Biserica de acasă (Anchetă de opinie)

Biserica de acasă (Anchetă de opinie)

by -
0 1112

Material realizat pentru „Formula As” de către Claudiu Târziu.

Există mulţi oameni care îşi afirmă cre­dinţa în Dumnezeu, dar care resping „institu­ţio­nalizarea” ei. Unii din dispreţ sau neîn­credere faţă de preoţi, alţii din comoditate, mulţi din neputinţe personale… Aşa încât nu merg duminica sau în sărbători la biserică, preferă să se reculeagă într-un sfânt lăcaş singuri, când nu e nici lume, dar nici Sfântă Liturghie, sau să se roage acasă, în inti­mitate. Dacă le ceri explicaţii, spun că „biserica e în sufletul meu, acolo unde este şi Dum­nezeu”. E bine sau rău ce fac? Săvârşesc un păcat? De ce e im­portant să ne trăim credinţa şi în biserică alături de alţi credincioşi? Stilul de viaţă pe care îl ducem în zilele noastre nu se pliază pe obligaţiile faţă de Dumnezeu? Ancheta care urmează încearcă să răs­pundă câtorva dintre aceste întrebări.

SORIN LAVRIC, scriitor
„Merg la biserică după un ritm propriu”

Eu însumi fac parte din categoria celor care nu merg duminica la biserică, mai ales în Bucureşti, unde tracasarea de peste săptămână mă aduce în ne­putinţa de a mai trăi Liturghia la înăl­ţimea unei minime pretenţii de duh. Şi decât să stau dobitoceşte, spre a auzi îngânări la care nu pot vibra, prefer să merg la biserică potrivit unui ritm interior cu totul întâmplător, pe care mi-l dictează starea mea de spirit. Cum s-ar zice, calendarul intrării în biserică vine dintr-o dospire ce nu ţine seama de canonul pe care îl impune apartenenţa la comunitate. Asta nu în­seam­nă că aş fi împotriva insti­tuţiei ecleziale, că aş privi cu anti­patie tagma preoţească sau că aş neso­coti obligaţiile faţă de bise­rică. Sunt încredinţat că biserica, ală­turi de limbă, e liantul cel mai pu­ternic al unui popor. Dar ori­când voi alege să mă reculeg în linişte, sub bolta unei biserici goa­le, decât în vălmăşeala aga­santă a copiilor care intră şi ies, sau în agitaţia tro­glodiţilor care se freacă de mine, când mi-e lumea mai dragă. Nu-mi place promis­cuitatea aglomerărilor în cursul cărora, sub apăsarea ple­bei, simt cum iubirea de aproapele se pre­schimbă în re­pulsia faţă de el. Dacă îmi vei spu­ne că sunt un creştin degenerat, voi încuviinţa, mai ales dacă ju­dec lu­cru­rile din unghiul părţii soborni­ceşti a Bise­ricii. Accept soborul, dar nu sub for­ma clocotului de mi­tocănie.

În ce măsură săvârşesc un pă­cat, chiulind de la Liturghia dumi­nicală este un detaliu care îmi scapă. Pe­semne că da, este un păcat dar la mij­loc e mai degrabă o lipsă de disci­plină, o neglijenţă ce încal­că o rigoare de program ecleziastic. Numai că idio­sincrazia pe care o am faţă de vânzoleala mizeră a semenilor întrece zelul legat de slujirea Bisericii. Decât să suport stridenţe colective – ţipete, miro­suri, împunsături -, mai bine încalc rânduiala. Dis­poziţia aceasta mi se schimbă radical când părăsesc Bucureştiul, de pildă când plec la Piatra-Neamţ, unde apetitul pen­tru intrarea în bise­rici creşte expo­nenţial, mai ales când merg la mâ­năs­tiri. Atunci simt, fără putinţă de tă­gadă, că înţe­penirea între pereţii fumurii ai lăcaşului de cult e act vindecător, de curăţire lăuntrică directă. Cauza nu stă doar în ambianţă şi în încărcătura simbolică a mânăstirilor, ci într-o certitudine de ordin inte­rior: acolo mersul la biserică are un efect imediat, e ca şi cum m-aş lega de o stihie nevăzută a cărei înrâu­rire binefăcă­toare o port cu mine toată ziua, pe când în Bucu­reşti, cu excepţia câtorva biserici (cea de la Mânăs­tirea Antim, cea de la Bo­teanu sau cea de la Sf. Ilie – Gorgani – a cărei ca­tapeteasmă mă atrage mai întâi estetic şi abia apoi religios), niciun naos şi niciun pronaos nu mă predispune la răsturnări de ordin mistic. Mai precis: în biserică intru ca să-mi amintesc că voi muri, nu­mai că recu­legerea pe care mi-o dă gândul morţii se risipeşte de îndată ce aerul de balamuc al unor enoriaşi care se fâţâie bezmetic mă sufocă. Din acel moment, simt prea bine că nu mă aleg cu nimic încăpăţându-mă să stau acolo de ochii lumii. Prin urmare, con­duita mea, cât se poate de reprobabilă, dacă e s-o judec după criteriul ascul­tării faţă de ca­noane, porneşte dintr-o reacţie irasci­bilă faţă de carenţa unei elementare bune-creşteri. Sunt snob şi plin de toane? Fără doar şi poate, dar sunt prea chi­nuit de grosolănia semenilor, ca să trebuiască să le rabd prezenţa până şi într-un lăcaş de cult.

CRISTI PANTELIMON, sociolog
„Stilul de viaţă modern îndeamnă la egoism şi însingurare”

Nu trebuie să ne mirăm că oamenii sunt din ce în ce mai aplecaţi spre respingerea elementelor co­mu­nitare care definesc şi biserica, a trăirii colec­tive. Totul în jur îndeamnă la aşa ceva. Critica insti­tuţio­nalizării credinţei este un semn al modernităţii.
În Europa vestică se cu­nosc cazuri de-a dreptul drama­tice, de biserici care, din lipsă de credincioşi, au fost transformate în locuri de distracţie (cafenele, teatre, săli de bal). Nemersul la biserică este acolo unul dintre simptomele crizei conştiinţei religioase a omului modern. În România urbană, ori mai mo­dernă, Bi­serica este adu­narea tuturor celor credin­cioşi. Aici, recule­gerea în singu­rătate (bi­se­rica „de acasă”) poa­te fi o soluţie temporară, în mă­sura în care (pu­tem admite acest lucru) oamenii resimt pre­siunea mulţimii, a fenomenelor de ma­să, inclu­siv în partea credinţei.

Dar această recule­gere/ liniştire însingurată ascunde şi o primejdie: aceea de a nu accepta ideea de a participa la efor­tul comu­nional al Bisericii, la efortul de a fi împreună. În acest ego însingurat şi idolatru, ce respinge comu­nitatea şi întregul, stă toată „pute­rea” mo­dernităţii şi toată criza de conştiinţă a ei.

Stilul de viaţă modern îndeamnă în mod evident la însingurare şi îndepărtare de comu­nitate. Aici intervin şi alte forţe, mai subtile. Sociologia clasică vorbeşte despre „societate” ca opoziţie la „comu­nitate”. Prima este arti­ficială, bazată pe calcule mes­chine, pe ra­ţiu­ne spe­culatoare, a doua este ba­zată pe „princi­piul unităţii vieţii”. În comunitate re­găsim legătu­rile de sânge (rudenia), legăturile spi­rituale (prie­tenia), legăturile spaţiale (vecină­tatea). Nimic din toate aceste elemente nu se regă­seşte în societate. Nici rudenia nu contează, nici prie­tenia nu se simte bine, nici vecinătatea nu mai este recu­noscută ca impor­tantă. În schimb, totul se reduce la calcule, opor­tunităţi, sisteme de gândire abstractă şi for­mule mecanice, inclusiv de supravie­ţuire îm­pre­ună. A­ceastă pornire spre abstractizare şi însin­gurare se poate combate cu ajutorul rămă­şi­ţelor comunitare existente: tradiţii, obiceiuri, muncă vo­luntară, mers la biserică etc. Toate aceste elemen­te comunitare – şi altele din aceeaşi familie – pot re­cupera măcar parţial alunecarea lumii dinspre co­munitate şi credinţă spre societate şi despiritua­lizare (sursa: Formula As).

Pentru a citi și opinia scriitorului/publicistului Răzvan Codrescu, precum și cea a preotului Visarion Alexa, mergi pe pagina revistei „Formula As”.

(Visited 97 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.