Cauzalitate, determinism şi libertate în gândirea filosofică occidentală
În mod paradoxal, chiar dacă ne place să gândim că alegerile făcute în momentele de cotitură ale vieții noastre au fost esențial libere, acceptăm, totuși, ca pe un dat ineluctabil, realitatea unor forțe misterioase care ne determină nemilos existența, convinși intim, chiar dacă nu o admitem decât uneori și aproape întotdeauna ipocrit, atunci când cădem pradă ispitelor firii, că suntem doar rotițele care contribuie la perfecțiunea unui angrenaj infinit de vast, al cărui scop final are să depășească întotdeauna puterea noastră de înțelegere. Așadar, destin sau determinare cauzală, fie că vorbim despre momentele conștiinței sau despre mișcările astrelor, ițele fine ale cauzalității dinlăuntrul nostru și odgoanele grele ale legităților din lumea fenomenelor fizice se află prinse într-o țesătură de dimensiuni cosmice, imposibil de destrămat.
Orice analiză a cauzalității ar trebui să țină seama, pentru a avea un fundament filosofic solid, de teoriile aristoteliene cu privire la cele patru tipuri de cauze: cauza materială, formală, eficientă și finală. „Să ne gândim”, spune Bertrand Russell în Istoria filosofiei occidentale, „la artistul care sculptează o statuie: cauza materială a statuii este marmura, cauza formală este esența statuii ce urmează să prindă contur, cauza eficientă este contactul dălții cu marmura, iar cauza finală este scopul pe care sculptorul îl are în minte. Mișcătorul nemișcat poate fi considerat cauza finală, cel care procură un scop pentru schimbare, schimbarea fiind în esență o evoluție către asemănarea cu Dumnezeu”. Pentru Aristotel, Dumnezeu este etern, reprezintă gândirea pură și împlinirea la un nivel absolut, pe când lumea sensibilă este imperfectă, însă are șansa accederii la perfecțiunea divină. Toate ființele sunt mai mult sau mai puțin conștiente de Dumnezeu, prin urmare vor fi puse în mișcare de admirația și dragostea față de El. Astfel, Dumnezeu este cauza finală a mișcării, iar lumea evoluează continuu pentru a obține formă, deci pentru a semăna din ce în ce mai mult cu divinitatea. Așadar, consideră Russell, „aceasta este o religie a progresului și a evoluției […], însă dacă Platon a procedat matematic, abordarea lui Aristotel a fost biologică: acestea sunt diferențele dintre religiile lor”.
În filosofia lui Descartes și cea scolastică, legăturile dintre cauză și efect erau presupuse ca necesare, după modelul relațiilor logice. Abia odată cu filosofia lui Hume, conceptul de cauzalitate va fi supus rigorii experienței. Astfel, cauzele și efectele nu vor mai putea fi cunoscute doar prin raționamente sau reflecție și nu vor mai avea certitudine intuitivă, la fel ca afirmațiile logicii. Atunci când punea accentul pe probele experienței, Hume avea în vedere mai mult decât experiența evenimentelor A și B, filosoful scoțian referindu-se la experiența unor legături constante (constant conjunction) între evenimentele de tipul A și evenimentele de tipul B.
Kant va submina argumentul temporal avansat de Hume, potrivit căruia cauza precede întotdeauna efectul. Astfel, demonstrează Kant, o bilă de plumb ce va fi așezată pe o pernă va produce în același timpo adâncitură, prin urmare cauza și efectul nu mai pot fi separate temporal, existând posibilitatea simultaneității lor.
J. S. Mill va descrie în detaliu procedeele prin care oamenii de știință pot operaționaliza teoria cauzalității. Filosoful britanic va impune cinci metode pentru stabilirea relațiilor cauzale: metoda concordanței, metoda diferenței, metoda combinată a concordanței și diferenței, metoda reziduurilor și metoda variațiilor concomitente.
Secolul al XIX-lea a fost marcat de paradigma mecanicistă, determinismul reprezentând o caracteristică intrinsecă a tabloului lumii, așa cum era el descris de știința acelei epoci. Rigoarea cauzalității se extinsese și asupra lumii sufletești, cauzalitatea psihică, așa cum o numea W. Wundt, încercând să explice toate manifestările vieții interioare, în același fel în care determinismul mecanicist își demonstra eficacitatea în domeniul fenomenelor materiale. Începând cu secolul al XX-lea, progresul științei în lumina teoriei relativității și în direcția mecanicii cuantice a dus la o modificare de paradigmă, iar libertatea și inovația, concepte care până atunci fuseseră izgonite din ecuația lumii, au fost din nou acceptate ca reprezentând părți integrante, chiar esențiale, ale existenței. În filosofia biologiei, pentru explicarea proprietăților emergente, accentul se pune azi pe un tip nou de cauzalitate, cauzalitatea organică, neliniară, pe care mintea omenească, circumscrisă funcțiunii sale pragmatice, concentrată asupra sarcinilor vieții cotidiene, nu o poate înțelege, datorită, așa cum arăta Brian R. Johnson, „multitudinii interacţiunilor ce apar simultan în spaţiu şi timp şi stau la baza tranziţiilor rapide între ordine şi dezordine”. Strădania științei și filosofiei timpurilor noastre de a înfățișa realitatea cât mai aproape de cum este ea cu adevărat s-ar putea să fie sortită eșecului tocmai datorită faptului că percepem natura prin filtrul minții noastre, fiind incapabili să îi înțelegem obiectiv caracteristicile.
autor: Andrei Carpeneanu
sursa: Revista Clipa
Vezi și „Democrația modernă și manipularea”.
