Comunicarea în spaţiul concentraţionar românesc

Individul, componentă esenţială şi funcţională a corpuluisocial coexistă cu semenii în baza comunicării, factor transformant al diferenţierilor de ordin cultural, intelectual, fizic, social şi duhovnicesc în conivenţă inferenţială. Prin comunicare omul zideşte şi se zideşte, îşi îmblânzeşte instinctul – marcă definitorie a păcatului originar – şi lasă loc manifestărilor plenare ale duhului dumnezeiesc şi ale raţiunii. Comunicarea funcţionează aşadar în cele două dimensiuni, orantică şi umană, în primul caz având rangul de taină, înlesnind comunicarea între universul văzut şi cel nevăzut, iar în cel de-al doilea – rangul unui element de echilibru în relaţiile interumane, urmându-se chemarea la pace a matricei noastre fiinţiale divine.

Comunicarea „funcţionează” diferit în spaţiul public de referinţă comparativ cu spaţiul recluzionar. Factorul reglator al comunicării în afara zidurilor închisorii sunt convenienţele sociale, capacitatea de înţelegere reciprocă a scăderilor inerente fiinţei omeneşti constituind un element catalizator al schimbului constructiv de idei şi de informaţii; în spatele gratiilor însă regulamentul scris – spre deosebire de conotaţia iniţial verbală şi ulterior codificată a convenienţelor sociale – normează relaţiile dintre paznici, administraţie şi deţinuţi, ca şi relaţiile dintre cei supuşi „reeducării” în regim de recluziune. Teoretic, închisoarea nu reprezintă nimic altceva decât un rău necesar, un mijloc de eliminare, de către stat, a unui posibil dizolvant al echilibrului din cadrul corpului social; individul, răpit mediului său familiar de raportare personală, are în detenţie prilejul de a se gândi şi de a analiza faptele sale din trecut, precum şi de a se spovedi şi cumineca, pregătindu-se astfel pentru viaţa viitoare din libertate, la fel de legată ca şi lumea închisorii de valabilitatea universală a gestului sacru; numai că în libertate fostul deţinut va fi obligat să se reobişnuiască, încetul cu încetul, cu traiul printre oamenii care nu poartă, asemeni lui, pecetea infamantă a vieţii din spatele gratiilor. Câtă vreme se află închis îndeplineşte o muncă administrativă oarecare – şansa reabilitării sale profesionale viitoare, sociale şi interioare, prin care demonstrează că poate fi încă util comunităţii umane. Fireşte că utilitatea economică a deţinutului prezintă şi un aspect de calcul pragmatic din partea administraţiei, care trebuie să acopere cheltuielile necesare întreţinerii acestuia, totuşi această muncă administrativă conţine germenele transformant al delincventului în cetăţeanul conştient de obligaţiile sale faţă de stat şi faţă de societate. În fapt însă, închisoarea presupune dispariţia, în timp, a capacităţilor individuale volitive şi de comunicare, a efortului creator ca urmare a efectelor dizolvante ale rutinei zilnice; limbajul argotic infracţional numeşte închisoarea „facultate”, deoarece aici delincventul îşi rafinează capacităţile de decavare a semenilor de bunurile materiale. Considerând că reacţia societăţii faţă de greşeala sa a fost mult prea aspră comparativ cu paguba produsă, delincventul o urăşte şi o dispreţuieşte, şi consideră a fi de datoria sa să conceapă şi să creeze o lume a lui, paralelă lumii cunoscute, a normelor de comportament social teoretic unanim acceptate, între cele două lumi existând o stare de ineluctabilă conflictualitate. Semenii înşişi nu în conferă opţiunea rebilitării, deoarece îl percep prin prisma faptelor din trecut; de aceea conflictul fost deţinut – societate se termină, de multe ori, prin dispariţia violentă a proscrisului.

