Șapte decenii împotriva „Imperiului Răului”

Se împlinesc, anul acesta, 92 şi respectiv 22 de ani de la două evenimente ce statuează locul  şi rolul românilor în istoria universală a secolului 20. Ele ne dau prilejul unei meditaţii mai stăruitoare asupra rostului nostru pe lume, admiţând că un neam are dreptul să-şi conceapă un asemenea rost, fie punându-l în seama lui Dumnezeu şi socotindu-se ales de El spre a-l îndeplini, fie, mai modest, căutând singur să dea existenţei sale un sens, spre a nu trăi „fără rost” şi fără niciun rod, pentru el şi pentru lumea în care străbate drumul de la leagăn la mormânt.

În urmă cu două decenii, la 4 august 1919, armata română intra în Budapesta, punând capăt existenţei regimului comunist instituit de Bela Kuhn – acţiune ce va face din români singurul popor ce a dat jos manu militari un regim comunist la putere, şi care se va dovedi de atunci irepetabilă, din moment ce de trei ori, cea mai mare putere militară cunoscută vreodată de istorie, Statele Unite ale Americii, a eşuat într-o încercare similară: în Coreea, în Cuba şi în Vietnam.

Aşadar, românii au început, cu un succes categoric, în 1919, războiul cu „imperiul răului”, cum avea să numească preşedintele Ronald Reagan monstruoasa creaţie istorică (Dimitrie Cantemir este teoreticianul apariţiilor teratologice în istorie!) a uriaşului geniu demoniac al lui Vladimir Ilici Lenin.

În strategia globală concepută de părintele „imperiului răului”, regimul comunist de la Budapesta urma să împingă noua apariţie de pe scena istoriei europene şi universale în inima lumii capitaliste. Dar pentru asta trebuia mai întâi sfărâmată, ca o nucă prinsă în cleşte, România Mare, proaspăt apărută, la rându-i, pe hartă şi în treburile europene. Dar ea s-a dovedit atunci o nucă prea tare pentru forţele de care dispunea momentan „imperiul răului” abia născut. Şi astfel, s-a putut înfăptui acea pagină de istorie universală transpusă pe fila de istorie propriu-zisă de Gheorghe I. Brătianu, în cartea sa Acţiunea politică şi militară a  României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu. Carte publicată în 1939 şi plătită cu viaţa, la Sighet, în 1953, când autorul ei a pierit sub loviturile cu patul puştii date de unul dintre nenorociţii paznici conaţionali, deveniţi uneltele mărunte ale „imperiului răului” revărsat peste noi în urma celei de a doua confruntări cu el, de data asta soldată cu înfrângere şi cu execuţia în „Valea piersicilor” a celui ce avusese o parte atât de importantă în succesul celei dintâi.

Despre primul capitol al luptei noastre cu „imperiul răului”, luptă care va deveni aproape universală în a doua jumătate a secolului trecut şi va fi câştigată deplin de succesorul la Casa Albă al naşului denumirii atât de bine găsite, dispunem de trei cărţi esenţiale: a lui Gheorghe I. Brătianu, în 1939, a diplomatului Nicolae Petrescu Comnen, O primă experienţă comunistă în Ungaria. Amintiri şi documente inedite, apărută în 1956, o dată cu insurecţia maghiară împotriva aceluiaşi imperiu, şi marea lucrare de specialitate a domnilor Dumitru Preda, cercetător ştiinţific principal (coordonator), colonel (r.) dr. Vasile Alexandrescu şi colonel dr. Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919, apărută la Editura enciclopedică în 1994, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Liviu Maior, lucrare pe care o datorăm Institutului de istorie şi teorie militară şi Comisiei Române de Istorie Militară. Dar înaintea tuturor se aşează cronologic Românii la Budapesta de Radu Cosmin, apărută în 1920. Ea a fost recent reeditată la Arad, de Fundaţia „Moise Nicoară” sub îngrijirea şi redacţia istoricului militar dr. Mircea Dogaru. La rândul ei, cartea lui Gheorghe I. Brătianu a fost reeditată în 2001 de Editura Corint, iar a lui Nicolae Petrescu Comnen, în 2005 la „Oscar Print”. Din păcate, toate în acele tiraje minuscule care le fac să ajungă doar la cei ce au un noroc de mari câştigători la loterie. Dar poate că anul acesta se vor găsi mijloacele şi voinţa de a le aduna pe toate (cea de la Arad a fost mai invizibilă ca toate) într-o casetă, spre a face din asta primul act necesar în regăsirea şi regândirea întregii noastre istorii, din 1919 până la 22 decembrie 1989. Adică până în ziua când cel mai important om politic român al ultimului sfert de veac a proclamat solemn, de la balconul fostului CC al PCR, sfârşitul erei comuniste în Europa, o dată cu abolirea oficială a establishmentului comunist din România. Şi când alte două voci, a profesorului Dumitru Mazilu şi a regizorului Tudor Mărăscu, au avut efectul strigătelor ce provoca declanşarea avalanşelor.

Această avalanşă, neluată în calcul de mulţimea serviciilor secrete angajate în punerea în practică a hotărârilor de la Malta dintre cei doi supermari, a schimbat direcţia istoriei universale decisă acolo de cei ce credeau că au în mână soarta lumii. În locul succesului perestroicii gorbaciovene asistate şi girate de SUA în cadrul unui nou parteneriat de o jumătate de secol pe spinarea celorlalţi, ca la Ialta, s-a ajuns la simbolica spânzurare a lui Lenin, cu ştreangul de oţel în care a fost ridicată statuia din faţa „Casei Scânteii” şi la execuţia singurului şef comunist care a fost obligat să-şi plătească păcatul de a socoti că este dictator peste „viermi” (cum ne califica ilustra-i consoartă).

Între intrarea armatelor române la Budapesta şi prăbuşirea la Bucureşti, în numai 24 de ore, a formidabilei maşinării represive şi dictatoriale comuniste, se înscrie „Războiul de 70 de ani” al românilor cu „imperiul răului” câştigat în 1919, pierdut în 1941-1944, şi din nou câştigat – de data asta la scara istoriei universale – în decembrie 1989

Istoria românilor şi a României între 1919 şi 22 decembrie 1989 este în întregime străbătută şi structurată, precum pilitura de fier transformată în spectru magnetic, de voinţa uriaşului „imperiu al răului” din vecinătatea imediată de a termina cu România Mare, iar de cealaltă parte, de rezistenţa unei societăţi româneşti roase de infinite racile, dar care a reuşit să reziste, până când alianţa totalitarismului nazisto-fascist occidental cu cel comunist răsăritean, prin pactul Ribbentrop-Molotov a reuşit, în 1940, ceea ce nu reuşiseră Lenin şi Bela Kuhn în 1919.

Va începe însă, imediat, o  a doua luptă, aceea cu sfârşitul tragic cunoscut, şi în urma căreia vom avea „imperiul răului” acasă, peste noi, timp de aproape jumătate de secol. Dar formidabilă concentrare de energie şi voinţa de fier a unei întregi naţiuni, îmbinate cu o îndelungă şcoală de bizantinism, cu o faţă reprobabilă, dar şi cu un tăiş nespus de eficient, au reuşit să facă din această aproape jumătate de secol premiza uriaşei surprize a „mămăligii” care explodând în decembrie 1989 a aruncat în aer şi ce hotărâseră Lenin şi Bela Kuhn în 1919, şi „cei mari” la Teheran, Ialta şi Potsdam (chiar dacă trăisem atâta amar de timp sub hotărârea lor) şi ce se croise la Malta pentru viitorii alţi 50 de ani et ultra.

În puşcării, în munţi, sau pe frontul aparent inofensiv al culturii, românii au rezistat încercării de a fi scoşi din istorie şi chiar din viaţă, reintrând pas cu pas pe scena istoriei şi urcând „pe brânci” (ca în Testamentul lui Tudor Arghezi) din abisul în care fuseseră aruncaţi la încheierea celui de al doilea Război Mondial.

Finalul apoteotic al acestui „război de şapte decenii cu imperiul răului”, de la care se vor împlini în decembrie 22 de ani, a fost mântuirea de el. A noastră şi a Europei cu Rusia cu tot. Culmea, cu sprijinul neprecupeţit al domnilor Mihail Gorbaciov şi George Bush – senior, şi al tuturor serviciilor secrete ce s-au opintit să declanşeze „Revoluția Română din Decembrie”!

dupa prof. dr. Dan Zamfirescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti