Boierimea franceză din România

Boierimea franceză din România

by -
0 822

O societate de binefacere, «Leagănul Sf. Ecaterina», care se îngrijeşte de soarta copiilor sărmani, a hotărât deunăzi să dea o reprezentaţie de teatru pentru sporirea fondurilor ei. Societatea e alcătuită din persoane bogate, care fac parte, toate, din lumea de unde mai ales se iau miniştrii, deputaţii, senatorii, înalţii funcţionari ai Statului, din lumea despre strălucitoarele petreceri ale căreia se aude şi se citeşte mai mult, – «aristocraţie» pentru unii care nu ştiu bine genealogiile şi au uitat împământenirile, mai nouă sau mai vechi, «lume bună« pentru acei care socot că «bunătatea» stă în lunecuşul meşteşugit al mersului, vorbelor şi faptelor, «elită« pentru acei care recunosc alegerile norocului şi cărora nu le dă mâna să recunoască alegerile talentului, – iar pentru noi, cărturari săraci care n-am schimba totuşi cu nimeni: lume bogată, care ştie să petreacă. Toate popoarele cu un trecut au o astfel de lume, care e şi o necesitate a vieţii de astăzi, şi o avem şi noi, lumea cu palate, trăsuri, lachei, recepţii şi baluri.

E frumos când o societate de oameni bogaţi crede că există săraci pe care n-au curajul să-i vadă şi când se gândeşte să ajute pe aceia al căror noroc a trecut la norocul învingătorilor. Chemarea contribuţiilor se face mai plăcut şi mai politicos (ce cuvânt grecesc urât şi acesta !) prin poftirea la o reprezentaţie de teatru unde biletele, mult mai scumpe decât cele obişnuite, nu pot să pară însă scumpe celor ce cheltuiesc lesne şi se mândresc a cheltui, se întrec în a răspândi banul. Reprezentaţia fireşte n-o dau actorii de profesie, tocmiţi pentru aceasta, ci binefăcătorii săracilor înşişi, care se jertfesc şi prin înfăţişarea unui joc neapărat mai stângaci decât al acelora ce au chemarea şi deprinderea.

Până aici toate sunt bune, şi oricine găseşte cuvinte de laudă pentru organizatorii serbării din Februarie 1904. Când însă afişe în două limbi, în franţuzeşte şi în româneşte, au anunţat că se va juca într-o singură limbă care nu e cea românească, a ţării, a poporului nostru, când s-a auzit că acea comedie uşuratică Madame Flirt – flirt înseamnă aparenţele iubirii neîngăduite, fără iubirea care, ea, poate face să se ierte multe; un joc foarte complicat, şiret şi amarnic de dibaci, cititorule, această întindere necontenită a picioruşului elegant spre o urâtă prăpastie neagră, unde zac oameni pe care nu-i mai poţi primi, pentru câtva timp, la recepţii şi baluri ! -, deci că acea comedie uşuratică se va juca la teatrul Naţional, atunci s-au ivit nemulţumiri. Unele din aceste nemulţumiri au stat în casă şi, vorbind numai cu sine, şi-au zis că tot trebuie să mai treacă vreme până vom fi cu toţii aşa cum trebuie să fim ca să ne poată zice lumea că suntem un popor; alţii au scris prin ziare, ca să fie dezaprobaţi a doua zi sau daţi afară, cu arătarea vinovăţiei lor; alţii, oameni mai tineri, cu inima mai călduroasă şi cu voinţa mai repede, au mers în Piaţa Teatrului şi au început spectacolul fluierând şi scoţând alte sunete care nu plac niciodată acelui contra căruia se adresează. Aceiaşi manifestanţi, mai mult studenţi – care au şuierat destul pentru toate partidele, cu plată, ca să li se îngăduie să şuiere măcar odată, cu siguranţa bătăii, pentru România, pentru neamul românesc şi idealele lui -, aceiaşi manifestanţi au aclamat cu entuziasm pe Măria Sa Regina şi pe Alteţele lor Principii Moştenitori, când au venit, nu pentru limba şi pentru subiectul piesei, ci pentru binefacerea ce trebuia să vie din reprezentaţie, nu pentru artiştii amatori, ci pentru săraci, pentru micuţii copii săraci, care nu vorbesc încă nici o limbă înţeleasă şi care nu vor şti poate în toată viaţa lor ce bun lucru e flirtul ! Apoi au venit jandarmii: jandarmi pe jos, jandarmi călări, şi sergenţii de oraş. Au fost îngrămădeli, ghionturi, după datină. Ordinea a învins, cum trebuie într-un Stat bine organizat, şi, în aplauze, Madame Flirt a avut onoarea reprezentaţiei la Teatrul Naţional din Bucureşti.

*

*    *

Cred că e una din acele biruinţe, scump plătite, care nu se mai repetă.

A fost o vreme când noul Teatru din Bucureşti era în adevăr Naţional: era vremea, când nu i se zicea încă aşa (lucus a non lucendo). Pe atunci, între 1830 şi 1840, toată boierimea – pe atunci «lumea bună» era boierimea, numai boierimea de ţară – simţea, vorbea şi lucra româneşte. Scriitorii traduceau operete mai însemnate ale literaturilor străine – care toate erau deopotrivă de străine – fiindcă altfel nu le înţelegeau decât foarte puţini. Perioada întâi, va să zică.

Pe atunci noi nu aveam şcoli, şi una din cele mai frumoase însuşiri ale Românilor a fost totdeauna iubirea de lumină. Bunii Români ai boierimii noastre de la 1830 – 1840 şi-au trimis copiii spre învăţătură în ţara cea mai vestită prin civilizaţia ei, în Franţa, în cel mai strălucit oraş de pe lume, în Paris. I-au trimis de băieţandri, fiindcă n-aveam măcar licee, gimnazii, în sfârşit nici o şcoală mai înaltă. Ei s-au întors, astfel, tineri cum nu se mai văzuse la noi, în haine franţuzeşti, cu cărţi franţuzeşti şi vorbind aproape numai franţuzeşte. Aşa au crescut, aşa au trăit, aşa au murit. Revoluţionarii de la 1840 îşi scriu mai mult în limba franceză; corespondenţa lui Bibescu, lui Barbu Ştirbei, lui Grigore Ghica e numai în această limbă, pe când Domnii de înaintea lor, un Alexandru Ghica (acesta făcea cinci greşeli de franţuzeşte într-un bilet de şapte rânduri, stângaci cât se poate), un Mihai Sturdza erau Români de modă veche. Cuza a scris numai în această limbă, în care Alecsandri îi trimitea ştrengării, iar Costachi Negri îi adresa rapoarte diplomatice (ca în Prusia lui Frederic al II-lea). Alecsandri a lăsat o bogată corespondenţă franţuzească; limba pe care o întrebuinţa mai mult era limba franceză; el a scris – el, poetul naţional – Les bonnets de la comtesse. Înrudirile cu Francezii au fost căutate cu patimă. Călătoriile  s-au făcut tot acolo (în Italia, d.e., deloc). Statul român s-a clădit de sus până jos după norme franceze. Aceasta a fost perioada a doua.

Fireşte că aceşti oameni şi-au trimis copiii în Franţa, unde stăteau cât puteau mai mult ei înşişi. De acasă, prin exemplul părintesc, prin mediul care-i înconjurase, prin guvernanta care le servise de mamă, ei erau minunat pregătiţi pentru a fi cea mai desăvârşită contrafacere de Francezi ce se poate închipui. Au şi ajuns să fie astfel. S-au văzut atunci Români care au stat cea mai mare parte din viaţa lor într-o altă ţară; Români care au scris aproape numai, sau chiar numai în franţuzeşte; Români care şi-au lăsat legea şi s-au făcut catolici numai ca să dispară singura deosebire ce-i mai despărţea de Francezi; Români care şi-au stâlcit şi schimbat numele ca să sune întrucâtva franţuzeşte; Români, şi mai ales Românce, care n-au ştiut româneşte nici cât Evreul care n-are drepturi politice şi de care râd copiii de pe stradă când vorbeşte. Aceasta e a treia perioadă.

Mai e încă un lucru, de care trebuie să se ţină seamă. Părinţii, cei din perioada a doua, aşa cum erau ei de imitatori ai Franţei în toate, au dat mari dovezi de iubire de ţară. Tinerii de la 1848 au întemeiat România modernă. Fiii celor mai vechi familii au alergat la 1877 sub steaguri lângă opincarii viteji. Aceştia au făcut jertfe şi silinţi, încât li se pot ierta multe, şi-au cheltuit atâta talent, încât le întrece păcatele şi slăbiciunile.

Vezi însă că aceia erau drepţi Români şi drepţi boieri. Dar luptele de partide dintre 1860 şi 1890 au adus întemeierea unei noi clase stăpânitoare. Din ea făceau parte oameni îndrăzneţi, plini de viitor, dar fără nici un trecut. Câţi dintre dânşii nu purtau în faţa şi în sufletul lor pecetea obârşiei greceşti, bulgăreşti, ba chiar semite ! Şi ce bucuroşi au fost ei când au văzut că pot fi ceva în România fără a-şi da osteneala de a învăţa româneşte decât atâta cât se cere de la un avocat, de la un «reprezentant al naţiunii», şi mai ales fără a se încerca să simtă româneşte ! Aceştia au fost poate cei mai convinşi francomani, căci lor le venea mai bine la socoteală francomania, fără de care s-ar fi găsit uneori în situaţii foarte grele.

Imitatorii culturii şi obiceiurilor franceze, plagiatorii aceştia de civilizaţie, aveau însă şi o puternică îndreptăţire pentru fapta lor de înstrăinare. Ei erau Francezi în gând şi inimă, ca şi în scris şi în vorbă. Afară de milioanele de ţărani, de care se ţinea seamă numai pentru a face cu privire la dânşii socialism, democratism, radicalism, tocmai aşa cum se făcea pentru lucrători în Franţa, afară de milioanele de vite omeneşti în ocolul foametei şi sălbăticiei, nu mai erau însă în România decât oameni crescuţi în şcoli de model francez, cititori ai literaturii franceze, imitatori ai ei într-o limbă înţesată cu neologisme franceze, al căror număr se putea spori oricât, după voia şi toanele fiecăruia. De ce să înveţi în ţară o şcoală care urmăreşte, dar nu poate ajunge modelul din Franţa ? De ce să citeşti versuri şi proză care se agaţă de coada mişcării literare franceze de astăzi ? de ce să vorbeşti o limbă în care poţi amesteca oricâtă franţuzeşte vrei, o limbă fără culoare şi fără energie ?

De vreo zece ani însă, lucrurile se schimbă. Şcolile noastre nu sunt luate după ale altor popoare, ci se tot apropie de nevoile noastre. Un spirit românesc – nu de paradă, ci de credinţă, de convingere – străbate pe încetul în Universităţile noastre, unde sunt profesori ce nu se recunosc întru nimic mai prejos de colegii lor din străinătate. Mişcarea «Junimea» a întors limba literară spre popor. Legăturile de cultură cu ceilalţi Români, din Ardeal, din Bucovina, se fac tot mai puternice. O literatură nouă trăieşte astăzi, începând de la Eminescu, urmându-se prin Treimea de la 1890: Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, şi ajungând la scriitorii de astăzi, care literatură înfăţişează viaţa noastră adevărată, într-un spirit care nu e împrumutat de nicăieri, ci e spiritul, descoperit în sfârşit şi aşezat în Scaunul strămoşesc de Domnie, al neamului. Cele cinci milioane şi jumătate de ţărani români din România, cele patru milioane de ţărani români de peste hotare, aceia, dezmorţindu-şi gândul, stăpânesc tot mai mult vremile noi ale poporului nostru.

Şi, în numele acestor vremi, se cer măsuri necruţătoare pentru oricine, trăind între noi, din munca noastră, cea cu sapa sau cea cu mintea, nu vrea să ştie de noi, ci caută legături care, aşa cum sunt organizate astăzi toate popoarele lumii, strâns, îngust, orb naţionaliceşte, se asemănă cu acte de trădare.

Iată ce măsuri, anume, pe care, mai ieri, le-au luat Ruşii, spre binele lor:

Taxe pe cărţile de literatură (nu de ştiinţă) străine, taxe pe ziarele străine – ca în Austria – , taxe pe trupele străine, cărora se cuvine a li se arăta de la Teatrul Naţional drumul care duce la Teatrul Maican şi la Teatrul Jigniţa. Taxe, straşnice taxe pe cei ce stau în străinătate şi-şi culeg de pe moşii lucrate în sudori de sânge de ţăranii noştri veniturile, cu care caută a speria Apusul: în legea pensiilor s-a făcut un început bun, silind pe pensionari a sta mai mult în ţară (trebuia: totdeauna în ţară, cum se făcea odată – poate şi acum – în Austria). Şi în sfârşit, nerecunoaşterea absolută a diplomelor de învăţătură străine, căci avem profesori, avem învăţaţi, avem şcoli, care ne costă o groază de bani, şi care nu sunt făcute numai pentru mitocani şi pentru săraci.

Un Ministru sfios va trece, va veni altul sfios şi va trece şi acela. Apoi într-o zi se va găsi un om, care va pune piciorul în prag, şi sigur de sprijinul mulţimii adevăraţilor Români, nu se va teme de revoluţia boierilor, de ocările ciocoilor şi de blestemele veneticilor, ci va face ceea ce stă scris mai sus.

Atunci mulţi vor găsi că obrazul lor subţire se ţine cu prea multă cheltuială. Şi înstrăinarea de astăzi va rămâne numai ca o amintire urâtă a trecutului, – una foarte urâtă !

N. Iorga „Sămănătorul”, anul III (1904), nr. 8

(Visited 214 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.