Aceste observaţii sunt însă valabile numai pentru cazul deţinuţilor de drept comun şi nu pentru cazul celor politici, al căror orizont de aşteptare este cu totul diferit; reabilitarea lor este aşteptată de către un sistem sau un regim politic ademocratic, şi numai regimul poate împiedica reintegrarea sa în societatea din care a fost smuls în virtutea condamnării libertăţii de exprimare şi acţiune, precum şi în virtutea necesităţii pragmatice de obţinere, prin mijloace violente ori persuasive, a supunerii. Într-un sistem dictatorial detenţia şi deportarea – cu indispensabilul lor corolar, munca forţată – constituie mediul propice de inculcare a sentimentului fricii obediente, al supunerii animalice, al creării premiselor necesare convieţuirii viitoare a fostului deţinut cu autoritatea, în baza unui „contract social” în care efortul personal, fizic şi mental, constituie matricea de formare a exterminării sale – dacă acest fapt nu s-a petrecut deja în închisoare. Prin urmare starea conflictuală existentă în acest caz între stat şi individ se bazează pe neputinţă adaptării celui din urmă la cerinţele unui sistem dezumanizant de rapace, pentru care hăituirea suspicionantă reprezintă însăşi raţiunea sa de a fi, dincolo de frazeologia bombastică a propagandei. Pentru deţinutul politic aflat între zidurile închisorii sau ale coloniei penitenciare rămâne universal valabilă trăirea sentimentului încarcerării întregii societăţi umane între zidurile nevăzute ale constrângerilor ideologice, indiferent că va face sau nu parte din aceasta în viitor; de aceea pentru el comunicarea înseamnă un fapt cu substrat soteriologic, care îşi păstrează intactă valoarea atât în detenţie cât şi în afara acesteia, unde păstrează în limita posibilităţilor contactul cu foştii săi tovarăşi de suferinţă. Dar spre deosebire de fostul deţinut de drept comun, „politicul” află la temelia relaţiei sale comunitare împărtăşirea principiilor sale morale, sociale, spirituale şi, desigur, politice în cadrul mediului constrângător al spaţiului recluzionar, comunicarea reprezentând alături de suferinţa comună princpiul declanşator al solidarităţii umane, garant al unei supravieţuiri colective posibile.

Pentru a putea stabili fazele necesare ale comunicării dintre deţinuţii politici ai spaţiului concentraţionar românesc al anilor 1941 – 1964 avem la dispoziţie surse legionare – deoarece singurii deţinuţi politici ai epocii de guvernare autoritară a generalului Antonescu erau legionarii – şi surse având ca origine mediile foştilor deţinuţi politici aparţinând celorlalte partide politice, încarceraţi însă numai începând cu 1948, după ce ajutoarele locale ale Moscovei s-au simţit suficient de stăpâne asupra destinelor statului român încât să dorească să nu mai conlucreze cu aliaţii săi vremelnici ori cu opoziţia.

Pentru legionari amintirea suferinţelor lor din închisori este similară unei mărturisiri de credinţă, cu substrat evenghelic, ecou al unei vechi dorinţe de transformare a României într-un spaţiu spiritual de prim rang, prin accederea poporului român la starea de „ecumenicitate naţională”; dat fiind că ei considerau organizaţia lor drept dimensiunea luptătoare a Bisericii noastre Ortodoxe, şi dat fiind că aveau, prin doctrină, cultul morţii în sens martiric şi al curajului, legionarii au supravieţuit ori murit în închisori cu sentimentul ispăşirii hristice a păcatelor neamului românesc, ei fiind „robii unei credinţe”, după cum afirma Ion Moţa în articolul său tematic „La Icoană”, mai ales că ei înţelegeau prin prigoana autorităţilor asupra membrilor organizaţiei legionare prigoana autorităţilor romane asupra celor dintâi comunităţi creştine. Memoriile legionare din închisori, cu toate că se impune a fi cercetate cu multă circumspecţie, reprezintă o sursă credibilă şi necesară în ceea ce priveşte descrierea stadiilor comunicării dintre deţinuţii politici legionari precum şi dintre aceştia şi, cu precădere după 1948, cu deţinuţi aparţinând altor organizaţii politice. Între sursele memorialistice legionare şi cele aparţinând deţinuţilor de alte orientări politice există o diferenţiere de natură conceptuală, narativă şi epică – astfel că legionarii se consideră a fi exponenţii unici ai celor care au suferit în închisorile comuniste din considerente politice, în timp ce restul memorialiştilor sunt adepţii cultivării moderaţiei de relatare şi de expresie. Suferinţa tuturor deţinuţilor este însă circumscrisă fundamental slujirii unui ideal politic şi consonantic religios, şansa supravieţuirii fiind redată de relaţia particulară cu Dumnezeirea.

Comunicarea în spaţiul concentraţionar îmbracă formele inferenţială, intelectuală, spirituală şi politică, întreaga fenomenologie a comunicării fiind subsumată condiţiilor aspre, de exterminare, existente în temniţele comuniste. Cei supuşi recluziunii erau reprezentanţii majorităţii profesiunilor intelectuale existente în România interbelică, şi prin urmare simţeau nevoia acută a schimbului informaţional de care avuseseră parte în „lumea liberă”.

În închisoarea Aiud a fost organizată chiar o adevărată „universitate”, în care s-au restructurat construcţii interioare dintre cele mai diverse, după cum este cazul filosofului şi gânditorului creştin Petre Ţuţea, iniţial economist adept al teoriilor corporatiste despre stat şi ziarist de forţă. Comunicarea presupunea căutarea permanentă a celor mai potrivite modalităţi de rezistenţă interioară la oprimare; prin comunicare se păstra nu doar speranţa în sufletele torturate ale deţinuţilor, ci şi un autoconservant sentiment al suspiciunii iniţiale faţă de nou-veniţi, mai ales după consumarea experimentului reeducării prin violenţă de la Piteşti, moment în care a fost pervertit sensul iniţial al comunicării în scopul câştigării încrederii viitoarelor victime; ulterior, în acel mediu al barbariei organizate metodic şi motivate ideologic comunicarea nu a mai fost posibilă datorită sentimentului general al unei neîncrederi paroxistice, diferită de neîncrederea circumspectă a unei comunităţi deplin organizate faţă de posibilii delatori, destinaţi infiltrării şi desfiinţării comunităţii respective. Comunicarea, însă, a determinat şi „revenirea la viaţă” a multora dintre supravieţuitorii reeducării, pervertiţi sau nu, în mijlocul solidarităţii aproape generale a co-deţinuţilor, şi un exemplu în acest sens este oferit de către sanatoriul temniţă de la Tg. Ocna, unde brutalitatea deformantă de caractere a fost anihilată cu dragostea întru Hristos sau cu recuperarea capacităţii normale de a reacţiona şi de a raţiona, precum şi a cunoştinţelor intelectuale cărora li s-au substituit, pentru o perioadă, poncifele „învăţăturii marxist-leniniste”. Prin reconsiderarea dintr-o perspectivă etică şi umanitaristă a comunicării se recupera total sau parţial sensul iniţial al acesteia, înţelegerea şi afecţiunea luând locul dispreţului revanşard faţă de semeni asumat de Ţurcanu şi grupul său de partizani. Pentru deţinutul dominat de angoasă şi având subconştientul minat de coşmarurile reeducării comunicarea elimina tentativa de transformare a sa în „omul nou”, de serie, al revoluţiei proletare.

În sens inferenţial comunicarea presupune cultivarea constantă a dialogului de tip socratic, adică descoperirea adevărului faptic prin intermediul unei succesiuni de întrebări simple şi de răspunsuri raţionale, menite să contribuie volitiv la substratul logic al argumentului. Dialogul inferenţial are drept caracteristică principală cultivarea unui empirism informal şi de argumentaţie, de concepţie şi de situaţie, subsumat raportării omului la sine, la societate şi la divinaţie; în individ sacrul este cosubstanţial cu profanul, şi ca urmare, în sens teologal, omul reprezintă celul funcţională a unei matrici primordiale. Dialogul inferenţial îngăduie dezvoltarea superioară a capacităţilor individuale de receptare şi reflecţie, precum şi de înţelegere şi asumare a unor valori universale. Individul coexistă cu semenii şi cu autoritatea într-un dublu context – cel al „contractului social” laic, enunţat de către Jean Jacques Rousseau, şi cel duhovnicesc, haric, intermediat de către Biserică în calitatea sa de păstrător şi transmiţător al harului dumnezeiesc. Prin intermediul dialogului socratico-inferenţial omul redescoperă sensul comuniunii sale cu Dumnezeu şi cu speţa, evadează mental din strâmtul univers carceral şi îşi exersează capacitatea sa intelectuală, morală şi fizică de supravieţuire.

În sens intelectual comunicarea se manifestă sub forma esenţial raţională, cognitivă şi inductivă a schimbului de informaţii ştiinţifice, teologale sau teologice. În lumea închisorilor comuniste circulau în fascicule Sfânta Scriptură şi opere cu substrat teologic sau laic, cusute în hainele de zi cu zi ale deţinuţilor şi cercetate în ascuns. Totodată memoria colectivă juca un rol primordial în comunicare, texte poetice sau narative, laice sau religioase fiind păstrate în cadrul circuitului valorilor comunitare datorită unei îndelung exersate capacităţi de reţinere a informaţiei motivate de ideea posibilităţii descoperirii, în cursul percheziţiilor celulare, a cuvântului scris. Textele memorate erau transmise mai departe cu solicitudine profesorală, pentru ca în cazul morţii ori eliberării deţinătorului iniţial acestea să circule mai departe, asemeni sângelui prin organism ori a unui obiect sacru. Scopul memorizării, dincolo de nevoia transmiterii mai departe a celor învăţate avea şi rolul păstrării în stare de echilibru intelectual a celui închis, astfel încât acesta să nu cedeze psihic, fiind în acelaşi timp exersată capacitatea sa personală de reconversie profesională, deoarece intelectualii eliberaţi condiţionat rareori mai puteau ocupa vechiul loc de muncă, din anii când puteau gândi şi scrie mai liber. Dat fiind că în libertate îi erau înscrise faptele în fişa de caracterizare, trebuia să urmeze normele pietrificante ale „socialismului eliberator”.

Din punct de vedere spiritual, comunicarea presupunea existenţa relaţiei duhovnic-ucenic şi raportarea în sens canonic la sine şi la comunitate. Cultivarea permanentă a sacrului a fost esenţială în temniţele comuniste drept formă de rezistenţă la represiunea atee – mărturie sunt desacralizările sălbatice practicate de către Ţurcanu ori şedinţele de marxism-leninism şi de materialism dialectic predate sub îndrumarea acestui adevărat călău al conştiinţelor colonelul Gheorghe Crăciun.

Temniţa, colonia de muncă forţată, deportarea în pustia căptuşită cu suferinţă şi ciulini a Bărăganului au însemnat maeştrii spirituali ai două generaţii – deţinuţii politici ai guvernării Antonescu şi cei ai regimului de „democraţie populară”. Spaţiul recluzionar impune, mutatis mutandis, împăcarea progresivă a individului cu sine şi cu societatea, şi experimentarea mijloacelor celor mai neobişnuite pentru cei aflaţi în afara detenţiei de transformare în sens constructiv a personalităţii individuale şi/sau colective. Or închisoarea sau deportarea, colonia de muncă sau, după „eliberare”, arestul la domiciliu şi hăituirea discretă construiesc în fiinţa celui proscris politic mecanismele necesare unei rezistenţe la manipularea exterioară frenetică, în aşa fel încât în comuniune cu sacrul din persona civilae devine persona sacra.

Un astfel de om a fost şi părintele Atanasie, monah al soborului mănăstirii Petru-Vodă, jud. Neamţ, un iniţiat în tainele vieţii recluzionare şi al celei contemplative şi un neîntrecut pedagog. A fost martorul anilor cei mai zbuciumaţi ai veacului trecut, pe care i-a depăşit cu seninătatea celui însufleţit de providenţă. De la dumnealui am deprins tainele comunicării în spatele gratiilor.

L-am cunoscut pe monahul Athanasie iniţial ca fratele Alexandru, mutat cu trupul şi cu duhul din zbuciumul lumii în comunitatea rugătorilor de la Petru Vodă. Dispunea de o chilie pe care o umpluse cu nenumărate cărţi şi cu fructele continuei sale inspiraţii, întreţinea o bogată corespondenţă şi, în urma discuţiilor avute cu domnia sa, mi s-a relevat condiţia soterologică pentru om a unei stări de spirit permanent optimiste şi continua exersare a logos-ului. Pentru fratele Alexandru, practicant al medicinei vreme de şase decenii, individul reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale cosmos-ului, duhovniceşte şi biologic, deoarece poartă răspunderea de a fi rezultatul cel mai îndrăgit de către Dumnezeu al creaţiei iniţiale. Alungarea din rai, sorginte a păcatului, nu-i anulează condiţia de „uns”, adică de trăitor în permanenţă al adevărurilor credinţei, de mărturisitor insuflat de către Duhul Sfânt în mijlocul cetei celor fără Dumnezeu. Fratele Alexandru trecuse printr-un astfel de stadiu al desăvârşirii personale de-a lungul celor 22 de ani de temniţă, şi acum, în apusul unei existenţe chinuite, dar pline de satisfacţii spirituale, nu era să se dezică. Dar nici nu manifesta intransigenţa reprobativă a unui maestru spiritual, care dacă este aspru cu sine, pretinde aceeaşi asprime şi celor din jur; el considera că omul trebuie să fie folositor societăţii prin necurmată înfrânare şi rugăciune, garant al câştigării înţelepciunii, şi printr-o viaţă familială exemplară, garant al armonizării relaţiei cu sine şi cu restul corpului social. Familia creştină reprezenta pentru fratele Alexandru reconfigurarea în sens mistic a perechii adamice, opţiunea de revenire continuă la speţă, ispăşirea prin supunerea voluntară faţă de poruncile dumnezeieşti a păcatului originar. Pentru fratele Alexandru primirea chipului îngeresc nu a însemnat lepădarea de vechile sale concepţii de viaţă, ci alegerea personală a drumului mai scurt de mântuire, „calea de mijloc, împărătească”, echilibru interior şi cunoaştere sapienţială şi teologică. Părintele Atanasie considera însă că mântuirea în cadrul unei existenţe laice impecabile ca şi traiect şi conţinut este bunul cel mai de preţ al individului; căsătorit la ieşirea din închisoare, a cultivat valorile familiale cu fervoarea celui care află, în căminul său, adevăratul liman al ieşirii din suferinţă. Sfaturile sale de îmbunătăţire duhovnicească şi trupească sunt rodul anilor îndelungaţi dedicaţi câştigării unei experienţe profitabile aproape exclusiv pentru comunitatea care cunoaşte privilegiul prezenţei sale.

Am avut ocazia revederii părintelui Atanasie la mănăstirea de maici Dragomireşti, jud. Neamţ. Mărturisesc că ştiam Sfânta Liturghie numai din perspectiva apropierii de sacru prin intermediul corurilor bărbăteşti; ori la Dragomireşti am avut revelaţia magnetismului vocal al unor voci apropiate de perfecţiunea interpretativă a îngerilor; într-un unison frapant prin melodicitate se aducea laudă Sfintei Treimi, Maicii Domnului şi cetelor sfinţilor într-o biserică strâmtă pentru atâta Duh. Părintele Atanasie îndruma restrânsa comunitate monahală cu autoritatea celui învestit să construiască oameni şi destine, înconjurat de dragostea filială a maicilor străluminate de credinţa celui modest în ochii oamenilor şi strălucitor în ochii Tatălui Ceresc. În ziua următoare plecării mele de la Dragomireşti aud că părintele Atanasie a suferit un infarct miocardic – moartea îi amintea că mai există şi ea pe lume; dar cel care a împărţit detenţia cu mari oameni ai redeşteptării noastre spirituale a reuşit să meargă mai departe convins că încă nu a sosit ceasul adăpostirii sale veşnice în cămara bunătăţilor cereşti.

Politic, în închisorile comuniste comunicarea se observă la nivel de distribuţie a comunităţilor de deţinuţi – închişi în temeiul unor convingeri politice diferite, dar care se vedeau nevoiţi să treacă peste asperităţile diferenţierii de ordin ideologic pentru a putea deveni coparticipanţi benevoli ai supravieţuirii colective. Comunicarea nu era doar de ordin verbal, ci şi a-convenţional, prin utilizarea diverselor variante ale codului Morse, prin însemnări prescurtate pe plăcuţe de săpun, scrijelite cu ajutorul unui vârf de ac, prin mesaje realizate cu ajutorul nodurilor practicate de-a lungul unui fir de aţă, un adevărat quipu în versiune românească, sau prin coaserea textelor de poezii de pildă, pe diverse obiecte de lenjerie de pat sau de corp – cum ar fi feţele de pernă etc. Sacerdoţii întemniţaţi spovedeau şi împărtăşeau comunitatea, slujind în secret Sfânta Liturghie şi predicând, întregul ceremonial confesional având loc în secret, odăjdiile şi sfintele vase fiind improvizate, ca şi altarul sau clopotele. Păstrarea rigorii tipicale depindea de memoria preoţilor slujitori şi a „corului”, circulând însă cu discreţia necesară cărţi miniaturale de rugăciuni sau fascicule de volume canonice de dimensiuni normale. Prin rugăciune, post şi coparticipare liturgică omul încarcerat regăsea originea sa fiinţial creştină şi sensul nepervertit ideologic al vieţii sale viitoare.

Pentru deţinuţi comunicarea, alături de conservarea unei stări de spirit optimiste, corolar indispensabil al acesteia – a însemnat un licăr de lumină şi un fior de speranţă în lumea de nepătruns a temniţei şi a terorii, un semn că omul, această „trestie gânditoare”, după cum afirma Pascal, mai poate avea totuşi un destin.