Bucovina redobândită

Bucovina redobândită

by -
0 930

În Bucovina, diviziunile din rândul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii cu România, obstacole în înlăturarea cărora rolul armatei române a fost de cea mai mare însemnătate. Forţele aliate în prezenţă erau autorităţile austriece, întruchipate în persoana guvernatorului Etzdorf, mişcarea unionistă românească, avându-1 în frunte pe energicul Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui român (Aurel Onciul).

În timpul războiului, Bucovina fusese teatru de operaţiuni militare, fiind ocupată — total sau parţial — în trei rânduri de trupele ruse şi de tot atâtea ori recucerită de forţele austro-ungare (în partea ei sudică, după 1916, când România a intrat în război s-au aflat, pentru prima dată de la anexarea provinciei de către Austria, soldaţi români). Convinse că populaţiile română şi ruteană nu sunt fidele monarhiei (în timpul ocupaţiei ruse, ele manifestaseră o atitudine amicală faţă de trupele ţariste), autorităţile imperiale au luat măsuri deosebit de aspre — mergând până la execuţii — împotriva celor vinovaţi sau numai bănuiţi de necredinţă faţă de Viena.

Procesul de dezagregare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale. Spre deosebire de Basarabia, unde populaţia română, majoritară, nu a lăsat loc tendinţelor separatiste, în Bucovina, pătrunderea masivă a elementului rutean/ucrainean, mai ales, în partea nordică a provinciei, între Nistru şi Prut, a modificat raportul demografic între autohtonii români şi nou-veniţii slavi, iar în zona amintită l-au inversat în defavoarea pământenilor.

Curtea din Viena avusese, la începutul lui 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene, locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului. Când naţionalităţile din Austro-Ungaria au început, în toamna anului 1918, să-şi revendice drepturile, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucât ucrainenii erau hotărâţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi, în măsura posibilităţilor, şi a unor părţi ale zonei dintre Prut şi Siret.

Întocmai ca în Basarabia, unde, la sfârşitul anului 1917, se impusese, pentru scurt timp, formula republicii autonome în cadrul Federaţiei Ruse, tot astfel, iniţial, C. Isopescu-Grecul, preşedintele Consiliului Naţional Român din Viena (de fapt Clubul celor şase parlamentari români din parlamentul de la Viena, transformat în Consiliu), s-a pronunţat în favoarea constituirii unui stat autonom bucovinean în cadrul imperiului federalizat. Obiectivul reprezentanţilor români era de a salva integritatea teritorială a Bucovinei, ameninţată de intenţia ucrainenilor de a înfiinţa şi ei un stat autonom, care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea ei nordică. Pentru împărţirea Bucovinei între români şi ucraineni se pronunţa şi deputatul Aurel Onciul, care, în întreaga perioadă de până la unirea Bucovinei cu România, a acţionat ca un factor de subminare a mişcării unioniste româneşti. Spre deosebire de români, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rândurile cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austro-ungară.

De mare însemnătate în organizarea forţelor româneşti unioniste a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de eminentul filolog Sextil Puşcariu. în primul său număr din 22 octombrie 1918 erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. În privinţa unei posibile uniri cu România, textul făcea o vagă aluzie: „Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului (subl.n.)”.

În acest spirit s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 14/27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a românilor, care s-a declarat, „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române” şi a hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţari româneşti într-un stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Absenţa unei referiri clare la unirea cu România se explică plin situaţia politică şi militară din acel moment: Puterile Centrale erau încă în război, la Viena se menţinea — oricât de şubredă ar fi fost — o autoritate imperială (reprezentată la Cernăuţi de contele Etzdorf), iar România se afla sub regimul păcii de la Bucureşti, adică nu era liberă pe mişcările ei.

A fost constituit Consiliul Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, având un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. De a doua zi, el a cerut guvernatorului Etzdorf să transfere puterea noului organism, ceea ce contele a refuzat.

În aşteptarea momentului când ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/ 12 noiembrie Adunarea Naţională a ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărârile Adunării Naţionale a românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari. De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declanşat acţiunile de înstăpânire asupra zonelor ce pretindeau că le aparţin. Reprezentanţii ucraineni au cerut — şi ei — guvernatorului Etzdorf să le transmită puterea, având concursul lui Aurel Onciul, partizanul împărţirii Bucovinei între români şi ucraineni.

Confruntat cu primejdia divizării provinciei şi a dezordinilor ce ameninţau — din cauza agresivităţii legiunii ucrainene — să escaladeze până la vărsări de sânge, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român pentru a restaura ordinea şi a trimis la Iaşi pe unul din membrii Consiliului Naţional Român, Vasile Bodnărescu, care s-a întâlnit în două rânduri cu Alexandru Marghiloman. Aflat în ultima zi de existenţă a guvernului său (24 octombrie/6 noiembrie), primul-ministru şi-a dat acordul şi a informat, în acest sens, cabinetul din Viena, dat fiind tratatul de la Bucureşti. Noul guvern, prezidat de generalul Coandă, care avea să tragă concluzia din schimbările dramatice ce se pregăteau la Viena şi Berlin, ca urmare a eşecurilor militare ale Puterilor Centrale, era hotărât să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv trimiterea de trupe, în care scop s-a ordonat Diviziei 8 infanterie a generalului I. Zadik să intre în Bucovina. încercările lui Aurel Onciul de a opri venirea trupelor române — el ameninţa chiar cu o baie de sânge — au eşuat.

Legiunea ucraineană s-a retras precipitat, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire. Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărât, la 31 octombrie / 12 noiembrie, crearea unui guvern, condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan. În timp ce secretarul de stat pentru Afacerile Externe, Sextil Puşcariu, şi profesorul Dimitrie Marmeliuc perfectau în ţară măsurile pentru unire (cel din urmă va merge şi la Chişinău, unde se afla un grup de refugiaţi bucovineni, printre care istoricul Ion Nistor, în vederea revenirii lor în Bucovina), la Cernăuţi se continuau pregătirile în acelaşi scop.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 15/28 noiembrie Congresul General al Bucovinei, la care, în afară de Consiliul Naţional Român şi guvernul bucovinean, au luat parte reprezentanţi ai Consiliilor Naţionale german şi polon, populaţia ucraineană fiind reprezentată de 13 primari şi delegaţi din localităţi unde ea forma majoritatea. în unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

După entuziasmul unei zile istorice, autorităţile bucovinene aveau de îndeplinit integrarea administrativă în Regatul României, unde Ion I. C. Brătianu, revenit la putere, era exponentul inflexibil al politicii de centralizare.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 6 – „România Mare”, p. 291-294, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 256 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.