Biserica de acasă (Anchetă de opinie)

Material realizat pentru „Formula As” de către Claudiu Târziu.
Există mulţi oameni care îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, dar care resping „instituţionalizarea” ei. Unii din dispreţ sau neîncredere faţă de preoţi, alţii din comoditate, mulţi din neputinţe personale… Aşa încât nu merg duminica sau în sărbători la biserică, preferă să se reculeagă într-un sfânt lăcaş singuri, când nu e nici lume, dar nici Sfântă Liturghie, sau să se roage acasă, în intimitate. Dacă le ceri explicaţii, spun că „biserica e în sufletul meu, acolo unde este şi Dumnezeu”. E bine sau rău ce fac? Săvârşesc un păcat? De ce e important să ne trăim credinţa şi în biserică alături de alţi credincioşi? Stilul de viaţă pe care îl ducem în zilele noastre nu se pliază pe obligaţiile faţă de Dumnezeu? Ancheta care urmează încearcă să răspundă câtorva dintre aceste întrebări.
SORIN LAVRIC, scriitor
„Merg la biserică după un ritm propriu”
Eu însumi fac parte din categoria celor care nu merg duminica la biserică, mai ales în Bucureşti, unde tracasarea de peste săptămână mă aduce în neputinţa de a mai trăi Liturghia la înălţimea unei minime pretenţii de duh. Şi decât să stau dobitoceşte, spre a auzi îngânări la care nu pot vibra, prefer să merg la biserică potrivit unui ritm interior cu totul întâmplător, pe care mi-l dictează starea mea de spirit. Cum s-ar zice, calendarul intrării în biserică vine dintr-o dospire ce nu ţine seama de canonul pe care îl impune apartenenţa la comunitate. Asta nu înseamnă că aş fi împotriva instituţiei ecleziale, că aş privi cu antipatie tagma preoţească sau că aş nesocoti obligaţiile faţă de biserică. Sunt încredinţat că biserica, alături de limbă, e liantul cel mai puternic al unui popor. Dar oricând voi alege să mă reculeg în linişte, sub bolta unei biserici goale, decât în vălmăşeala agasantă a copiilor care intră şi ies, sau în agitaţia troglodiţilor care se freacă de mine, când mi-e lumea mai dragă. Nu-mi place promiscuitatea aglomerărilor în cursul cărora, sub apăsarea plebei, simt cum iubirea de aproapele se preschimbă în repulsia faţă de el. Dacă îmi vei spune că sunt un creştin degenerat, voi încuviinţa, mai ales dacă judec lucrurile din unghiul părţii soborniceşti a Bisericii. Accept soborul, dar nu sub forma clocotului de mitocănie.
În ce măsură săvârşesc un păcat, chiulind de la Liturghia duminicală este un detaliu care îmi scapă. Pesemne că da, este un păcat dar la mijloc e mai degrabă o lipsă de disciplină, o neglijenţă ce încalcă o rigoare de program ecleziastic. Numai că idiosincrazia pe care o am faţă de vânzoleala mizeră a semenilor întrece zelul legat de slujirea Bisericii. Decât să suport stridenţe colective – ţipete, mirosuri, împunsături -, mai bine încalc rânduiala. Dispoziţia aceasta mi se schimbă radical când părăsesc Bucureştiul, de pildă când plec la Piatra-Neamţ, unde apetitul pentru intrarea în biserici creşte exponenţial, mai ales când merg la mânăstiri. Atunci simt, fără putinţă de tăgadă, că înţepenirea între pereţii fumurii ai lăcaşului de cult e act vindecător, de curăţire lăuntrică directă. Cauza nu stă doar în ambianţă şi în încărcătura simbolică a mânăstirilor, ci într-o certitudine de ordin interior: acolo mersul la biserică are un efect imediat, e ca şi cum m-aş lega de o stihie nevăzută a cărei înrâurire binefăcătoare o port cu mine toată ziua, pe când în Bucureşti, cu excepţia câtorva biserici (cea de la Mânăstirea Antim, cea de la Boteanu sau cea de la Sf. Ilie – Gorgani – a cărei catapeteasmă mă atrage mai întâi estetic şi abia apoi religios), niciun naos şi niciun pronaos nu mă predispune la răsturnări de ordin mistic. Mai precis: în biserică intru ca să-mi amintesc că voi muri, numai că reculegerea pe care mi-o dă gândul morţii se risipeşte de îndată ce aerul de balamuc al unor enoriaşi care se fâţâie bezmetic mă sufocă. Din acel moment, simt prea bine că nu mă aleg cu nimic încăpăţându-mă să stau acolo de ochii lumii. Prin urmare, conduita mea, cât se poate de reprobabilă, dacă e s-o judec după criteriul ascultării faţă de canoane, porneşte dintr-o reacţie irascibilă faţă de carenţa unei elementare bune-creşteri. Sunt snob şi plin de toane? Fără doar şi poate, dar sunt prea chinuit de grosolănia semenilor, ca să trebuiască să le rabd prezenţa până şi într-un lăcaş de cult.
CRISTI PANTELIMON, sociolog
„Stilul de viaţă modern îndeamnă la egoism şi însingurare”
Nu trebuie să ne mirăm că oamenii sunt din ce în ce mai aplecaţi spre respingerea elementelor comunitare care definesc şi biserica, a trăirii colective. Totul în jur îndeamnă la aşa ceva. Critica instituţionalizării credinţei este un semn al modernităţii.
În Europa vestică se cunosc cazuri de-a dreptul dramatice, de biserici care, din lipsă de credincioşi, au fost transformate în locuri de distracţie (cafenele, teatre, săli de bal). Nemersul la biserică este acolo unul dintre simptomele crizei conştiinţei religioase a omului modern. În România urbană, ori mai modernă, Biserica este adunarea tuturor celor credincioşi. Aici, reculegerea în singurătate (biserica „de acasă”) poate fi o soluţie temporară, în măsura în care (putem admite acest lucru) oamenii resimt presiunea mulţimii, a fenomenelor de masă, inclusiv în partea credinţei.
Dar această reculegere/ liniştire însingurată ascunde şi o primejdie: aceea de a nu accepta ideea de a participa la efortul comunional al Bisericii, la efortul de a fi împreună. În acest ego însingurat şi idolatru, ce respinge comunitatea şi întregul, stă toată „puterea” modernităţii şi toată criza de conştiinţă a ei.
Stilul de viaţă modern îndeamnă în mod evident la însingurare şi îndepărtare de comunitate. Aici intervin şi alte forţe, mai subtile. Sociologia clasică vorbeşte despre „societate” ca opoziţie la „comunitate”. Prima este artificială, bazată pe calcule meschine, pe raţiune speculatoare, a doua este bazată pe „principiul unităţii vieţii”. În comunitate regăsim legăturile de sânge (rudenia), legăturile spirituale (prietenia), legăturile spaţiale (vecinătatea). Nimic din toate aceste elemente nu se regăseşte în societate. Nici rudenia nu contează, nici prietenia nu se simte bine, nici vecinătatea nu mai este recunoscută ca importantă. În schimb, totul se reduce la calcule, oportunităţi, sisteme de gândire abstractă şi formule mecanice, inclusiv de supravieţuire împreună. Această pornire spre abstractizare şi însingurare se poate combate cu ajutorul rămăşiţelor comunitare existente: tradiţii, obiceiuri, muncă voluntară, mers la biserică etc. Toate aceste elemente comunitare – şi altele din aceeaşi familie – pot recupera măcar parţial alunecarea lumii dinspre comunitate şi credinţă spre societate şi despiritualizare (sursa: Formula As).
Pentru a citi și opinia scriitorului/publicistului Răzvan Codrescu, precum și cea a preotului Visarion Alexa, mergi pe pagina revistei „Formula As”.