Ciocoii noi cu bodyguarzi şi Palate

Cât de departe în istorie au rămas bieţii ciocoi vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon! Ce mărunţi, sărmanii de ei, şi piperniciţi, abia răzbate obrazul lor, cât o fi fost el de gros, dintre foile ceasloavelor de la sfârşitul cărticelelor de rugăciuni în care îşi însemnau numărul pogoanelor de pământ şi al carelor cu grâu şi porumb şi zilele de clacă rămase să fie împlinite de bordeiele moşiilor măsurate cu stânjenul. Abia se mai cunoaşte acest obraz, în văpseaua din pronaosurile bisericuţelor unde puseseră să fie zugrăviţi şi în bronzul clopotelor mici scrijelate cu numele lor ctitoriceşti.

Furau şi ei, sărmăneii de ei, cum ar zice basarabenii, dar mai scoteau din teşcherea şi câte o băncuţă cu care se adăugau, „după puteri”, la cutia milelor, ajunşi la capătul „alergăturii”, când îi apuca, pe câte unii, frica de Dumnezeu.

Azi, vrednicii lor urmaşi, căci, dacă o tradiţie s-a păstrat şi a înflorit şi s-a rumenit la soarele libertăţii revoluţionare, aceasta a fost tradiţia Ciocoilor, acum şi anticomunişti, care, după ce şi-au pus jaful la scuteală în mijlocul prostimii cu cete de bodyguarzi şi înaintea, şi în spatele bolizilor automobilistici, şi la volanul şi bordul de mahon al acestora, au trecut peste povestea ceasloavelor, ca să nu le mai poată da de urma strânsurii niminea, au trecut şi de frica de Dumnezeu, cu zugrăvelile copilăreşti ale feţelor lor, oricum ocupând ecranele televizoarelor cât sunt de mari, şi în toate zilele săptămânilor şi lunilor şi anilor, şi repede şi-au ridicat Palatele, dar Palate, încât ar păli de ruşine Fanarioţii, cu coloane şi fântâni şi lacuri şi scări de marmură şi mobile comandate în Evropa, unde se plăteşte mai scump, şi chiar dacă, neîmpăcaţi cu cât au furat, faţă de cât ar fi putut, au simţit, smeriţi dintr-o dată, nevoia să-şi asigure şi viaţa de apoi cu aceeaşi îngrijorare. Şi s-au năpustit, întâi Fanarioţii din Bucuresci, asupra grădinilor rămase amintire de la boierul Bellu şi au început să-şi ridice şi aici Palatele, pentru când s-or afla dincolo de bine şi de rău.

Mi-a povestit de curând o mare arhitectă cum a fost ea poftită, cu ultimul tip de mercedes de teren, ca o corabie îmbrăcată toată, pe dinăuntru, cu piele albă „de cea mai fină” şi fotoliile ei matlasate la fel, „să vază”, la Bellu, locul ales pentru veşnicie, o grădină mai mare decât un pogon, şi i-a poruncit voievodal cum să fie zidurile împrejmuitoare: de marmură, cu îngeri în capul stâlpilor tot din marmură, cu porţi forjate aduse din Italia, cu parc în jurul Palatului deaseminea cu păreţii de marmură în cele mai frumoase ape şi culori, cu alţi îngeri în cele patru colţuri şi, deasupra unei coroane de bronz, în creştetul bolţii de vitralii al sălii din mijloc a Palatului, literele înainte mergătoare ale numelui său, şi în Palat salon cu sofale şi fotolii adânci şi reţea de televiziune şi de telefon, şi cu sufragerie cu masă gata pusă pentru doisprezece musafiri… şi aşa mai departe.

În timp ce Fanariotul vorbea, pe marea arhitectă, amărâta de ea, a luat-o ameţeala şi frica. Îl şi văzuse pe Fanariot, cu obrazul alb de pudră şi părul vopsit proaspăt, exact ca în acea clipă, în capul mesei, mort!

Nu e, deloc, o poveste: e o după-amiază de lucru – „la comandă” – de la începutul abia isprăvitei primăveri, a unei mari arhitecte care, printre altele, a făcut să renască strălucit, şi un vestit Palat al Ghiculeştilor de demult.

Altfel, Ţara merge bine!

autor: Dinu Sararu

sursa: revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti