„Trierea“ legionarilor în perioada guvernului Petru Groza: martie-decembrie 1945

„Trierea“ legionarilor în perioada guvernului Petru Groza: martie-decembrie 1945

by -
2 1045

Prin venirea la putere pe 6 martie 1945, guvernul pro-comunist condus de Petru Groza avea de gestionat şi problema legionarilor. Războiul nu se încheiase încă, iar în Austria funcţiona – destul de firav, ce-i drept – un guvern pro-german, condus de Horia Sima.

„Problema legionară“ preocupa îndeaproape autorităţile de la Bucureşti încă din primele zile după lovitura de Palat de la 23 august 1944. Tocmai de aceea, legionarii au făcut obiectul tratativelor din timpul negocierii Convenţiei de Armistiţiu a României cu Naţiunile Unite Antifasciste. La punctul 15, documentul prevedea că „guvernul român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel“[I]. Procedura „neutralizării“ potenţialului politic al legionarilor a fost următoarea. Prima etapă a constat în circulare interne ale Ministerului de Interne, prin care departamentele orăşeneşti şi comunale ale Poliţiei şi Jandarmeriei erau îndrumate să întocmească liste cu legionarii cunoscuţi, mai ales cei care deţinuseră în perioada interbelică şi în timpul statului naţional-legionar „grade şi funcţii“[II]. Apoi, proporţional cu „infracţiunile comise“, aceştia erau arestaţi de posturile de Poliţie sau Jandarmi, fiind trimişi în oraşele reşedinţă de judeţ pentru „triere“. Legionarul „triat“ era bănuit că, datorită poziţiei pe care o avusese în trecut în organizaţie, constituia un pericol pentru siguranţa statului, şi, în consecinţă, trebuia pus sub pază. Internarea „triaţilor“ s-a făcut mai întâi în aresturile locale ale Ministerului de Interne, după care au fost trimişi în lagăre.

În perioada septembrie 1944-ianuarie 1945 au fost emise mai multe legi şi ordine ale Ministerului de Interne pentru definirea şi aplicarea „trierii“. Au fost înaintaţi comisiilor de anchetă peste 7.500 legionari, dintre care mai puţin de 1.000 au fost internaţi în lagăre şi închisori. Diferenţa dintre numărul celor cercetaţi şi numărul relativ mic al celor închişi a avut mai multe cauze. În primul rând, mulţi cetăţeni nevinovaţi au fost incluşi pe listele de verificare din cauza unor răzbunări personale, căzând victime ale delaţiunilor nefondate. În al doilea rând, nu toţi legionarii arestaţi făcuseră în trecut abuzuri sau deţinuseră „grade şi funcţii“ în organizaţie. O altă cauză, care nu trebuie omisă, se leagă de fenomenul înscrierii în „organizaţiile democratice“, după 23 august 1944. Liderii formaţiunilor guvernamentale, ­mai ales în oraşele mici, refuzau să-i „demaşte“ pe legionari, întrucât făceau treabă bună în noile lor partide, fiind renumiţi pentru calităţile organizatorice. Mituirea membrilor „comisiilor de triere“ a fost o altă cauză a „scăpărilor“ operaţiunii de izolare a partizanilor Gărzii de Fier.

Birocraţia „trierii“, precum şi imperfecţiunile expuse mai sus, i-au făcut pe noii guvernanţi de după 6 martie 1945 să recurgă la metode arbitrare de arestare a legionarilor. Astfel, la o şedinţă a activului central al PCR cu muncitorii comunişti, Vasile Luca a dat următoarele „indicaţii“: „Nu aşteptaţi nici o lege pentru legionari. Trebuie arestaţi cei pe care îi avem în mână şi publicat a doua zi la ziar. Şi trebuie folosiţi oamenii noştri pentru arestări. Arestăm şi îi punem acolo de pază… Trebuie date instrucţiuni pentru arestarea imediată a legionarilor. Trebuie desfiinţate acele comisii de triere, care au salvat majoritatea legionarilor. Iar arestaţii trebuie băgaţi în lagăre şi după aceea avem timp să facem triere 1-2 luni. Dar în momentul de faţă, când ei trec la atentate, nu <se> mai pot face deosebiri chiar cu muncitorii şi ţăranii. Pentru că elementele banditeşti ei le recrutează chiar din ţărani şi muncitori… Arestaţi, fiindcă au sau nu cazier, dacă sunt legionari. Îi băgăm în lagăr şi apoi vedem ce facem cu ei. Şi mai bine să arestăm 10 nevinovaţi decât să scăpăm un bandit. Până acum s-a făcut tot pentru a-i scăpa, acum vom face totul ca să nu ne scape“[III].

Până la 6 martie 1945, „trierea“ se făcea de către comisii speciale, alcătuite din delegaţi ai Prefecturilor judeţene, magistraţi, angajaţi ai Ministerului de Interne şi membri ai partidelor politice guvernamentale. După venirea la putere a guvernului Groza, ne-membrii structurilor Ministerului de Interne aveau doar rol consultativ, responsabilitatea eliberării legionarilor arestaţi căzând exclusiv în sarcina şefilor unităţilor locale de Poliţie. Din precauţie, aceştia aplicau dispoziţiile la maxim, evitând să-şi pună în pericol slujba din cauza lipsei de „vigilenţă“. Pentru ca autorităţile să nu lucreze de mai multe ori pentru anchetarea activităţii unui legionar, cei eliberaţi primeau o dovadă că trecuseră prin „triere“[IV].

Adepţii Gărzii de Fier care au fost arestaţi după 6 martie 1945 au avut un regim special. Pe lângă faptul că situaţia lor se decidea la repezeală, erau izolaţi, prin internarea în lagărul de la Caracal (jud. Olt). Conform unui ordin telefonic al Subsecretariatului de Stat pentru Poliţie (Serviciul Lagăre) către Inspectoratele de Poliţie din ţară, legionarii arestaţi până la venirea guvernului Groza trebuiau să fie duşi în amplasamentul de la Slobozia (jud. Ialomiţa), iar cei întemniţaţi după 6 martie 1945, la Caracal[V]. În acest lagăr erau internaţi şi alte categorii de cetăţeni consideraţi periculoşi pentru regim, dintre cei apropiaţi guvernării Ion Antonescu[VI].

Spre deosebire de Executivele conduse de Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, noua administraţie recomanda unităţilor de Poliţie să ofere un tratament preferenţial în timpul anchetelor muncitorilor şi ţăranilor. Doar cei dovediţi că făcuseră „acte de teroare“ trebuiau să ajungă în lagăr, restul bucurându-se de clemenţa regimului, care spera să-i atragă astfel în organizaţiile de stânga[VII]. Vestea a ajuns repede la cunoştinţa legionarilor aflaţi temporar în arestul Poliţiei, şi îşi aşteptau verdictul. Astfel, cei 156 deţinuţi de la Închisoarea Jilava au cerut, cu ocazia unei inspecţii de rutină din 30 martie 1945, să se aducă la cunoştinţa Ministerului că erau arestaţi de 6 luni, însă ancheta a fost suspendată repede, şi de circa 4 luni nimeni nu mai stătuse de vorbă cu ei. Cereau clemenţă întrucât majoritatea erau muncitori sau salariaţi ai Statului şi se desolidarizaseră de Mişcarea legionară, ori se reabilitaseră pe front[VIII]. Demersul a urgentat ancheta, însă nu toţi dintre cei aflaţi la Jilava au fost eliberaţi – o parte a lor au fost mutaţi pe 10 aprilie în lagărul de la Caracal, fiind socotiţi periculoşi pentru siguranţa Statului[IX].

Venirea la putere a unui Executiv controlat de Partidul Comunist şi înmulţirea arestărilor a creat panică printre foştii membri ai Mişcării legionare. Ei se aşteptau la ce era mai rău, inclusiv arestări în masă, „pe baze mai largi“, întrucât, în opinia lor, guvernul avea să aplice la cote maxime prevederile Convenţiei de Armistiţiu. Dacă până la instalarea guvernului Groza, unii legionari se credeau la adăpost sub umbrela partidelor istorice (PNŢ şi PNL), în care se în-scriseseră după 23 august 1944, noua conjunctură politică i-a făcut să fie sceptici privind siguranţa lor, crezând că vor fi arestaţi cât de curând. Dacă nu reuşeau să se „transfere“ la PSD sau PCR, aveau ca strategie să devină membri în diversele sindicate. Această „scăpare“ era doar la îndemâna muncitorilor, iar cei care deţinuseră „grade şi funcţii“ în Mişcarea legionară – majoritatea intelectuali – erau profund îngrijoraţi. Tocmai de aceea, evitau să se angajeze în discuţii politice de orice fel[X].

Primirea muncitorilor legionari în partidele de stânga s-a făcut cu destul de multe discuţii, întrucât contravenea ideologiei şi deranja, de asemenea, reprezentanţii Moscovei în România. Fenomenul s-a realizat, în opinia noastră, de jos în sus. În stadiul actual al cercetării credem că organizaţiile judeţene au fost nevoite să primească legionari în rândurile partidelor de stânga întrucât duceau lipsă de aderenţi. Vremurile erau tulburi, nu se ştia ce va urma după război, iar mulţi cetăţeni stăteau în expectativă.

[…]

Nimeni nu-şi asuma responsabilitatea primirii legionarilor în partidele de stânga, însă fenomenul era în creştere. Dovadă stau tot mai frecventele „demascări“ din organizaţiile politice şi sindicale. Spre exemplu, la sfârşitul lunii mai 1945, în comitetul de fabrică de la STB, a fost identificat un muncitor care lucra „camuflat“ pentru legionari, transmiţând organizaţiei sale toate ordinele şi intrucţiunile care se pregăteau contra Mişcării[XI]. Dar muncitorul respectiv nu acţiona singur. Spre sfârşitul anului, la 10 noiembrie 1945, s-a emis un Ordin al Ministerului de Interne, cu numărul 43.064, prin care trebuia să se facă evidenţa legionarilor din rândul partidelor recunoscute legal. Până la 25 noiembrie, evidenţa arăta astfel: PCR: 2.258, PSD: 3.281, Frontul Plugarilor: 8.900, Uniunea Patriotică: 110, PNL- Tătărescu: 338, PNŢ-Anton Alexandrescu: 69, PNL: 345, PNŢ: 237. Deci, un total de 15.538 „foşti purtători ai cămăşilor verzi“, dintre care peste 90% erau înscrişi în partidele din „blocul guvernamental“![XII]

Încheierea războiului mondial, în mai 1945, a schimbat puţin datele problemei. Comuniştii trebuiau să-şi ducă rapid la îndeplinire obiectivul cuceririi puterii, şi nu erau dispuşi să-şi consume energiile cu o campanie de reprimare a adversarilor ideologici. Cel puţin pentru moment, mai ales că pe unii dintre ei îi puteau folosi în folosul propriu. De cealaltă parte, legionarii erau slăbiţi politic după înfrângerea Germaniei naziste, iar liderii lor se ascundeau prin diferite oraşe ale Europei Occidentale, pentru a nu fi arestaţi. În consecinţă, în organizaţie predomina dezorientarea. Existau grupuri radicale, dispuse să reziste măsurilor regimului, în-să deocamdată aşteptau să se limpezească apele. Liderii „moderaţi“ erau de asemenea în expectativă, locuind în domicilii clandestine şi aşteptând ca guvernul să dea semnale de colaborare[XIII].

În lagăre au apărut grupuri de „legionari democraţi“, care au în-ceput să facă apel la bunăvoinţa autorităţilor, pentru a-i elibera. La 21 august, deţinuţii de la Caracal au înaintat un memoriu Anei Pauker, pe care încercau să o „sensibilizeze“, susţinând că făceau parte din „păturile clasei muncitoare“. Ei solicitau „femeii de fier“ a regimului să-i considere tovarăşi şi pe „foştii legionari“, ale căror bune intenţii se îndreptau spre „idealul social al luptei clasei muncitoare democratizate“. O asigurau pe Ana Pauker că, pe viitor, vor fi „veşnici luptători împotriva adevăraţilor duşmani ai poporului“ şi că vor participa la „munca de refacere alături de Partidul Comunist Român“[XIV].

În lunile următoare, legionarii au început să fie eliberaţi din lagăre[XV]. Nu în urma memoriilor către Guvern, ci ca urmare a noilor împrejurări politice postbelice, presiunilor opoziţiei şi ale reprezentanţilor Statelor Unite şi Marii Britanii în România. Desfiinţarea acestora s-a oficializat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1945[XVI].

Ieşiţi din detenţie, legionarii aveau să afle că inclusiv „nucleul dur“ al organizaţiei renunţase la „luptă“. Pe 6 august, Nicolae Petraşcu, „mâna dreaptă“ a lui Horia Sima, sosit în ţară în toamna anului 1944, emisese circulara Legionari din lăuntrul şi din afara închisorilor. Prin aceasta, făcea apel la linişte şi la colaborare cu guvernul[XVII]. Petraşcu locuia în ilegalitate de aproape un an şi rămăsese cel mai important lider al Mişcării, după ce Horia Sima îşi pierduse urma. A luat decizia de „non combat“ faţă de regim fără a se sfătui cu şefii din exil. În ţară l-a consultat pe Radu Mironovici, care a fost de acord cu textul circularei, întrucât toţi conducătorii doreau să iasă din ilegalitate, dacă şi guvernanţii le permiteau, desigur.

În toamna anului 1945, Nicolae Petraşcu a fost arestat, în împrejurări neelucidate. În anii 1960, le-a declarat camarazilor din închisoarea Aiud că responsabil de „căderea“ sa ar fi fost Vasile Noveanu, legionar acuzat adesea de legături cu Ministerul de Interne (atât în perioada Siguranţei, cât şi a Securităţii). Cert este că în arestul Ministerului de Interne, în 1945, Petraşcu a purtat negocieri cu liderii Partidului Comunist, în urma cărora a rezultat aşa-zisul „pact de neagresiune“ dintre comunişti şi legionari. Înţelegerea s-a realizat în noiembrie[XVIII], iar Ministerul de Interne a emis la 10 decembrie 1945 ordinul de legalizare a situaţiei legionarilor din ţară[XIX].

Aşadar, pentru moment, legionarii încetau să mai fie consideraţi „inamici ai Statului“, atât timp cât nu organizau „atentate contra ordinii sociale“. Timp de peste un an de zile fuseseră ţinta autorităţilor, care aveau obligaţia legală de a le fixa „gradul de periculozitate“, dar şi a cetăţenilor care doreau să se răzbune pe vreun legionar sau altul, care nu le erau pe plac.

Note:

[I]Convenţie de Armistiţiu între guvernul Român pe de o parte şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii pe de altă parte, Editor: Mi-nisterul Afacerilor Străine, Bucureşti, 1944, p. 9.

[II]Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, ANIC), Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (în continuare, IGJ), dosar nr. 127/1945, f. 94.

[III]Ibidem, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român (în continuare, CC al PCR) – Secţia Cancelarie, dosar  nr. 15/1945, f. 3-4.

[IV]Ibidem, Fond Ministerul de Interne – Diverse (în continuare, MI-Diverse), dosar nr. 3/1945, f. 89.

[V]Ibidem, dosar nr. 5/1945, f. 58.

[VI]Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Bucureşti, Editura Fundaţiei  Academia Civică, 2000, p. 54.

[VII]ANIC, Fond MI-Diverse, dosar nr. 3/1945, f. 89.

[VIII]Prin ordinul Marelui Stat Major nr. 82.500, din 26 aprilie 1942, se înfiinţaseră Batalioane de infanterie compuse din legionari condamnaţi în „procesele rebeliunii“, care urmau să fie trimise pe Frontul de Est, în vederea reabilitării (Vezi: Ţiu, Ilarion, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. II, Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944), Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 65-68).

[IX]ANIC, Fond MI-Diverse, dosar nr. 3/1945, f. 59.

[X]Ibidem, f. 71.

[XI]Ibidem, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar nr. 182/1945, f. 2.

[XII]Ibidem, Fond IGJ, dosar nr. 104/1945, f. 80.

[XIII]Ibidem, dosar nr. 204/1945, f. 2-4.

[XIV]Ibidem, dosar nr. 271/1945, f. 1-3.

[XV]Ibidem, Fond MI-Diverse, dosar nr. 9/1945 vol. 1, f. 34-78.

[XVI]Bălan, Ion, op. cit., p. 56.

[XVII]ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar nr. 161/1954, f. 19-21.

[XVIII]Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Informativ, dosar nr. 151086 vol. 4, f. 204-288.

[XIX]ANIC, Fond IGJ, dosar nr. 105/1945, f. 2.

articol după Ilarion Ţiu

sursa: Revista „ERASMUS“, nr. 15/2006-2009, Bucureşti.

(Visited 352 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. @Gogu…unde vezi tu numele lui Petru Groza cu litere mici…razbunatori nu suntem, caci stramosii nostri care au suferit sub comunism au zis „Sa nu ne razbunati”…prosti? ramana sa decida ceilalti!

    Nimeni nu incearca sa revina in preferintele poporului roman, caci noi nu suntem partid politic…suntem o stare de spirit caracteristica poporului nostru, deci nu avem cum sa revenim pt ca am fost mereu prezenti!

  2. Daca scrieti numele lui Petru Groza cu litere mici sinteti, fie prosti, fie razbunatori ! De aceea nu veti reveni, niciodata, in preferintele acestui popor !

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.