ANUNT: A murit Gabriel Constantinescu, fost detinut politic, luptator anticomunist, editor si director la Puncte cardinale

În d-l Gabriel Constantinescu mie îmi place să văd, înainte de toate, o icoană vie a datoriei împlinite: faţă de Dumnezeu, faţă de neam, faţă de generaţia sa mucenicită, faţă de propria conştiinţă morală şi intelectuală. Nu există mai înalt eroism şi mai autentică nobleţe decît să trăieşti pentru a-ţi împlini datoriile în mijlocul unei lumi care aproape că nu mai ştie altceva decît să-şi cerşească drepturile (mai mult sau mai puţin iluzorii).
Pentru d-l Gabriel Constantinescu Dreapta nu este o simplă opţiune politică, ci în primul rînd o bună aşezare în existenţă. O dreaptă românească autentică şi cu adevărat primenitoare nu va căpăta contur şi consistenţă decît atunci cînd, urmînd modelul uman întruchipat de un Gabriel Constantinescu şi de cei din aceeaşi plămadă, va şti să se ridice jertfelnic de la ideologie la asumare existenţială.
A fost o şansă pentru noi toţi, cei grupaţi de-a lungul anilor în jurul Punctelor cardinale, să ucenicim prieteneşte pe lîngă un astfel de maestru discret şi ireproşabil. Şi dacă am reuşit să ajungem cu Punctele cardinale în pragul anului 20, aceasta se datorează în cea mai mare măsură încăpăţînatei sale vrednicii, care a iradiat cumva şi asupra celor apropiaţi, temeluind o adevărată familie de suflet şi de credinţă.
Pe 5 noiembrie 2009 d-l Gabriel Constantinescu a împlinit 88 de ani. Pentru că i-a plăcut mereu să se ascundă ca persoană îndărătul misiunii sale, chiar cititorii constanţi ai Punctelor cardinale şi ai cărţilor pe care le-a publicat, amăgindu-se că îl cunosc, ştiu despre el mai puţine decît s-ar cuveni. De aceea poate că nu-i de prisos un scurt memento biografic în acest cadru aniversar.
Născut în 1921, fiu al scriitorului sibian Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu a fost ofiţer în vechea armată regală a României şi a trecut prin toate „vămile” odioasei istorii a secolului XX: frontul de Răsărit, prizonieratul la ruşi (Oranki, Mănăstîrca, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk), temniţele comuniste din România (Securitatea Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj, Gherla) şi domiciliul obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), marginalizarea socio-profesională (după întoarcerea la Sibiu din 1962, a lucrat ani de zile la încărcat ciment!) şi permanentele hărţuieli ale Securităţii de pînă în 1989. Căsătorit tot cu o fostă deţinută politic, Maria Blaj, este tatăl a două fete, Ligia-Mihaela şi Eugenia-Tatiana, iar după 1989 şi bunicul a două nepoate, Maria-Andreea şi Cristina-Maria. În pofida grelelor încercări, a reuşit, după ce făcuse studii de Filosofie în scurtul răgaz de libertate de după repatrierea din lagărele sovietice, să obţină la o vîrstă înaintată licenţa în Cibernetică. În ianuarie 1990 a întemeiat la Sibiu revista Puncte cardinale, al cărei director este şi astăzi, şi care a apărut fără întrerupere timp de 19 ani. A debutat editorial cu volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Ed. Anastasia, Col. „Religiile Cărţii”, Bucureşti, 1996), teză de doctorat în Filosofie (definitivată mult înainte de 1989, recomandată călduros de un Ion Banu sau de un Gh. Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie susţinută din pricina numeroaselor obstrucţii securistice şi birocratice). A mai publicat, între altele, Marginalii la Talmud (Ed. Dacia, Col. „Homo religiosus“, Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX) (Ed. FRONDE, Alba-Iulia – Paris, 2000), Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002) şi Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), iar alte cîteva volume îşi aşteaptă, aproape definitivate, editorul.
„Hrisovului de suflet” alcătuit de un grup de seniori ai luptei anticomuniste şi ai idealurilor naţional-creştine i s-au raliat, cu toată admiraţia şi recunoştinţa, şi cîţiva cunoscuţi mai tineri şi mai puţin încercaţi, făgăduind să construiască mai departe pe temelia pe care „Patriarhul Punctelor cardinale” a aşezat-o unei posibile drepte creştine româneşti demne de jertfele trecutului şi de un alt viitor european decît cel moşit astăzi de o stîngă patibulară, căreia am fost şi îi rămînem cei mai ireductibili adversari.