Alte gânduri despre România

A vorbi și, mai grav, a scrie astăzi despre țară, despre Țara noastră Românească, despre români și identitatea lor, despre unitatea pământului și poporului românesc este riscant, din mai multe puncte de vedere. „Formatorii de opinie”, comunicatorii, oamenii din media, persoanele publice, mulți dintre intelectuali nu se gândesc mai întâi că poți să fii sincer în ceea ce afirmi, ci se căznesc să afle, ca prim gând al lor, ce urmărești, ce interese ai, pe cine reprezinți, ce forțe obscure te ghidează. În al doilea rând, îți răscolesc trecutul, doar-doar vor descoperi vreo tară ascunsă, vreo atitudine neconformă, vreo afiliere de rușine. Ulterior, te caută de vreun plagiat, fiindcă nu se poate să fi scris în viață și să nu te fi inspirat de la unul sau de la altul sau să nu fi greșit la citări. În fine, dacă ai norocul să nu găsească nimic relevant din toate acestea și dacă mai ai și o anumită vârstă, constați că, de fapt, nu ai noroc! Aceasta, pentru că toți cei de o anumită vârstă s-au născut sau au trăit sub comunism, iar cei care au astfel de detalii în CV sunt pentru vecie damnați. Dacă ai trăit ori te-ai născut înainte de 1989 (măcar cu două decenii înainte!) înseamnă că ai fost pionier sau pionier și utecist, sau, mult mai rău, și membru al PCR. Nu mă refer aici la persoanele din nomenclatură, care au avut de dat socoteală pe bună dreptate și care, fiind, aproape în totalitate, la Revoluție, în vârstă de 50-70 de ani, s-au eliminat singure, în mod natural sau nu, prin moarte. Rămâne însă stabilit: cei care aveau 20-30 de ani la 1989 și nu puteau fi mari activiști de partid – partidul lucra cu „oameni experimentați” – au fost totuși în sistem, au stat liniștiți, nu s-au revoltat și, prin urmare, sunt vinovați că au acceptat să trăiască liniștit atunci, să învețe, să muncească, să crească. Dacă ei vorbesc azi despre țară – conform logicii evocate mai sus – o fac din convingeri comuniste, naționaliste incurabile, din oportunism, din interes. Mai mult, în lumina aceleiași logici, ei nu pot fi nici instruiți și nici deștepți, că doar au fost îndoctrinați, prostiți iremediabil de forțele dictaturii. De altminteri, aud mereu că toți care au trăit sub comunism sunt proști, nedemocrați, supuși, lași etc. De asemenea, dacă au trăit atunci, înseamnă că acum au o vârstă înaintată, adică sunt niște bătrâni ramoliți, matusalemici, care ar trebui, în loc să se gândească la țară și la națiune, să tacă, să se ascundă și să moară mai repede. De câte ori nu auzim la știri că „un bătrân de 60 de ani a fost acroșat pe trecerea de pietoni”, iar apoi, în gând, sunt sigur că vine și urmarea: „Cine l-o fi scos pe stradă? Îl căuta moartea acasă!”. Eu folosesc aici eufemisme, deoarece pe bloguri, în comentariile de pe Facebook, sub masca anonimatului, înfloresc invectivele, jignirile grobiene, intoleranța crasă, minciunile, etichetările. Mai toată critica de astăzi se face în limbaj maculat.

În această atmosferă primitoare și generoasă, eu, care la finele regimului de dictatură, aveam circa trei decenii de viață – trăite, recunosc, sub odiosul comunism, pe care, dintre toate minunatele epoci ale omenirii, mi-l alesesem conștient ca moment de trecere prin viață – îndrăznesc să-mi amintesc și să le amintesc și altora că avem încă o țară și că ea se numește România. Amintesc asta prin vorbă și prin scris, cu oarecare cumpănire, încăpățânare și nu fără sfială, fiindcă – vorba cronicarului – știu că „voi da seamă” de toate ale mele câte spun și scriu. Știu sigur că țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile greșeli. Știu că țara suntem noi toți, cu strămoșii a căror moștenire o purtăm, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmașii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spațiul nostru vălurit, cu cerul și pământul, cu marea și râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpații și Dunărea de Jos se îngemănează. Numai noi înșine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „țara și-a împins hotarele toate până la cer”, că „pajuri rotesc – minutare peste veșnicul ceas – între câmp și oier”, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea țara prin mijlocirea datinii, făcute de domni și de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-și cunoaște țara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuințe de-orice soi,/ Năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topește, le strecoară/ Și le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către țară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul țese datina de la străbuni…”. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii) autentici simt pulsul poporului (neamului) și-i făuresc viitorul în consecință. De aceea, cred că România se poate schimba în mai bine numai dacă suntem noi înșine capabili de o asemenea schimbare.

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filozofie, dacă ne schimbăm în bine noi înșine. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemați; să nu „facem totul” (cum se spunea în lozincile de odinioară), ci numai ceea ce trebuie și ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să facem opere sociale; să avem sentimentul comunității și al solidarității etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creștem curat copiii, să curățăm trotuarul din fața casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferință, să lăsăm orgoliul la o parte și să ne cerem scuze când greșim (și cine nu greșește?), să fim drepți și cinstiți, dar mai ales buni, generoși, frumoși la spirit. În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuți, mai ales pe filiera ideii de libertate și demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani și de avere (dobândite, adesea, ușor, dacă nu prin înșelăciune). Și chiar – unii dintre noi, din păcate – avem o plăcere sadică de a lovi în alții, de a-i acuza pe alții, de a da vina numai pe alții, de a lăsa totul baltă și a pleca în lume. Ne revoltăm pe țară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înșine și să luăm măsuri de schimbare.

