Apărarea limbii române

„Limba noastră-i limbă sfântă” este un vers scris de Alexe Mateevici acum mai bine de un secol și devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc. Substantivul sfințenie (alături de cuvintele din cadrul familiei sale) presupune harul dumnezeirii, pogorât, din mila Celui Preaînalt, peste unii oameni și chiar peste alte realități care ne înconjoară. Faptul că noi, oamenii, abuzăm uneori de adjectivul „sfânt” și-l plasăm alături de ființe, noțiuni, lucruri care nu-l merită, reprezintă o altă problemă. Sfinte devin pentru noi, românii, și proprietatea, și justiția, și adevărul, deși în fapt nu se întâmplă așa, și nu facem decât să ne jucăm cu vorbe mari. Dar „sfințenia” limbii vine de la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea. Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observația — făcută de umanistul Antonio Bofini, spre finele secolului al XV-lea — că românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața devine mai mult decât relevantă.

Limbile popoarelor s-au născut în mod organic din nevoia de comunicare, fără planuri elaborate de elitele savante, grupate sau nu în academii și institute de specialitate.

Limbile au trăit de la sine sute de mii de ani, fără reguli fonetice (de pronunțare) și ortografice (de scriere). Primele astfel de reguli au fost stabilite, în zona noastră și în preajma noastră, de către vechii greci și apoi de către vechii romani. Noile limbi, născute și afirmate la finele Antichității și în prima parte a Evului Mediu, au existat și ele, secole la rând, fără normări speciale, fără gramatici elaborate, fără instanțe speciale care să le stabilească pronunția, grafia, să le apere de degradări și aberații. Primele gramatici ale limbii române au apărut abia în secolul al XVIII-lea — fapt petrecut tot atunci, de altfel, la mai toate popoarele din vecinătatea românilor — și au fost scrise în limba română, cu litere chirilice, și în limba latină (evident, cu alfabet latin) în Transilvania (1).

Prima strategie românească privind limba română s-a alcătuit la 1866, când s-a creat Academia Română (cu numele inițial de Societatea Literară). Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea acestei societăți savante la București și numirea membrilor ei de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii Academiei urmau să reprezinte toate regiunile (provinciile) istorice românești, inclusiv pe românii de la sud de Dunăre. De-atunci încoace, limba română a fost apărată de multe dintre atentatele îndreptate împotriva sa, astfel încât ea să se poată afirma și dezvolta în mod armonios. Prima provocare gravă din istoria foneticii și ortografiei limbii române a fost etimologismul. Limbile europene sunt împărțite, în funcție de baza grafiei lor, în limbi etimologice (scrierea cuvintelor în funcție de formele lor istorice, în limbile-matcă) și limbi fonetice (scrierea cuvintelor exact așa cum se pronunță, fără semne grafice în plus).

Urmașii Școlii Ardelene din secolul al XIX-lea au dus obsesia latinității noastre până la astfel de limite, încât au pretins ca termenii limbii noastre să nu fie scriși așa cum se rosteau în mod curent, ci așa cum se scriau cuvintele respective în latina clasică. De exemplu, în românește, substantivul care denumește acțiunea de a se ruga se poate scrie fonetic în forma „rugăciune” sau etimologic în forma „rogacione” / „rogatione”. Limbile romanice nu sunt unitare din acest punct de vedere, întrucât unele sunt fonetice (de exemplu, italiana), iar altele etimologice (de exemplu, franceza). Până la urmă a învins bunul-simț și spiritul practic, româna rămânând o limbă fonetică, ca și italiana. O altă provocare se referă la scrierea cu â (vocală similară grafic cu vocala a) sau cu î (vocală similară grafic cu vocala i).

Până în 1904, ortografia în speță nu a fost clar reglementată, iar scrierea cu â și cu î a rămas inconsecventă. În 1904, Titu Maiorescu elabora un Raport înfățișat Academiei Române în numele Secțiunii Literare în sesiunea generală de la 1904, referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul, se arăta că revizuirea anterioară, începută în 1869, printr-o comisie formată din Vasile Alecsandri, Gheorghe Barițiu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Quintescu și Titu Maiorescu, nu ajunsese la un stadiu final. Această comisie reușise, în 1880, să aducă în atenția plenului Academiei discutarea unor reguli întemeiate pe un „fonetism temperat prin anumite necesități etimologice”. În urma primenirii comisiei, de data aceasta formată și din Iacob Negruzzi și Ioan Bianu (în locul lui Alecsandri și Barițiu, decedați între timp), se formulează o serie de reguli noi. Conform acestora, sunetul î se scrie, de regulă, cu i (adică î din i), dar acolo unde este imediat precedat de consoanele c (ca în cuvântul cântec) sau g (ca în cuvântul gând), se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ci și gi, iar înainte de a drept c și g (în formele che, chi, ghe, ghi). Astfel, am avea formele împăcare, înger, îndoit, însă etc., dar gândire, când, cântec, pântec etc. Tot atunci, s-a propus și aprobat o excepție, ilustrată de cuvântul român și de derivatele sale, inclusiv România, care trebuiau scrise invariabil cu â. După al Doilea Război Mondial, în prezența tancurilor, consilierilor și politrucilor din URSS, romanitatea poporului și latinitatea limbii trebuiau aproape șterse, iar moștenirea slavă trebuia să domine peste tot. Or, în cuvintele scrise cu â, originea lor latinească era prea evidentă (român din Romanus, mână din manus, a rămâne din remaneo, lână din lana etc.).

În urma dezbaterilor Academiei R.P.R., desfășurate în 1953, s-a elaborat o nouă ortografie, intrată în vigoare de la data de 1 aprilie 1954. Una dintre cele mai importante schimbări consta în dispariția literei â din alfabetul limbii române, scriindu-se cu î peste tot, inclusiv în substantivul și adjectivul român, în substantivul propriu România și derivatele lor. În anul 1964, s-a revenit la â pentru cuvintele român, România și derivatele lor. Dicționarul enciclopedic român, elaborat în acei ani, are scris pe copertă, la primele două volume (literele A-C și, respectiv, D-J) romîn, iar la următoarele volume român. Mărcile poștale au primit din nou inscripționarea POSTA ROMANA sau POȘTA ROMÂNĂ.

În 1993, Academia Română a decis prin vot revenirea la grafia cu litera â în loc de î, în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți (forme ale verbului a fi) în loc de sînt, sîntem, sînteți. Au urmat o serie de controverse, firești, până la un punct, fiind vorba despre un domeniu umanist. La scurtă vreme, decizia Academiei Române a fost consfințită prin lege. Dar, ca și în alte sectoare ale democrației noastre originale, legea respectivă nu este nici astăzi respectată de către toate publicațiile, editurile și persoanele individuale, deși școlile de toate gradele folosesc grafia stabilită în 1993. În gramaticile oricăror limbi de pe glob, logica este valabilă numai până la un punct. De aici încolo intervine regula care, odată stabilită, se cuvine să fie respectată. În ciuda acestei lipse de preciziune și de corectitudine, limba română trăiește și rodește, dându-și clipă de clipă măsură valorii sale perene. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

NOTĂ:
1. Prima gramatică latină a limbii române (Institutiones linguae Valachae, cca 1170) avea exemplele ilustrative în scriere chirilică. Abia în Elementa linguae daco-romanae sive valachiae (1780) exemplele ilustrative românești au fost scrise cu litere latine.