„Capcanele istoriei” lui Lucian Boia sunt pentru intelectuali

După scandalul legat de cartea istoricului Lucian Boia despre primul război mondial am recitit cu mare atenţie lucrarea profesorului din Bucureşti, „Capcanele Istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” apărută la editura sa de casă „Humanitas”, în 2011. Cartea nu e rău scrisă şi autorul încearcă să fie relativ obiectiv, depăşind pe alocuri chiar subiectivismul său funciar şi manifestările anti-patriotice aşa cum ne-a obişnuit în unele studii. Lucian Boia e un critic înnăscut, care în cel mai pur stil al istoriografiei edulcorate promovate de indicativele UE încearcă să răstoarne valorile tradiţionale în spaţiul public şi să pună în centrul cercetării valori convenabile noilor diriguitori ai culturii europene. Cartea enunţă de fapt două teme centrale: problema evreiască în cultură română şi raportarea intelectualilor şi universitarilor români la schimbările politice, de la democraţie la cele trei tipuri de dictaturi: regală, militară şi comunistă, între 1930 – 1950. Atirudinea autorităţilor şi universităţii faţă de evrei este ca un turnesol social. Până la dictatura carlistă şi legile anti-evreieşti adoptate după creşterea influenţei Germaniei naziste în Europa, evreii nu erau persecutaţi cultural vizibil în România. Ei erau suprareprezentaţi în meseriile liberale: avocaţi, medici, jurnalişti, scriitori, dar subreprezentaţi în corpul profesoral şi aparatul funcţionăresc. Erau numeroşi studenţi evrei în facultăţi, dar în corpul universitar ajungeau abia câţiva asistenţi, lectori sau conferenţiari. Tudor Vianu a fost o viaţă conferenţiar, fiind respins la funcţia de profesor universitar datorită faptului că era evreu. În schimb presa democrată din Sărindar: Adevărul şi Dimineaţa era supradimensionată cu patroni de presă şi jurnallişti evrei. Odată cu dictatura carlistă evreii pierd din influenţă, chiar şi în presă sau meseriile liberale. Nici măcar în perioada dictaturii legionare profesorii evrei nu sunt înlăturaţi definitiv din viaţa culturală, doar mutaţi la alte instituţii. Să nu uităm că celebrul guvern naţional-legionar a înfiinţat prin grija poetului Radu Gyr, subsecretar de stat, un teatru evreiesc „Baraşeum”, unic în Europa ocupată de nazişti. Regimul militar a lui Ion Antonescu a lăsat o oarecare libertate culturală. A luat fiinţă o Universitate evreiască de stat la Bucureşti, cu profesori daţi afară din universităţile româneşti, de asemenea unică în Europa germanizată. Dincolo de subiectivismul memoriilor scriitorului Mihai Sebastian, pe care îl recunoaşte şi Lucian Boia, acesta îşi lansează celebra piesă de teatru „Steaua fără nume” în plin război şi dictatură militară, adevărat sub pseudonim. Regimul Antonescu era diferit în felul său în Europa. Asigura o libertate intelectuală pe care niciun regim de dictatură din epocă nu-l permitea. Intelectualii nu trebuiau să-l critice pe general şi să aibă o anumită limită în expresia politică. La Direcţia Presei Ion Antonescu i-a adunat pe toţi jurnaliştii comunişti de la G. Macovescu, George Ivaşcu, Geo Bogza, M.R. Paraschivescu sau chiar Zaharia Stancu pe care i-a pus să scrie pe bani mulţi articole despre victoria armatei române împotriva bolşevismului. Unii mai erau trimişi câteva luni la reeducare în lagărul de la Tg. Jiu să nu uite că e totuşi dictatură.

A fost ciudat cum după 1944 aceştia au devenit comunişti de frunte cu o operă pliată pe realismul socialist. Un caz aparte a fost al dramaturgului Eugen Ionescu. Generalul Antonescu îl trimite pe scriitor ca să fie diplomat al României pe lângă guvernul de la Vichy. Eugen Ionescu a fost un conştiincios funcţionar al regimului militar antonescian monitorizând expulzarea evreilor francezi, deşi el era evreu după mamă. A rămas diplomat şi în regimul comunist vreo doi ani când face greşeala să scrie un articol împotriva armatei române, pentru care e condamnat la puşcărie şi nu se mai întoarce în ţară. Abia mai târziu în anii 50, Eugen Ionescu uită că a fost diplomat al regimului fascist, deşi era evreu, şi publică celebra piesă „Rinocerii” împotriva totalitarismului de dreapta. Se pare că au existat şi „fascişti” evrei în regimul antonescian, deschis colaboraţioniştilor de toate orientările. După 23 august 1944 evreii devin iarăşi supradimensionaţi în instituţiile culturale şi chiar şi în universităţi, care acum le deschid porţile larg, ajungând majoritari la catedrele de marxism-leninism, Litere şi ştiinţe sociale în special. Evreul poet A. Toma, după ce fiul său Sorin l-a atacat pe Tudor Arghezi în „Scânteia” cu articolul „Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei” e pus alături în scara noilor valor de M. Eminescu, iar M. Roller, un inginer, devine diriguitorul istoriografiei româneşti după ce o parte dintre academicieni sunt aruncaţi în închisoare după 1948. Dacă evreii sunt turnesolul schimbării tipurilor de regim politic, reacţia intelectualilor români la dictatură este pilonul doi al cărţii lui Lucian Boia. În general intelectualii români îşi vedeau strict interesele financiare în raport cu dictaturile instituite. În 1938 pentru un titlu de academician sau de profesor universitar, intelectualii ridică osanale regelui Carol al II-lea şi dictaturii sale, scriind şi lungi epistole Elenei Lupescu pentru a fi sprijiniţi cu mari sume de bani. Aşa a primit şi Arghezi de la Rege banii pentru a îşi termina vila „Mărţişorul”, în schimbul sprijinirii regimului. Cumpăraţi cu bani şi onoruri intelectualii de frunte ai ţării îmbracă uniforma partidului unic F.R.N. şi devin obedienţi carlismului. Scriitorii au o altfel de morală faţă de omul obişnuit, cel puţin aşa reiese din cartea lui Boia, adică erau total amorali. După venirea legionarilor la putere în septembrie 1940 absolut toţi carliştii, mai puţin Iorga, îmbracă cămaşa verde sau îşi găsesc un trecut de prigoană. Daicoviciu îşi pune centurionul peste cămaşa verde, iar poetul Ion Barbu scria poezii despre Căpitan şi înjura iudeo-masoneria carlistă pe stradă, uitând repede de onorurile şi banii primiţi de la defunctul regim. La fel Arghezi şi Rebreanu, într-un mod mai subtil. Blaga care era un autohtonist în filosofie dedică şi el o poezie lui C.Z. Codreanu. După asasinarea lui Iorga, intelectualii părăsesc simpatia pentru Legiune, rămân înregimentaţi doar cei legaţi direct: Cioran, Eliade, PP Panaitescu sau Gyr. În vremea dictaturii militare, intelectualii sunt lăsaţi să aibă o autonomie largă, unii devin reputaţi academicieni sau profesori universitari. Alţii primesc burse în Italia, Germania sau Spania şi nu se mai întorc în ţară după 1944. E cazul şi lui Eugen Coşeriu celebrul lingvist care ca şi student legionar la Iaşi a oprit brutal cursul profesorului Botez care a dorit să ţină un moment de reculegere pentru asasinarea lui N. Iorga.

După 23 august 1944 lucrurile se schimbă, atunci începe adevărata epurare a intelectualităţii: la început treptată: legionarii şi intelectualii legaţi de regimul antonescian, ca din 1948 să devină radicală: PP Panaitescu, CC Giurescu, Sextil Puşcariu, N. Mărgineanu sau Ion Petrovici. Veşnicii oportunişti care au vânat funcţii şi bani fără nicio urmă de regret sau morală: M. Sadoveanu, C. Daicoviciu, Gala Galaction, CI Parhon, G. Călinescu sau T. Vianu sunt promovaţi de noul regim comunist pe care îi cumpără cu mari sume de bani şi funcţii. La urma urmei oportunistul ţărănist C.I. Parhon ajunge preşedintele M.A.N. în cei mai negrii ani stalinişti. Rolurile totuşi erau decorative, puterea o deţinea de fapt aparatul de partid comunist. Intelectualii care nu s-au raliat la regim: Al. Lapedatu, Gh. Brătianu, Traian Brăileanu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Davidescu, Constantin Gane sau Radu Ciculescu le-au putrezit oasele în închisori. Geo Bogza, Nina Cassian şi MR Paraschivescu în jurnalele lor intime critică lipsa libertăţii culturale şi scriau că nu-şi închipuiau aşa de întunecată şi totalitară lumea în comunismul stalinist. Din avangardişti au devenit promotori ai realismului socialist în frunte cu Mihai Beniuc şi Dan Deşliu. Abia în anii 60 s-au întors la operele artistice autentice, odată cu liberalizarea regimului. Cartea lui Lucian Boia aduce o frântură de lumină filtrată de subiectivism despre o epocă scurtă, care a cunoscut în numai şapte ani trei dictauri, cu specificul lor, dar care au adus modificări structurale de abordare a politicului de către intelectuali. Numai după 1989 încheie profetic istoricul Boia s-a trecut de la comunism la post-comunism fără schimbări majore a personajelor culturale şi universitare. Parcă nimic nu s-a schimbat…

autor: Ionuţ Ţene

sursa: NapocaNews