Contagiunea sufletească

Contagiunea sufletească

by -
0 431

Valoarea unei doctrine stă în gradul ei de contagiune sufletească, iar forţa ei de convingere se măsoară după cîmpul de emulaţie pe care îl poate provoca. Nu stufoşenia subtilităţilor conceptuale, ci numărul de prozeliţi adunaţi în numele ei este adevăratul criteriu al valabilităţii sociale. Ceea ce înseamnă că o doctrină pe care nu o poţi studia decît expunîndu-te riscului de a fi molipsit de ea are toate şansele să transforme lumea. Toate învăţăturile care au răscolit istoria omenirii, schimbînd destine de oameni şi mutînd graniţe de state, au avut acest coeficient de ispitire psihologică. Au subjugat voinţele şi au focalizat entuziasmele, provocînd valuri sociale şi declanşînd mişcări politice.

A căuta să le găseşti explicaţii raţionale, punîndu-le succesul pe seama superiorităţii argumentelor invocate sau pe adecvarea mai mare la realitate a unei învăţături înseamnă să aluneci din sofism în sofism. Şi asta, pentru că adevărul lor nu este unul de ordinul temeiniciei teoretice, ci unul de ordinul fascinării psihice. Nu logica lor te înduplecă, ci emoţia pe care ţi-o pot isca. Teoriile nu sînt făcute pentru stele, ci pentru oameni, dar pentru nişte oameni a căror subjugare nu cere argumente şi silogisme, ci promisiunea unui miracol şi făgăduinţa unui mister. Căci cine are misterul şi miracolul de partea lui, acela va avea o putere de convingere pe care nici un argument şi nici o adecvare la realitate nu o pot atinge. Şi cînd acest lucru se întîmplă, teoriile chiar par a fi făcute pentru stele, pînă într-atît de neomenească le este fascinaţia. Lor nu li se poate împotrivi nimeni, cu atît mai puţin filozofii, tocmai de aceea convertirea lor, departe de a surprinde, confirmă valoarea doctrinelor pe care le-au îmbrăţişat.

Dintre doctrinele a căror putere de molipsire a atins în trecut firmamentul stelelor, creştinismul ne este cel mai familiar, şi asta, pentru că, pur şi simplu, am apucat să trăim în el. Dar, dacă astăzi sîntem creştini graţie unei apartenenţe statistice obţinute prin actul botezului, dar un act lipsit de o trăire însoţitoare care să îndreptăţească statutul lui de taină, în trecut aderarea la creştinism se făcea deseori printr-o veritabilă convertire. Trebuia să te converteşti ca să fii botezat şi trebuia să fii pregătit ca să primeşti botezul. În această privinţă, un caz spectaculos de convertire este cel al lui Augustin. Indiferent că îl numim „Sfîntul Augustin” ori „Fericitul Augustin”, sau, pur şi simplu, „Augustin”, convertirea lui are datele unei răsturnări şi profilul unei metamorfoze. O răsturnare de viziune şi o metamorfoză de atitudine. Dacă e să dăm crezare mărturisirilor sale, dintr-un neoplatonician trecut prin şcoala maniheismului, Augustin a devenit cu adevărat o fiinţă „îmbrăcată în Hristos”.

Şi merită să te întrebi cum, dintr-un tînăr ştiind pe de rost scrierile lui Cicero, Vergiliu sau Porfir, a cărui memorie avea să-i rămînă fidelă pînă pe patul de moarte, cînd, înainte de sfîrşit, avusese puterea de a mai rosti un citat din Plotin, cum dintr-un tînăr libertin trăind în concubinaj cu o femeie căreia îi făcuse un copil şi de care nu i-ar fi trecut prin minte să se despartă sub rigoarea celibatului preoţesc, un tînăr astmatic şi suferind, avînd o voce slabă, al cărei timbru şters îi crease necazuri în meseria de profesor de retorică la Milano (pe atunci Mediolanum), un tînăr născut în Africa romană (oraşul de baştină, Tagaste, se află azi în Algeria) şi nutrind un complex de provincial faţă de protipendada oraşelor romane, cum, aşadar, dintr-un asemenea tînăr s-a putut naşte viitorul episcop de Hippona şi cel mai subtil platonician creştin pe care l-a avut Occidentul.

Potrivit relatării din cartea a opta din Confesiuni, hotărîrea lui Augustin de a se creştina s-a petrecut fulgerător, sub imperiul unei întîmplări providenţiale. Într-o zi a auzit o voce ca de copil poruncindu-i tolle, lege (ia şi citeşte!), a des­chis la întîmplare epistolele Sfîntului Pavel şi ochii i-au căzut pe un pasaj din Epistola către romani, unde apostolul pune în contrast viaţa în desfrîu cu viaţa în Hristos. Aceste cuvinte i s-au părut lui Augustin anume scrise pentru el, hotărîrea de a se creştina fiind luată pe loc. E greu de spus cîtă ficţiune şi cîtă realitate se află în mărturisirea lui, dar e cert că, în urma acestui episod, filozoful a renunţat la ideea căsătoriei cu concubina sa, şi-a abandonat meseria de profesor şi, lepădîndu-se de ambiţiile lumeşti, a primit botezul.

Ceea ce este izbitor în cazul acestei convertiri este că schimbarea bruscă de atitudine a lui Augustin nu a fost însoţită de o modificare a viziunii sale despre lume. Cu alte cuvinte, cu toate că în trăire Augustin devenise creştin, în gîndire rămăsese neoplatonician. E ca atunci cînd o metamorfoză sufletească, izbucnind dintr-o dată, nu-şi poate găsi, ca formă intuitivă de înţelegere a lumii, o optică pe măsură. Augustin simţea creştineşte, dar gîndea greceşte. Ochii cu care privea lumea nu erau ochii unui creştin, ci ai unui filozof. Intuiţiile îi rămăseseră la stadiul reprezentărilor platonice despre lume.

Augustin e cazul tipic de filozof la care sentimentul o ia înainte gîndirii. Şi cum gîndirea, în forma ei spontană şi firească, este intuitivă, şi nu discursivă, Augustin avea să acuze simptomele unei defazări interioare de tip ideativ: imaginea pe care o avea despre lume nu putea ţine pasul cu sentimentul din al cărui imbold se hotărîse să se lepede de ea. Altfel spus, metamorfoza sufletească devansa primejdios de mult răsturnarea de optică. Ceea ce va urma de acum încolo în viaţa lui Augustin va fi efortul de a-şi plia viziunea despre lume pe credinţa sa religioasă. Augustin va porni aproape orbeşte la drum, neştiind decît că intuiţiile de pînă acum fuseseră greşite şi că, în locul lor, trebuia să pună altele. Nu avea drept ghid decît cuvintele Bibliei, credinţa în Hristos şi subtilităţile filozofiei platonice. Rezultatul va fi o operă la care posteritatea creştină se va raporta ca la un monument de sclipire ambiguă, dovadă că Augustin este studiat în aceeaşi măsură de teologi şi de filozofi.

autor: Sorin Lavric

sursa: Revista Luceafărul

(Visited 46 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.