Țara asta s-a construit de către oamenii ei vrednici, care au știut să aibă conducători buni și să folosească împrejurările internaționale și, mai ales rivalitățile dintre marile puteri și dintre vecini, spre binele românilor. Acum 100-150 de ani, ideile lor dominante erau simple: unitatea neamului; păstrarea identității naționale prin limbă, istorie, folclor; independența și suveranitatea. Nu erau prea multe astfel de idei, nici nu erau împărtășite de toți și nici nu au fost transpuse în practică la modul perfect. Dar românii s-au mobilizat și și-au făurit, cu greu, țara aceasta care, chiar și azi, după ciuntiri grave, are suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Poate că idealurile de la 1918 s-au tocit, poate că întruchiparea lor prin noțiunile de-atunci devine neinteligibilă pentru generațiile tinere de azi, poate că bătrânii de azi le par tinerilor ridicoli în insistențele lor. Totuși, sunt țări în jurul nostru sau în Europa de Vest – de la care ne inspirăm mereu, de vreo două-trei secole încoace – care se consideră și acum cu „misiune civilizatoare”, care, după ademenirea unității europene, se închid în sine tot mai mult, își refac granițele, îi veștejesc pe străini, ne privesc de sus, ne ceartă mereu și nu se sfiesc, prin unii reprezentanți mai excentrici, să nu ne mai considere nici măcar rude sărace.

Ce am făcut noi ca să nu mai fie așa? Câți români știu azi să exprime clar și precis, în engleză, franceză, germană, italiană ori spaniolă, care este identitatea noastră, de ce suntem români, ce înseamnă să fii român? Majoritatea străinilor nu vin aici ca să meargă la mall-uri, nici ca să asculte muzică rock ori jazz, nici ca să mănânce neapărat fructe de mare sau pizza. Vin, mai ales intelectualii, să ne întrebe de ce seamănă limba română cu latina și italiana; din ce popoare antice ne-am născut; cum de am rezistat aici, departe de latinitate; cum este povestea cu Dracula; ce este o doină de dor, cântată „pe-un picior de plai”, pe lângă mioare și miorițe; de ce colindăm de sărbători; ce mâncăruri tradiționale avem; ce costume purtăm la ceremonii; cum ne facem nunțile și botezurile; cum ne îngropăm morții în „cimitire vesele”; de ce ne pictăm bisericile peste tot, de parcă ne-am teme de gol (horror vacui) etc. Mi s-a pus demult o astfel de întrebare de către un oaspete instruit, prosternat înaintea Judecății de Apoi de la Voroneț: prin ce coincidență a sorții, atunci când Michelangelo și ucenicii săi pictau Capela Sixtină la Roma, zugravii anonimi moldoveni făceau frescele de la vestita noastră mănăstire, cu toții aducând glorie lui Dumnezeu și relevând măsura geniului uman, la același nivel de măiestrie, de talent, de împlinire? Natural, este greu de răspuns la o astfel de întrebare, dar nu imposibil. Pentru a o face și pentru a răspunde la celelalte chestiuni puse mai sus, se cuvine nu numai să avem identitate, să fim o națiune unită și demnă, să avem o țară, ci și să fin conștienți de toate astea, să fim instruiți, educați, culți, erudiți.

Ne măcinăm adesea în preocupări inutile, ne bănuim de rele, ne luptăm pentru putere, ne mințim unii pe alții cu seninătate, furăm din bunul public și din cel privat, ne răzbunăm și ne urâm cu înverșunare, ne dăm mâna în scopuri josnice și ne întrebăm de ce ne merge rău. Declarăm ritos că suntem democrați, dar închidem gura interlocutorului nostru, iar dacă nu o facem, îl taxăm pentru că are altă opinie decât a noastră. În momente de cumpănă, însă, parcă ne trezim și este bine s-o facem cât încă nu este prea târziu. Mă bucur să văd că încă nu am uitat de imn și de tricolor, deși uneori criticăm și aceste simboluri. Se spune că un popor are conducătorii pe care îi merită. Altfel spus, dacă nu ne plac conducătorii, atunci se cuvine să fim noi înșine altminteri. Trebuie să fim mai buni, ca să emanăm lideri mai buni.

Un lucru mai adaug despre țară: România unită există de nici un secol, să nu o judecăm, să nu ne supărăm pe ea, ci pe noi înșine, care încă nu suntem pregătiți s-o ducem mai departe, „în veacul vecilor”, cum zicea patetic, în Apus de soare, Domnul Ștefan, prin pana lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Vă spune asta, unul născut în vremea „odiosului regim”, când a învățat limbile minorităților, a făcut opt ani de latină, a deprins franceză, engleză, italiană, i-a citit pe Faulkner și pe Kafka, pe Jacques Prévert și pe Dante, ca și pe Marx și Engels și care, spre disperarea unora, nu a murit încă. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)