Ajutorul de război anglo-american acordat URSS-ului

Importanţa Armatei sovietice în lupta Coaliţiei Antihitleriste împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor ei, este incontestabilă. Însă, voit sau nu, se trece cu vederea ajutor material pe care l-au primit sovieticii de la anglo-americani, fără de care nu se ştie ce desfăşurare ar fi avut războiul.

Despre acest substanţial ajutor logistic în epocă ştia toată lumea. La 16 martie 1944, organele informative militare româneşti de pe front, informau despre Ajutorul anglo-american pentru Rusia Sovietică, relatând că, Uniunea Sovietică primea în cantităţi mari mijloace auto, în special camioane, echipament şi hrană conservată. Potrivit datelor procurate, tot acest material furnizat Uniunii Sovietice, sosea prin Iran în oraşul Ordjonikidze (actualmente Vladikavkaz, capitala Osetiei de nord, Federaţia Rusă), unde exista „un fel de Centru de adunare şi de îndrumare a materialului spre front”, fiind direcţionat spre oraş pe două itinerare: 1. Calea de coastă – Mahacikala – Gudermes – Ordjonikidze; 2. Kirovobad (actualmente oraşul Gheangea, Azerbaigean) – Tiflis (actualmente Tbilisi, capitala Gruziei) – Calea militară gruzină – Ordjonikidze.

De asemenea, şi la Krasnodar prin Iran soseau avioane, camioane, echipament (mai ales bocanci şi mantale), conserve, etc. La graniţă, personalul sovietic prelua ajutorul anglo-american şi nu avea voie să discute nimic cu însoţitorii englezi sau americani, care erau consideraţi, neoficial, inamicii Statului sovietic, dar de ajutorul cărora era mare nevoie.

Unul din dezertorii sovietici cercetaţi de serviciile speciale româneşti, mărturisea că, în vara anului 1943, personal a văzut cum veneau din Iran, „zeci de mii de camioane” cu diverse materiale, iar un prizonier sovietic declara că, sprijinul anglo-american dat Uniunii Sovietice în acest război era considerabil; fără acest sprijin Armata sovietică nu ar fi putut întreprinde marea ofensivă de la Don la Nistru. Cu toate că era binevenit acest ajutor, în sânul populaţiei sovietice domnea îngrijorarea că, „după terminarea războiului, ruşii să nu devină robii şi muncitorii americanilor”. Se considera că, avioanele şi tancurile primite de la americani, vor fi plătite foarte scump, însă nu exista o altă soluţie: autorităţile sovietice au acceptat ajutorul anglo-american pentru a putea învinge în acest război. Existau destule resurse umane, în schimb resursele tehnico-materiale erau insuficiente.

Ion Pantazi, care a luptat în cadrul Armatei române în Crimeea şi Caucaz împotriva Armatei sovietice (fiul ministrului de Război în perioada 1942-1944), vorbind despre soldatul sovietic care era într-o „stare mizerabilă”, neavând „decât o pâine neagră-neagră, tare ca piatra, deci un fel de pesmet, cum nu mai văzuse nici un român până atunci şi o sticlă mare de vodcă”, menţiona că, din anul 1942, situaţia alimentară din Armata sovietică „a început să se amelioreze sensibil, pentru că americanii au ajutat enorm Armata Roşie, trimiţând multe mii de tone de alimente, de furnituri de tot felul şi, bineînţeles, echipament de război. Tehnica de luptă nu era marea problemă a ruşilor, căci ei produceau o tehnică bună, problema era a alimentelor. Or, aici americanii au avut un aport decisiv. