãrtile. Din toate puterile mele îl ajutam la adunarea cãrtilor, si mã bucuram cã de astã datã mergeau în tara lui Horea si Avram Iancu, pe care din copilãrie îi consideram semizei.
Si afarã de aceasta, prin badea Cârtan am ajuns la credinta fanaticã în nebiruita putere de redesteptare nationalã si de propagandã a cãrtii!

CUM AM AJUNS SÃ MÃ INTERESEZ DE BASARABIA

Dupã trei ani am fost numit profesor suplinitor la liceul – pe atunci gimnaziul – din Husi, la distantã numai de zece km de cealaltã granitã blestematã, de Prut. Adeseori de pe malul de dincoace am privit dincolo, ca la o mare tainã. Orice legãturã era ruptã. Abia mai târziu am aflat cã totusi existau contrabandisti, care aveau legãturi. Rusia era consideratã ca o putere mare si tiranicã. Aflasem cu urã neîmpãcatã cã moldovenii nu aveau nici un drept la dezvoltarea constiintei lor nationale, cã nu aveau scoli în graiul lor, care fusese alungat si din bisericã. Cã rusii luaserã toate mãsurile cele mai silnice de-a sugruma orice constiintã nationalã bãstinasã din Moldova dintre Prut si Nistru, rãpitã în douã rânduri cu o nedreptate strigãtoare la cer. Cã, în sfârsit, acesti jefuitori de teritoriu moldovenesc arãtau cu trufie lumii întregi cã niciodatã nu vor restitui prada. Asa fiind, se va întelege lesne de ce eu aveam în sufletul meu o urã neîmpãcatã în primul rând pentru rusi, pe slavi în genere -care prin ruteni si polonii galitieni atacaserã si sufletul moldovenesc din Bucovina-, apoi pe unguri si abia în al treilea rând pe austrieci. Întrucât acestia din urmã, cu siretenia lor cunoscutã, lãsaserã libertate limbii românesti în scoala primarã, în primele patru clase ale liceului din Suceava si în biserici.
Din cauza opririi oricãrei atingeri între românii din Regat si cei din Basarabia, aveam senzatia cã malul stâng al Prutului -pe care îl priveam- se afla la distantã de zeci de mii de km, mai departe ca Africa sau America. Departe ca un mormânt, care închide o tainã! Si sufletul meu de luptãtor neastâmpãrat a fost cuprins ca de un jar nestins de dorul de a iscodi aceastã tainã si de a vedea oare de nu s’ar putea gãsi vreun mijloc de-a veni cât de putin în ajutorul constiintei nationale moldovenesti, amenintate cu stingerea totalã.
Doream sã gãsesc un pretext oarecare, ca sã risc o cãlãtorie cât de micã în Basarabia. „Sã risc”, deoarece eu începusem a fi destul de bine cunoscut în Tara întreagã ca luptãtor nationalist, prin scris, prin conferinte, prin întruniri de propagandã în miscarea condusã pe atunci de d-nii A. C. Cuza si N. Iorga. Si îmi închipuiam cã nu se putea sã nu-mi stie de posturi si spionii rusi, care erau prin tarã. D-l A. C. Cuza, cu care pe atunci eram în intimã prietenie si cu care discutam adeseori despre Basarabia si despre dorinta mea de a strãbate dincolo de Prut în vreun mod oarecare, îmi spunea mai în sagã, mai în serios, cã m’as putea trezi usor în Siberia cu toatã cetãtenia mea româneascã. „Cu rusii nu-i de sãguit”.
Cu toate acestea, hotãrârea mea era luatã, ca la cel dintâi prilej sã risc.
Si prilejul se ivi întâmplãtor abia în toamna anului 1911. Un tânãr avocat din Husi, Ghitã Teodoru -astãzi secretarul primãriei Husi-, afând prin rude si zvonuri cã un preot moldovean din Baimaclia, cu bunã situatie si cu numele Hustiuc, ar avea fete de mãritat, s’a hotãrât sã încerce a peti pe cea mijlocie, despre care auzisem cã era deosebit de frumoasã. Voia însã sã nu se înfãtiseze singur, ci dupã vechea datinã sã aibã si un petitor. I s’a pãrut cã eu, ca profesor din Husi, as fi cel mai potrivit, ca unul care-l cunosteam bine. Fãrã discutie, am primit. Se poate usor închipui ce nerãbdare, ce zbucium, ce curiozitate mistuitoare era în sufletul meu!
Mi-am pus întrebarea dacã n’ar fi bine ca pentru aceastã cãlãtorie sã las costumul national si sã mã îmbrac în haine nemtesti, ca sã nu atrag prea mult atentia autoritãtilor rusesti. Mi-am spus însã cã aceastã deghizare, în caz de s’ar afla, s’ar putea interpreta cã am cãutat sã mã ascund. Deci ar fi mai periculos pentru mine. Iar afarã de aceasta voiam sã vãd dacã îmbrãcãmintea moldoveneascã le mai aminteste ceva moldovenilor din Basarabia. Mã vor observa, mã vor întreba, vor intra în vorbã cu mine.
Deci mi-am luat concediu pe vreo opt zile si am plecat. Am trecut Prutul pe la Leova. Ce zguduire în sufletul meu si ce încordare de luare-aminte! Într’o cãrutã cu cai aprigi ajungem în câteva minute la pichetul de grãniceri muscali. Oprim si dãm hârtiile de trecere. Un gradat, sau poate ofiter, intrã cu ele în pichet si ne lasã sã asteptãm vreo jumãtate de orã. Mi s’au pãrut ani. Oare ne vor lãsa? Ori poate fãrã explicatie ne vor arãta drumul înapoi? În sfârsit, apar si ne dau hârtiile cu permisiunea de a pleca mai departe. Cum am plecat, îi spun camaradului Ghitã Teodoru cu ciudã: „-Nu voi muri pânã nu-i vom muta dincolo de Nistru”. El mi-a rãspuns cu un gest de neîncredere, eu însã simteam în sufletul meu siguranta inexplicabilã cã rostisem o profetie, care se va îndeplini.
Înainte de a însera, am sosit în Baimaclia la casa chiaburã si primitoare a preotului. El, preoteasa, douã fete, -prima studentã la Universitatea din Kiev, a doua învãtãtoare la scoala din târgusor, si un fiu care, mi se pare, se pregãtea sã devinã învãtãtor. Ceilalti din cei nouã copii lipseau de acasã. Toti foarte bucurosi de oaspeti din Moldova. Cu vreun an mai înainte, mai fuseserã vizitati întâmplãtor de câtiva tineri din România.   Vorbeau toti în casã întotdeauna moldoveneste curat. Si mai nu se putea altfel, întrucât pãrintele Dimitrie fusese hirotonit pe vremuri în catedrala din Husi de „Preasfintitul Silvestru”. Rusii, dupã rãpirea din 1878, i-au tot pus în vedere sã învete slujba bisericeascã slavonã. Sfintia sa însã, sub pretextul cã nu a putut deprinde bine slavona si ruseasca, a slujit întotdeauna numai moldoveneste, spre bucuria tãcutã a moldovenilor din toatã împrejurimea. Preotii mai tineri însã, desi moldoveni, sunt siliti si ei nici nu îndrãznesc sã slujeascã altfel decât ruseste.
A doua zi i-am scos la ivealã vreo trei cãrti, pe care îndrãznisem sã le iau cu mine pe ascuns. Poeziile lui Alecsandri, ale lui Eminescu si ale lui Cosbuc. Ne-am asternut pe adevãrate sezãtori literare, cu cetiri, cu explicatii, cu lãmuriri din istoria literaturii române. Ardeam de dorul de a chema si câtiva sãteni, dar a trebuit sã recunosc cã ar fi fost prea periculos. Dar a treia zi dimineata m’am dus cu domnisoara învãtãtoare ca sã asist la lectii la scoalã „în calitate de profesor”. Erau treizeci de elevi, aproape toti moldoveni. Manualele rusesti, dar copiii nestiind ruseste, lectia se fãcea mai mult în moldoveneste, explicându-li-se bucãtile rusesti. Mã ardea dorinta de a face o lectie copiilor despre Moldova si de a-i întreba despre Stefan-Vodã cel Mare. Mi-am dat însã seama cã-mi primejduiam tot planul meu de actiune asupra Basarabiei. Am tãcut deci, bucurându-mã numai de faptul cã elevii vorbeau întreolaltã moldoveneste.
De la scoalã în spre casã drumul era prin piata târgusorului. Tãrani multi în jurul carelor încãrcate. Am trecut prin mijloc, ca sã trag cu urechea si sã aud cum vorbesc întreolaltã. Observat de tãrani din cauza portului meu, unul zise cu glas destul de tare ca sã aud eu:

„Ciobãnasul de la oi,
adã-l, Doamne pe la noi”,

iar altul de la alt car adaugã:

Sã-l hrãnim cu miez de nucã
de la noi sã nu se ducã!”

Era, desigur, invitatia de a sta de vorbã. Dar eu mi-am dat seama cã dacã mã opream la vorbã, s’ar fi adunat multimea în jurul meu, si pe datã s’ar fi ivit si politia. De aceea le-am zâmbit, i-am salutat si mi-am continuat drumul, profund miscat de constatarea cã graiul moldovenesc cu melodia si poezia lui n’a putut fi miscat din straturile poporului de toatã silnicia tiranicã a muscalilor. Peste vreo douã zile era însã sã fac constatarea cã „fruntasii satelor” cât de putin cãrturari, cãutau sã se fãleascã cu ruseasca lor cât de stâlcitã!
Peste douã zile era sãrbãtoarea Sfântului Dumitru si domnisoarele Hustiuc ne-au propus sã mergem pentru seara de Sâmedru în satul Lãrguta, ca sã petrecem la preotul Dimitrie Zaharia. Fireste, m’am bucurat de acest nou prilej de a cerceta necunoscutul dintre Prut si Nistru.
Drum destul de lung, vreo 20 km, dar, caii fiind foarte buni, am ajuns pe la apusul soarelui. Pe drum mi se spusese cã preotul era de obârsie rãzãseascã de prin împrejurimi, si cã avea o situatie materialã înfloritoare. Numai via ar fi de vreo 40 de deseatine. Am fost prezentat preotului, un tânãr foarte elegant în haina-i preoteascã, si foarte bucuros de oaspeti. În salon vreo 20 de persoane, domni si doamne. Din comunã si din împrejurimi. Aproape toti moldoveni. Doar învãtãtorul Nimirovski, dintr’un sat apropiat, e ucrainean, dar vorbeste destul de bine moldoveneste, desi e numai de vreo 5 ani în satul respectiv. A trebuit sã învete, ca sã poatã sã se înteleagã cu oamenii si cu copiii. Stând de vorbã cu el mai intim, am putut observa cã e mai prieten moldovenilor decât rusilor, pe care, desigur, din motive nationale ucrainene, îi urãste. Toti si toate din salon stiau moldoveneste -cei mai multi acasã la ei vorbeau moldoveneste-, aici însã vorbeau toti ruseste. Eu, care nu stiam o boabã din vreo limbã slavã, nu-mi puteam da seama de vorbsc ruseste bine acesti moldoveni sau nu. L-am întrebat pe învãtãtor, si el mi-a confiat cã cei mai multi vorbesc prost ruseste, iar unii prost de tot. Mai rãu nu se poate, mi-am zis eu. Sunt rusificati cu sufletul înainte chiar de-a le fi fost rusificat graiul. L-am întrebat pe învãtãtor dacã prin Basarabia sunt multe scoli primare. Spre usurarea mea, mi-a spus cã sunt numai în satele principale, si cã nu functioneazã de prea multi ani. Desigur, faptul acesta a fost un mare noroc pentru mântuirea graiului moldovenesc.
Intrã doi bãrbati destul de tineri, cu trãsãturi pronuntat moldovenesti, adicã bine pârliti de soare, îmbrãcati destul de bine. Cu o plecãciune salutã toti oaspetii, spunând bunã seara în ruseste. Acestia or fi poate rusi? Îl întreb pe soptite pe învãtãtor: -Da de unde! Cred cã afarã de bunã ziua si bunã seara nu stiu altceva ruseste, îmi rãspunde acesta. Stãpânul casei mi-i recomandã: domnii Gârnet ! Mai târziu -dupã masã- stau de vorbã putin cu unul dintre ei. D-l Gârnet are curajul -vinul pãrintelui e foarte bun!- sã fie mândru cã e rãzes, urmas „din rãzesii lui Stefan cel Mare, un adevãrat Gârnet”! Bineînteles cã asta nu-l împiedicã sã-i parã rãu cã nu stie tocmai bine ruseste.
În sfârsit, dupã ce au încetat de a mai veni oaspeti noi, gãsesc prilejul sã stau de vorbã cu pãrintele Mitran Zaharia, stãpânul casei. Mã surprinde cã sopteste curgãtor si sigur limba literarã din Regat. Si aflu, spre surprinderea mea, cã a fãcut mai întâi 6 clase de liceu la Bârlad si apoi si-a completat seminarul la Chisinãu si s’a fãcut preot. Aceasta nu-l împiedicã sã ne pofteascã la masã -în treacãt fie zis, uimitor de bogatã- în limba ruseascã, si la începutul mesei sã spuie Tatãl Nostru tot în ruseste. Si acum o micã parantezã în legãturã cu persoana pãrintelui.
La 1933, într’o zi la Camera Deputatilor, observ cã se aseazã cineva pe locul liber de lângã mine. E un coleg cu aspect cochet si simpatic, cu barba si mustata proaspãt rase: „-De demult n’ai mai fost, mata, pe la mine, la Lãrguta, în judetul Cahul”. „-Mi se pare”, i-am rãspuns eu, „cã în propagandele mele din ultimii ani am trecut si prin Lãrguta, dar nu-mi aduc aminte sã mã fi oprit la cineva”. El mã privi zâmbind si-mi rãspunse: „-Nu acuma, ci înainte de rãzboi”. „-Atunci nu am fost decât la preotul Mitran Zaharia”, rãspund eu. „-Apoi eu sunt!”, îmi spuse colegul râzând. Dupã rãzboi se lãsase de preotie, întrucât nu-si putea îngriji gospodãria, si acuma era deputat national-tãrãnist.
Spre ziuã am pornit înapoi spre Baimaclia. Aici a doua zi am fãcut cunostintã cu un proprietar, îl chema Rusu. Pãrea sã fie constient de obârsia lui mocãneascã.
Înainte de a pleca înapoi spre Husi, rezumându-mi rezultatul cercetãrilor mele în ce priveste putinta începerii unei propagande nationale, am ajuns la încheierea cã numai învãtãtoarea Eufrosina, fiica preotului Hustiuc, putea sã aibã curajul de a primi cãrti pentru propagandã, trecute pe furis peste granitã, si de a le împãrti în tainã la diferite persoane. Curajul domnisoarei rezulta, probabil, si din faptul cã se si logodise cu tânãrul Ghitã Teodoru, cu care venisem, si în cursul iernii urma sã fie si nunta, care o va strãmuta definitiv la Husi. Sora sa, care studia la Kiev, s’a mãritat si ea ceva mai târziu cu un medic din Husi.
Timpul pânã la nunta domnisoarei Eufrosina am cãutat sã-l folosesc din toate puterile pentru propagandã. Corespondenta dintre noi trebuia sã se facã prin postã, cu subîntelesuri si cu afirmarea cã dumneaei este „verisoara” mea.
Asa au urmat lucrurile pânã la câslegile din 1912. Dar multã iapravã nu s’a putut face, atât din cauza timpului scurt, cât si pentru cã „verisoara” mea nu avea cunostinte prea numeroase în diferitele judete ale Basarabiei.
Pentru aceasta trebuia gãsit un moldovean cu situatie si culturã mai înaltã, cu legãturi întinse, si în acelasi timp cu o adâncã constiintã nationalã, cu o înflãcãratã iubire de neam, care sã-i dea curajul de apostol.
Era oare cu putintã sã existe un asemenea bãrbat în Basarabia? Si dacã era pe undeva, îl puteam eu oare gãsi?

CUM L-AM CUNOSCUT PE „VÃRUL” MEU ION PELIVAN

Chiar dacã mã îndoiam cã s’ar putea sã fie prin Basarabia un asemenea moldovean, totusi sufletul meu era stãpânit de dorinta arzãtoare de a sti care este starea nationalã a moldovenilor din Basarabia rãpitã la 1812, dupã ce îmi fãcusem o oarecare idee despre starea moldovenismului smuls a doua oarã la 1878. Starea acestora din urmã mã multumise totusi, întrucât poporul de jos vorbea limpede moldoveneste, iar intelectualii -desi rusificati sufleteste- nu puturã uita graiul din cauza tãrãnimii.
Dar cei din Basarabia „veche”, de la 1812, vor mai fi stiind a vorbi moldoveneste? Desigur, mã întrebam, dacã mai stie poporul, cãci despre cãrturari eram aproape sigur cã nu numai cã si-au pierdut graiul, dar cã nu mai înteleg nici un cuvânt moldovenesc. Si poate, Doamne fereste!, care renegati, vor fi fiind si dusmani ai moldovenismului? În orice caz trebuia sã încerc. Trebuia sã trec si în Basarabia „veche”. Dar unde si sub ce pretext? Dupã o consfãtuire cu fruntasii nationalismului de pe acea vreme din Iasi, profesorii universitãtii Ioan Gãvãnescul, A. C. Cuza, Corneliu Sumuleanu si P. S. Nicodim, actualul mitropolit , care pe atunci era vicar al mitropoliei, toti grupati în Liga Culturalã, m’am hotãrât sã-l vizitez în vacanta de Crãciun la Bãlti pe judecãtorul Ion Pelivan, despre care aflasem cã fusese pe la cursurile de varã de la Vãlenii de Munte si cã era abonat la „Neamul românesc”. Nu-l puteam preveni în scris, deoarece mã temeam cã scrisorile venite din Regat puteau sã-i fie deschise în cabinetul negru rusesc.
Asa dar, fãrã sã-l cunosc si fãrã sã fiu sigur cã nu va fi plecat undeva de sãrbãtori, pe o iarnã foarte grea, cu viscole si cu troiene, am plecat din Iasi cu trenul pânã la statia Pârliti. De acolo urma sã ajung la Bãlti cu sania-diligentã postalã. Din cauza viscolului si troienelor n’am putut ajunge decât pânã în târgusorul Fãlesti, noaptea târziu. Am ajuns numai datoritã cailor minunati si vizitiului vrednic al saniei postale care fãcuse acest drum, desigur, de sute de ori. Drumul întroienit nu se distingea deloc, si spulberarea din fatã fãcea aproape imposibilã vederea înainte. Iar cel mai mare noroc a fost, desigur, faptul cã nu ne-a întâlnit vreo potaie de lup. La Fãlesti vizitiul a bãtut îndelung într’un oblon închis. Iar dupã deschiderea oblonului a parlamentat câteva minute si apoi m’a lãsat în acest han jidãnesc. De altfel, eram singurul pasager. Am dormit într’o camerã caldã.
A doua zi hangiul jidan a început sã mã descoase. De unde vin, încotro merg, am de cumpãrat ceva? Si asa mai departe. I-am spus cã merg de sãrbãtori la un vãr al meu la Bãlti, care este judecãtor. Am observat vã vorba aceasta i-a impus respect. Pentru mine era însã important faptul cã vorbea aproape curgãtor moldoveneste. Aceasta nu se putea datora decât faptului cã tãrãnimea din împrejurimi vorbeste moldoveneste. Deci, poate nu-si vor fi pierdut graiul. M’am ferit însã sã-ll întreb ceva în directia aceasta. Dupã ce m’a întrebat dacã în „Moldova” este o scoalã din care „iese doftori”, l-am trimis sã-mi opreascã loc în sania postei pentru Bãlti. Peste un ceas s’a înturnat cu rãspunsul cã posta nu mai pleacã la Bãlti -cu toate cã spulberarea omãtului se oprise- din cauzã cã drumurile sunt troienite. Eram deci amenintat sã rãmân locului cine stie câte zile în hanul jidovesc de la Fãlesti. Întrebându-l pe hangiu dacã nu stie vreo sanie particularã care ar voi sã facã acest drum, mi-a spus cã nu este. Atunci m’am hotãrât sã fac apel la politie, sã-mi gãseascã ei o sanie. Doar nu degeaba eram eu -cu tot portul meu „tãrãnesc” din România- vãr cu un domn mare din capitala judetului, cum era un judecãtor pe acolo si pe vremea aceea. La politie am gãsit un rus cu înfãtisare militãreascã si cu uniformã impunãtoare. I-am arãtat pasaportul si într’o moldoveneascã rarã l-am rugat sã-mi ajute a gãsi o sanie pentru Bãlti, unde mã duc de sãrbãtori la vãrul meu Ion Pelivan, care este judecãtor. Spre mirarea mea rusul nu numai cã a înteles ce i-am spus, ci -dupã ce mã privi cercetãtor de sus pânã jos- mi-a rãspuns într’o moldoveneascã stricatã, dar totusi destul de înteleasã, cã el va porunci o sanie a postei. Sã astept la han, cãci dupã amiazã va veni sania sã mã ia, adãugându-mi cã sã nu plãtesc decât taxa prescrisã. Acest apel la politie îi mai mult pentru a îndepãrta bãnuielile, dar mi-a prins bine si pentru cãlãtorie.
Întors la han, asteptam ca pe cãrbuni. În sfârsit, pe la ora 2 a sosit o sanie a postei cu doi cai buni si cu un vizitiu destul de voinic. Cum am iesit din Fãlesti, mi-am dat seama cã drumul este într’adevãr nespus de greu din cauza troienelor, desi nu mai viscolea, ci bãtea în fatã numai un vânt subtire si geros. Vizitiul avea înfãtisare desãvârsit muscãleascã, totusi am încercat sã vorbesc cu el. Nu numai cã întelegea tot ce-i spuneam, ci o rupea destul de curgãtor moldoveneste. E rus de lângã Urali, a slujit în oaste si a rãmas aici în Basarabia. Este aici de 7 ani. A trebuit sã deprindã graiul moldovenesc, cãci pe aici toti grãiesc numai moldoveneste, afarã de „cinovnici” care si ei trebuie sã învete moldoveneste, ca sã se poatã întelege cu „norodul” . Desi înghetam de frig, totusi cuvintele acestea ale rusului mi-au produs o nespus de dulce cãldurã sufleteascã. Mã simteam cuprins de nãdejdi primãvãratice pentru neamul moldovenesc.
Pe înserate intrãm în orasul Bãlti. Vizitiul nu stie unde locuieste judecãtorul Ion Pelivan. Eu zãresc un bãiat tânãr în uniformã. Presupun cã este elev. Opresc sania si îl întreb de nu stie unde locuieste judecãtorul Pelivan. Îmi rãspunde într’o moldoveneascã curatã cã stie unde, si se urcã în sanie sã mã conducã. Era elevul de liceu Anton Crihan, care avea sã fie subsecretar de stat la Domenii în România Mare. Ajunsi în fata locuintei cãutate, care era si localul judecãtoriei, vãd la intrare un bãrbat tânãr, frumos la chip, cu mustatã rãsucitã, îmbrãcat în uniformã impunãtoare. Oare sã fie el? Ca sã nu dau de bãnuit celor din sanie, întreb cu glas rãspicat: „Mã rog, aici locuieste vãrul meu, judecãtor Ion Pelivan?” -„Aici, vere, aici, poftim”, a fost rãspunsul. Iar imediat ce am intrat în casã cu geamantanul în mânã, m’a întrebat „Da cine esti mata?”. I-am rãspuns rar si cadentat: Eu sunt profesorul Ion Zelea Codreanu! Ca sã vãd dacã si ceteste „Neamul românesc”, la care era abonat. Iar el mã întreabã imediat: „Acela care era sã fie omorât la Fãlticeni?” -„Acela!” îi rãspund eu. -„Atunci fii binevenit, frate!”, îmi rãspunde el plin de bucurie. M’am bucurat si eu, cãci am înteles cã era la curent cu toate luptele noii miscãri nationaliste de sub conducerea profesorilor A. C. Cuza si Nicolae Iorga, care miscare era atunci în toiul ei, si pentru care eu îmi primejduisem viata de repetate ori, ceea ce fusese publicat prin „Neamul românesc”.
Cu toatã oboseala mea am stat de vorbã pânã dupã miezul noptii. Mi-am dat seama cã puterea lui Dumnezeu mã condusese de-a dreptul la cel mai ales suflet, la cel mai nationalist moldovean, la cel mai curajos si îndârjit apostol al ideii de românism care trãia atunci pe pãmântul Basarabiei rãpite. Era mai mult decât omul pe care voiam sã-l gãsesc. Trecuse din copilãrie prin lupte grele, si deci avea o mare experientã si mari legãturi între moldovenii cãrturari din Basarabia si din toatã Rusia europeanã. Si n’a lipsit mult ca în urma actiunii întreprinse împreunã pentru redesteptarea constiintei nationale a moldovenilor sã cunoascã Siberia pentru a doua oarã.

SI ALŢI PATRIOTI MOLDOVENI

A doua zi am continuat a sta de vorbã numai noi doi aproape toatã ziua. Despre moldovenii din Basarabia si de peste Nistru, pânã la „Chiu”, din „Crâm” si pânã în Urali, despre silintele zadarnice de rusificare, despre constiinta instinctivã de superioritate a moldoveanului fatã de rus, despre România si însemnãtatea ei militarã, despre vitejia înnãscutã si legendarã a românilor, despre Bucovina si Transilvania, despre neamul moldovenesc întreg si despre marile lui destine. Ne întelegeam deplin si simteam la fel. Parcã n’am fi fost numai „veri”, ci chiar frati gemeni!… Tot în ziua aceasta l-am cunoscut pe tânãrul elev Ceapã.
A treia zi însã am o altã surprizã: Vine la noi, si stãm de vorbã aproape toatã ziua cu el, învãtãtorul Porfirie Falã. Un rãzes istet si mucalit, si vorbeste o moldoveneascã frumoasã, de parcã ar fi Ion Creangã invitat din mormânt. Partea curioasã este cã seamãnã si la chip si la trup cu marele scriitor, despre care nu stie decât din auzite. În schimb cunoaste în trãsãturi generale Istoria Românilor. A cetit în româneste povestea lui Alexandru Machedon, si stie nesfârsitã serie de legende moldovenesti inedite: despre Stefan-Vodã, despre rãzesi, despre mazili, despre luptele cu tãtarii, despre diferiti haiduci si asa mai departe. Din toate rezultã constiintã româneascã si mândrie moldoveneascã si rãzãseascã. De rusi râde, cum numai satira popularã stie sã râdã. Si aceasta este -desi cu stiintã de carte restrânsã si experientã mai micã- un suflet mare de moldovean. Si unele din planurile noastre de propagandã le punem la cale si cu Porfirie Falã.
Seara „vãrul” meu Pelivan mã duce la masã la protopopul V. Certan. Atât preotul, bãtrân, cu înfãtisare venerabilã, cât si bãtrânica preoteasã, sunt moldoveni curati. Fiul lor e profesor la liceul din Bãlti si are un nepotel elev, mi se pare, în clasa întâi de liceu. Toti vorbesc în casã moldoveneste. În toatã casa e o atmosferã domoalã de cald românism, desigur, sub influenta discretã a judecãtorului Ion Pelivan, prietenul familiei. Discutãm multe despre neamul românesc în genere si despre viitor, fãrã însã a intra în amãnunte si fãrã a aminti despre planul de propagandã nationalã, pe care în linii generale îl si fãurisem cu „vãrul” meu. La aceastã familie am fost de mai multe ori la masã.
În seara spre Anul Nou mergem neinvitati la masã la un fost mare proprietar si pe atunci mare comerciant de fierãrie, Dumitrache Vraghie. În persoana acestuia -un bãrbat înalt, cu pieptul lat, voinic, cu înfãtisare de haiduc, un adevãrat geto-dac- mi-a fost dat sã cunosc pe cel mai îndãrãtnic rãzes moldovean. Avea mai multe fete si bãieti. Nu stia cum sã-si exprime mai bine bucuria cã am venit la masã la el într’o searã ca aceea. Masa a durat pânã târziu dupã miezul noptii. Nu atât mâncarea si bãutura, cât cu povestirile din trecut si cu discutiile relative la viitorul neamului. E aproape de prisos sã spun cã în familia aceasta se vorbea moldoveneste ca în cea mai româneascã familie din Regat. A avut mosii în diferite judete ale Basarabiei. A avut una si în dreptul orasului Husi. Cu vreo douãzeci de ani în urmã venea adeseori la Husi si fãcea chefuri de câte o sãptãmânã cu lãutarii cei vestiti si cu vinuri bune. Apoi cunostea Iasiul si alte orase din regat. Nu se ferea deloc sã-si manifeste fãtis sentimentele lui de român. Si rusii îl lãsau în pace, probabil fiindcã avea mare vazã în mijlocul poporului. Era cãpitan în armata ruseascã. Si cu doi ani în urmã, împlinind limita de vârstã, i-a venit de la Ministerul de Rãzboi din Petersburg întrebarea dacã doreste sã mai conteze în armatã în caz de rãzboi. Si moldoveanul Dumitrache Vraghie a îndrãznit sã rãspundã în scris cã el este gata sã ia parte la orice rãzboi al Rusiei, afarã de unul singur, un eventual rãzboi în contra României! Prietenii îl jeleau cã va fi deportat în Siberia în urma acestui rãspuns. Rusii însã nu au cutezat sã se atingã de el.
Când stãteam atunci la masã, nu puteam bãnui cã lui Dumitrache Vraghie soarta îi rezervase un act de curaj si mai mare: Curajul istoric de-a fi proclamat, împreunã cu altii, la 1918, în Martie, unirea judetului Bãlti cu România, cu mult înainte de votul Sfatului Tãrii. Acest fapt a influentat în mare mãsurã mersul împrejurãrilor pânã la unirea Basarabiei.
La 1919 Dumitrache Vraghie a fost ales senator în primul parlament al României Mari, care a votat unirea cea mare. Iar peste vreun an s’a îmbolnãvit de cancer în gât. L-am vizitat la Spitalul Brâncovenesc din Bucuresti. Întelegea cã trebuia sã moarã. Dar privea moartea în fatã cu liniste si seninãtatea unui adevãrat geto-dac. Dorea numai sã se termine mai curând, prin vreo operatie. Si deoarece medicii români au refuzat operatia zadarnicã, a plecat la Viena. A murit la operatie si a fost înmormântat acolo, departe de pãmântul Patriei, atât de iubitã de el. Familia nu a avut banii trebuitori pentru a-i aduce corpul, iar România politicianistã de dupã rãzboi a avut alte preocupãri. Însã viitoarea Românie româneascã nu trebue sa-l uite pe acest mare patriot. Corpul lui va fi adus la timpul sãu si înmormântat în cinstea cuvenitã în tãrna caldã a României lui iubite.
Si acum sã revin la sirul povestirii mele. Spre dimineata Sfântului Vasile am încheiat masa si discutiile noastre nationale din casa primitoare a lui Dumitrache Vraghie si am plecat spre casa „vãrului ” meu, împreunã cu acesta. Amândoi aveam în suflet convingerea cã viitorul neamului nostru nu poate fi pierdut, de vreme ce Dumnezeu i-a dãruit patrioti ca Dumitrache Vraghie.
Prin centrul orasului vedem un ofiter tânãr, zãcând în omãt cu uniforma lui strãlucitã cu tot. Ion Pelivan l-a ridicat cu greu, si împreunã l-am dus la locuinta lui, care nu era departe. În continuarea drumului nostru, îmi aduc aminte cã i-am spus „vãrului” meu: „De va fi sã ne batem cu acestia, nu va fi greu deloc sã-i biruim, oricât de numerosi vor fi. Si ofiterii nostri chefuiesc, dar nu se îmbatã si nu cad în drum”. Si aceastã profetie era sã se adevereascã peste câtiva ani, când armata bolsevizatã ruseascã din Moldova a trebuit sã fie dezarmatã si trimisã peste Nistru.

ÎN CASA AVOCATULUI S. V. KAMENSKI

În una din serile urmãtoare am fost, împreunã cu „vãrul” meu, la masã în casa avocatului S. V. Kamenski, un polon bãtrân, cu înfãtisarea distinsã si nobilã. Cãsãtorit cu o moldoveancã, avea o ficã cu numele de Draga si un fiu. Amândoi studenti. Ion Pelivan îmi spusese cã acest avocat era un mare prieten al moldovenilor si cã multi moldoveni intelectuali se întâlneau adeseori la el acasã, la adãpost de orice bãnuialã din partea autoritãtilor rusesti. Totusi, ca mãsurã de prevedere, la aceastã masã n’am fost decât noi doi si familia. Spre sfârsitul mesei, eu am închinat un pahar pentru cele douã neamuri, polon si român. Si am exprimat limpede profetia cã în curând Polonia va reînvia, iar România se va întregi. Cã ambele în aliantã prieteneascã vor avea misiunea de la Dumnezeu de a apãra cultura si crestinismul în contra barbariei. Aceste gânduri ale mele rostite rar, desi era de presupus cã vor fi întelese, totusi pentru preciziune, au fost traduse cuvânt cu cuvânt de cãtre „vãrul” Pelivan. Când le-am rostit, ele au putut sã impresioneze pe cei de fatã, când însã dupã câtiva ani ele s’au realizat întocmai, amintirea lor m’a impresionat si pe mine, desi aceastã prezicere n’a fost decât una dintre mai multe rostite în alte împrejurãri, care s’au îndeplinit prin mila lui Dumnezeu pogorâtã asupra neamului nostru. Bãtrânul avocat Kamenski a avut fericirea sã mai apuce, în viatã fiind, realizarea paharului meu închinat de mine în casa lui.
În ziua urmãtoare am închegat definitiv planul nostru de actiune pentru desteptarea sau întãrirea constiintei nationale a moldovenilor din Basarabia si pe cât posibil din toatã Rusia.
În liniamente generale planul a fost urmãtorul:

1. Între noi doi va urma prin postã o corespondentã regulatã de la „vãr” la „vãr”. Continutul scrisorilor trebuia sã fie bine îmbrobodit si inofensiv.
2. În aceste scrisori Ion Pelivan îmi va comunica treptat adrese din Basarabia si Rusia, la care eu voi trimite pachete cu cãrti românesti, dupã gradul de culturã al fiecãruia. La început, pentru orice eventualitate, voi trimite si câte un Abecedar pentru deprinderea literelor românesti.
3. Voi ruga prin scrisori sã mi se rãspundã de primire si ce anume s’a primit. Sã stim anume dacã cenzura ruseascã dã drumul cãrtilor sau opreste unele dintre ele.
Aici sunt dator sã amintesc cã la cenzura Chisinãu -pe unde au trecut toate pachetele mele- era moldoveanul Madan, despre care stiam cã studiase pe la Bucuresti, dar despre care auzisem prin Regat cã devenise un renegat în slujba muscalilor. Eu nu l-am cunoscut niciodatã, dar trebuie sã mãrturisesc aici cã era un bun român. Nici o singurã carte din cele trimise de mine n’a fost opritã, desi în unele Rusia era direct atacatã pentru rãpirea Basarabiei.
4. Pachete mai mãrisoare îi voi trimite si „vãrului”, pentru a le împãrti direct la persoane de încredere.
5. La unele persoane li se va trimite revista „Neamul românesc pentru popor”.
6. Absolventii de liceu vor fi îndemnati sã studieze la universitãtile din România.
7. Sub diferite pretexte se vor organiza cãlãtorii prin România.
8. Pe toate cãile vom pune la cale cãsãtorii între tineri, de o parte si de alta a granitei.

Nu stiam atunci cã sora „vãrului” meu era cãsãtoritã la Iasi si el însusi peste câtiva ani se va cãsãtori în Regat, cã doamna Pelivan, „cumnãtica” mea, va fi chiar din capitala Tãrii.
Si într’o dimineatã cu o sanie bunã si pe vreme cu soare am plecat la statia Pârliti. Vizitiul era moldovean în vârstã de aproximativ 60 de ani si sfãtos. Tot drumul am stat de vorbã cu el. Vorbea moldoveneasca frumoasã si curatã a cronicarilor, întocmai cum se vorbea în satul meu din Bucovina. Explicatia este cã graiul în aceste regiuni ale Moldovei, de când au fost rãpite, n’a mai evoluat, nefiind în legãturã cu Statul românesc, ci a rãmas asa cum era în anii 1775 si 1812.
Când i-am spus vizitiului cã vorbeste foarte frumos moldoveneste, el îmi rãspunde: „Apãi cum n’om vorghi, dacã sântem moldoveni”, dar povestind si despre armatã, într’un moment rosteste cuvintele: „Noi, rusii, avem oaste tare multã”. Eu îl întrerup imediat:
-„Parcã spuneai cã esti moldovean, de ce zici „noi, rusii” ?
-„Apãi vezi ghine cã sântem moldoveni, dar se chemã cã suntem rusi, cã adicã trãim în Rossia”…
Seara ajung cu trenul în statia de la Ungheni, dar nu sunt lãsat sã trec granita, întrucât pasaportul meu nu fusese vizat de plecare de politia din Bãlti. Dorm într’un han tot jidovesc. A doua zi de dimineatã vorbesc la telefon cu casa Kamenski. Si anume îi povestesc domnisoarei Draga pãtania mea si o rog sã-l înstiinteze de grabã pe „vãrul” Pelivan. Peste câteva ore a sosit telefonic autorizarea politieneascã de trecere. Eu a trebuit sã astept trenul pânã în searã. Târgusorul Ungheni era complet jidovesc. Nu-mi puteam închipui cã peste zece ani la Ungheni va fi prima tabãrã de muncã a tineretului legionar pentru facerea cãrãmizii Cãminului Cultural Crestin din Iasi.
Ajuns la Iasi si apoi acasã la Husi, am luat mãsuri grabnice pentru punerea în lucrare a planului nostru, în primul rând trebuia bani. Si încã multi. Am fãcut apel la profesorul Gãvãnescul, A. C. Cuza, Corneliu Sumuleanu si la P. S. Nicodim, la Liga Culturalã din Iasi, la Comitetul Central al Ligii Culturale, condus de profesorul Nicolae Iorga, care pe vremea aceea era în punctul culminant al activitãtii sale. Apoi am lansat liste de subscriptii, am aranjat conferinte, serate, baluri. Si pentru toate acestea, ca si pentru descãrcarea mea, am întemeiat anume pentru Basarabia o sectie a Ligii Culturale la Husi. Toate acestea cu grabã mare! Întreaga mea activitate am îndreptat-o în directia asta. Parcã îmi spunea ceva cã nu avem mult timp pânã la anume întâmplãri mari, care trebuiau sã vie. În scurt timp au început sã-mi soseascã adrese de intelectuali moldoveni de la „vãrul” meu. Adrese din Basarabia si din diferite pãrti ale Rusiei. Imediat alcãtuiam pachete de cãrti învelite în pânzã. Sotia mea, ajutatã de câteva prietene, împreunã cu librarul Marin Dumitriu -prin care procuram o mare parte din cãrti si cu a cãrui adresã de expeditor trimiteam pachetele- munceau nopti întregi la facerea pachetelor. Adresele se scriau româneste si ruseste. În ruseste le scria „verisoara” mea de la Baimaclia, care devenise doamna Teodoru si se asezase definitiv la Husi. Unele cãrti, ca de pildã Istoria Românilor, Operele lui Creangã, Operele lui Vasile Alecsandri, Anecdotele lui Teodor Sperantã, Haiducul si Pandurul, de Bucura Dumbravã, si altele, le-am isprãvit în scurtã vreme, din toatã tara. Prin cãrti postale osebite îi rugam pe adresanti sã-mi rãspundã de primire. Aproape toti mi-au rãspuns, toti îmi multumeau, unii întrebau de au de plãtit ceva, iar multi se mirau cã de unde le stiu adresa. Bineînteles cã acest „de unde” se pãstra ca o mare tainã. Cu un preot, Iulian Friptu, am avut chiar o corespondentã mai îndelungatã, deoarece din scrisorile Sfintiei Sale se înãlta ca o mireasmã binefãcãtoare o caldã si o îndrãzneatã iubire de neam.
Eu sper cã atunci când va veni vremea sã-mi clasez sau sã fie clasat noianul meu de hârtii, se vor gãsi multe din aceste scrisori. Si, desigur, si de-ale „vãrului” meu Ion Pelivan.
La scurt timp dupã începutul actiunii noastre, a apãrut la Chisinãu gazeta „Cuvântul Moldovenesc”, scoasã de Pantelimon Halippa. Îl cunosteam de pe când studia la Iasi, dar nu ne putusem apropia mult, deoarece dumnealui era preocupat mai mult de problemele sociale decât de cele nationale. Fapt pentru care nu avea legãturi mai strânse cu „verisoara” mea, d-ra Pelivan, nici cu d-na Alistar, studente si dumnealor din Basarabia, dar la care gândirea nationalã precumpãnea pe cea socialã.
Totusi, Pantelimon Halippa a adus un serviciu mare ideii de desteptare a constiintei nationale moldovenesti în Basarabia prin scoaterea gazetei sale, care era foarte bine redactatã, pentru vremea si împrejurãrile de atunci. Pentru actiunea pe care o începusem, a fost o mare bucurie si o usurare. Întâi a rãspândit treptat si slova româneascã, ceea ce usura putinta de cetire a cãrtilor românesti, si al doilea, se mãrea mult numãrul cititorilor cãrora eu în loc sã le trimit direct pachetele cu cãrti, îi timiteam gazetei cãrti multe, ca sã fie împãrtite ca dar abonatilor. Se vede cã pe Pantelimon Halippa l-a impresionat mult faptul acesta, de vreme ce odatã mi-a scris o scrisoare în care îmi spunea cã eu sunt cel mai bun român din toatã România, cãci numai eu am înteles însemnãtatea si greul luptei pe care o duce gazeta „Cuvântul Moldovenesc”. Desigur cã eu întelesesem însemnãtatea gazetei, nu pentru cã eram cel mai bun român, ci pentru cã mã ocupam de Basarabia, precum altii cred cã se ocupau în special de Ardeal.
Izvodul adreselor pentru pachetele mele de cãrti era, desigur, o tainã pentru cei ce le primeau, tainã bine pãzitã de mine. Dar nici politia politicã si autoritãtile rusesti nu erau chiar asa de proaste cum le socoteam noi. Când s’a simtit cã pachetele se transformã într’o invazie de cãrti românesti, au înteles cã centrul conducãtor al întregii propagande este undeva în Basarabia. Si cu toate cã scrisorile schimbate între „veri” erau cu totul nevinovate, totusi -sub diferite pretexte- ele contineau mereu adrese. Si astfel firul a dus de-a dreptul la figura veselã, linistitã, pasnicã si în aparentã nevinovatã a judecãtorului Ion Pelivan de la Bãlti!… Desigur, nu-l puteau da în judecatã, dar în Rusia nici nu era nevoie de asa ceva, aproape ca în vremea Ceka de mai târziu. Tot Asia în ambele ipostaze!
L-au poftit deci pe „vãrul” meu sã primeascã o ametitor de înaltã înaintare în magistraturã, dar încolo spre Urali. Ion Pelivan a multumit si a obiectat cu prefãcutã naivitate cã interesele lui familiale îl obligã sã rãmâie în Basarabia. Stim -vor fi gândit rusii- „aveti veri” si prin România! Dar de spus, i-au spus numai cã nu poae rãmâne în magistraturã „în Basarabia”. Si desigur, cã ar fi ajuns si prin Siberia rãsãriteanã dacã n’ar fi izbucnit rãzboiul cel mare al lumii.
Cu aceastã izbucnire a trebuit sã înceteze si activitatea noastrã asupra Basarabiei. Dar mãcar o scânteie a constiintei nationale a apucat a fi aprinsã prin rãspândirea cãrtilor românesti în valoare de aproximativ jumãtate de milion de lei -socotiti dupã valoarea de azi a leului. Si Dumnezeu cu mila Lui a ocrotit aceastã scânteie si de aceea ea nu s’a stins!
La izbucnirea revolutiei rusesti, am citit pe front cuvântarea în „Sfatul Tãrii” a ministrului afacerilor strãine al „Republicii Moldovenesti”. Am tresãrit de bucurie pentru cauza sfântã a neamului nostru, si în acelasi timp am simtit si mândria egoistã, în suflet, cã ministrul rostitor era „vãrul” meu Ion Pelivan!
Mai târziu am aflat cum în timpul revolutiei comuniste, pornitã în Basarabia de elementele dusmane ideii nationale moldovenesti în contra guvernului de la Chisinãu, Ion Pelivan, însotit, mi se pare, de Ion Buzdugan, cu pericolul vietii la fiecare pas, au trecut Prutul la Leova si prin Husi, unde l-au întâlnit si pe Anton Crihan, au plecat în grabã la Iasi, spre a cere în numele guvernului din Chisinãu interventia armatei române.
Iar în primãvara anului 1918, în timpul armistitiului, trecând prin Iasi, într’un concediu de câteva zile, l-am gãsit pe „vãrul” meu grav bolnav -oscilând între viatã si moarte- într’un sanatoriu din Iasi. Cu toate cã eram în uniformã, tuns cu masina si cu mustata rasã, m’a recunoscut… „Tu esti, vere Ionitã?” mi-a spus pe soptite, cãci n’avea voie sã vorbeascã. În schimb i-am vorbit eu, câteva minute.
Dumnezeu l-a salvat, si peste câteva luni, eu fiind deputat de opozitie în parlamentul de la Iasi, ales în numele partidului nationalist-democrat, am luat o parte impetuos de activã la alegerea de deputat al orasului Iasi a lui Ion Pelivan. Apoi împreunã am luat parte ca deputati în Parlamentul care a proclamat unirea cea mare aproape a tuturor tãrilor românesti cu România! Si noi ne-am adus aminte de sfaturile noastre de la Bãlti si de vorbele noastre din casa avocatului Kamenski si cu sufletele topite am multumit lui Dumnezeu.
Au urmat pânã azi atâti ani de asa de tulbure politicã, nu pot zice româneascã, ci numai „în România”. Dar toatã aceastã tulburealã n’a putut atinge sufletul de mare român si de mare patriot al lui Ion Pelivan. El a rãmas curat ca un limpede cristal de diamant viu, ca sã continue a împrãstia raze de luminã si cãldurã nationalã!
Si acum, încheind aceste ale mele „crâmpeie de amintiri” , fie-mi îngãduit sã ridic -ca la Bãlti- la aceastã masã de duhovnicie româneascã, în sãnãtatea lui Ion Pelivan, la vârsta de 60 de ani, un pahar plin de focoase nãdejdi românesti. La aniversarea de 70 (saptezeci) de ani ne vom afla într’o Românie româneascã, deplin româneascã si puternicã: si aceasta chiar dacã „portile iadului” semiasiatic si anticrist ar încerca sã se reverse ca o lavã pustiitoare asupra neamului nostru!
Deci, sãnãtate si voie bunã, vere, întru multi ani!

 

Husi, în ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, 1936
Ion Zelea Codreanu

(Visited 120 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. Ce nenorocire ca dupa numai 2 ani, pe 30 noiembrie 1938 avea sa sfarseasca dureros de nedrept in padurea de la Tancabesti, unde plumbii au curmat viata unuia dintre marii romani ai tuturor timpurilor, deschizand cerurile spre odihna martirilor marturisitorilor lui Hristos si ai Romaniei Mari! Cu ei umar la umar Romania ar fi fost altfel astazi, dar noi vom duce mai departe visul Capitanului pentru tara. Sa fim uniti, sa intoarcem ca buni crestini obrazul atunci cand ne vor palmui pentru gresalele noastre dar sa punem mana pe bici atunci cand voi intina obrazul „casei neamului Domnului”, tara noastra. Trebuie sa intelegem ca atat timp cat vom fi divizati ne vom pierde, ca doar in unitate e puterea noastra. Nationalisti, unitate spre libertate! Iar daca sunt multi care vor sa conduca, cu atat mai bine, faceti un comitet director sau un „sfat al batranilor” a carui conducere sa fie stabilita prin rotatie. Ne leaga mai multe decat ne despart.

Leave a Reply