Conferința de Pace de la Paris 1919 şi bătălia diplomatică pentru Basarabia

Conferința de Pace de la Paris 1919 şi bătălia diplomatică pentru Basarabia

by -
0 420

Preliminarii ale Conferinței de la Paris 1919

La Conferinţa de pace care urma să-şi deschidă lucrările la 18 ianuarie 1919, România mergea ca stat unitar naţional, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români.  Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut rezidau din hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie și decembrie 1918, precum şi din convenţiile încheiate, în august 1916, cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale.

În ceea ce priveşte Basarabia, atunci recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nicio îndoială României, dacă luăm în considerare atitudinea Aliaţilor.
Aliații și certitudinile recunoașterii unirii BasarabieiConsimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei la România exista încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau, primul ministru al Franței, afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul, că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României, constituie un element care nu poate fi neglijat”.

La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris bine pregătite documentar, opinează în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei”. Această concluzie venea în urma cercetărilor efectuate de Inqury Commision şi memorandului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al provinciei.

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919.
El recomanda ca, în tratativele generale de pace de la Paris, „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 în componenţa Moldovei;
„Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65% din populaţia provinciei”.

Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile competente aliate, însă, evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii veneau în contradicţie cu principiile oportunismului politic. Dualitatea de atitudine din politica Marilor Aliaţi a creat multiple fluctuaţii dintre care două se desprind tranşant. Parte integrantă a revendicărilor româneşti, problema Basarabiei a figurat, într-o primă etapă, în politica generală a Aliaţilor față de Rusia.

Aceasta a durat până în 2 iulie 1919, când I.I.C. Brătianu, primul-ministru al României, părăsea Conferinţa de Pace de la Paris, iar problema Basarabiei era pusă în funcție de soluţionarea generală a problemei româneşti, devenind un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti. Pentru a edifica aceste aspecte vom proceda la analiza lor consecutivă, insistând într-un prim moment asupra elucidării politicii Aliaţilor fată de problema fostului Imperiu Rus.

Interferențele problemei ruse

Lovitura de stat rusă din 1917 a devenit unul din factorii regrupării forţelor pe arena internaţională apropiind blocurile antagoniste politic și organizatoric. Germania înfrântă continua să fie privită ca duşmanul potenţial principal, dar la pericolul german s-a adăugat cel „bolşevic”. Politica urmată de Marile Puteri faţă de Rusia s-a axat pe trei consideraţii:

1. anihilarea bolşevismului, a cărui esenţă era privită ca un pericol pentru civilizaţie;

2. readucerea Rusiei în echilibrul european care, prin revoluţia rusă, s-a perturbat substanţial şi crearea unui organism politic capabil de a lichida obligaţiile financiare şi economice ale vechiului imperiu;

3. împiedicarea extinderii influenţei şi acţiunii germane asupra teritoriilor fostului Imperiu Rus. Urmând această politică, Puterile Aliate s-au confruntat cu mai mulţi factori, generaţi de prăbuşirea Rusiei ţariste.

În primul rând, era vorba de naţionalităţile neruse care s-au separat primele din haosul anarhiei ruse, constituind prin forţele proprii unităţi politice relativ stabile, insule ale ordinii şi legalităţii.  Pe lângă Basarabia care s-a alipit la România, la finele anului 1918 – începutul anului 1919, în baza dreptului la autodeterminare, Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia şi Georgia s-au constituit în state independente.

Aceste teritorii au devenit realităţi statale care posedau armate disciplinate, dispuneau de o administraţie şi de însemnate resurse materiale şi umane. Centrul Rusiei, împreună cu cel mai vast teritoriu rus, era în mâna bolşevicilor, care formau al doilea element considerabil din fostul Imperiu Rus.

Cel de-al treilea factor, forţele contrarevoluţionare, s-au organizat şi ele în guverne independente (la Omsk, Ecaterinburg, Arhanghelsk şi Crimeea), dintre care cel mai important şi mai puternic era guvernul lui Kolceak în Siberia. Nici o formaţie de acest gen n-a putut să existe şi să reziste independent, prin propriile mijloace. Ele s-au putut constitui având sprijinul militar şi financiar aliat.

Din această cauză, în rândurile Aliaţilor existau disensiuni în ceea ce priveşte atitudinea ce urma să fie adoptată faţă de problema rusă. Preşedintele american W.Wilson şi premierul britanic D. Lloyd George, abordând un ton pacifist, declarau că Rusia a fost cheia situaţiei mondiale şi de aceea o pace nu poate fi durabilă dacă 150 milioane de locuitori ai săi vor fi într-o stare de confuzie haotică.

La celălalt pol se afla, însă, intransigenţa Franţei în problema rusă. Atitudinea Franţei viza nu Rusia, ci bolşevismul, conceput ca duşmanul comun atât al celor două popoare, cât şi al civilizaţiei mondiale. Ignorând realităţile, politica franceză s-a lovit de propriile contradicţii în momentul aplicării ei în practică.  Pe de o parte, guvernul francez a protejat generalii ţarişti ruşi, al căror program era o Rusie unică şi indivizibilă, iar pe de alta, căuta adeziunea naţionalităţilor neruse care şi-au căpătat independenţa.

Punctul de vedere anglo-saxon avea să se impună în acel moment, în primul rând, dintr-un raţionament militar: devenise clar că forţele Antantei, debarcate la nordul Rusiei, pe litoralul Mării Negre şi în Extremul Orient erau insuficiente pentru o victorie asupra Rusiei Sovietice.

La 22 ianuarie 1919 preşedintele W.Wilson dădea citire în şedinţa Consiliului celor zece „Declaraţii către grupările politice ruse”, în care invita toate grupările organizate care deţineau puterea politică sau controlul militar în Siberia sau Rusia Europeană să trimită reprezentanţii săi pe insula Prinkipo pentru tratative.
La această Conferinţă se punea în discuţie şi problema Basarabiei.

În şedinţa Consiliului celor zece din 27 ianuarie 1919, G. Clemenceau cita telegrama primită de la I.I.C. Brătianu în care se arăta că Basarabia s-a unit cu România, deci invitaţia la presupusa conferinţă nu o viza. Reprezentantul francez era de părere că trebuia de acordat Basarabiei dreptul de a decide dacă doreşte să-şi trimită reprezentanţii săi la Prinkipo, deşi el personal credea că ea nu va dori.

Era o confirmare a faptului că chestiunea Basarabiei era, în acel moment, considerată o parte integrantă a problemei româneşti ce urma a fi discutată la Conferinţa de Pace.

Planul presupusei Conferinţe a eşuat, deoarece guvernul francez şi guvernele ţariste au refuzat să trateze cu bolşevicii. Refuzul nu s-a datorat, după cum afirma W. Churchill, faptului că ideea tratativelor cu Rusia Sovietică era inadecvată opiniei publice atât în Marea Britanie, cât şi în Franţa.

Motivul adevărat al acestei atitudini reiese dintr-o declaraţie a sa ulterioară, în care se arăta că momentul nu era propice pentru pace în Rusia, deoarece majoritatea conducătorilor aliaţi erau convinşi că regimul bolşevic va fi curând răsturnat.

Modificarea tacticii aliate în problema rusă a însemnat nu numai victoria liniei Clemenceau-Foch-Churchill, privind soluţionarea armată a acestei chestiuni. Adoptarea atitudinii a provocat o schimbare şi în modalitatea abordării aspectelor legate de problema rusă.

Deliberarea lor era suspendată, deşi iniţial, conform spiritului care domina lucrările Conferinţei, nu exista nici o îndoială asupra soluţionării lor.

Speranţele aliaţilor într-o victorie a forţelor antibolşevice erau legate de înlocuirea regimului sovietic cu un guvern naţional rus, cu care urma să se trateze, iar problemele care aveau tangenţă cu chestiunea rusă urmau să fie rezolvate odată cu soluţionarea generală a acestei probleme.

Între oportunismul și intransigența Marilor Puteri

În asemenea circumstanţe, urma să discute delegaţia română recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de la Paris. Condusă şi prezidată de I.I.C.Brătianu, delegaţia României sosea la Paris în ziua de 13 ianuarie 1919.

La 31 ianuarie, primul-ministru român făcea prima expunere în faţa Consiliului Suprem, prin care susţinea revendicările României recunoscute prin tratatul de alianţă din 1916. După această şedinţă, delegatul român şi-a dat seama că, pentru a susţine cauza românească, va trebui să folosească alte argumente decât tratatul din 1916, pe care Puterile Aliate îl considerau caduc. La 1 februarie 1919, în a doua interpelare, I.I.C. Brătianu prezenta memoriul „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale”, însoţit de o largă documentare, prin care revendicările româneşti erau aşezate pe temelia dreptului la autodeterminare, a drepturilor istorice şi etnice.

În urma expunerii, I.I.C. Brătianu a pretins pentru ţara sa frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice și economice, cerând statelor vecine să arate aceeaşi moderaţie şi să facă aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei.  După retragerea delegatului român, D. Lloyd George a propus ca revendicările româneşti să fie analizate şi studiate de o comisie teritorială care să examineze argumentele istorice, etnografice, strategice, dar nu şi cele politice.

Analizând diferenţa opiniilor privind tranşarea problemei Basarabiei între Comisia pentru problemele române şi iugoslave, instanţă, în a cărei competenţă intra studierea condiţiilor istorice, etnice, geografice şi economice în soluţionarea problemelor teritoriale, şiConsiliul miniştrilor de externe a Puterilor Aliate, care prezenta instanţa politică a Conferinţei, ajungem să constatăm că în soluţionarea problemei Basarabiei, delegaţia română a avut de înfruntat nu numai inconsecvenţa Consiliului Suprem, ci şi atitudinea pe care acesta a adoptat-o faţă de aspectele ce se interferau cu cele ruseşti.
 

Tratatul Basarabiei

 După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878).

În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştilor, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.

Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului. Mai mult, situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940. 

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

(Visited 67 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply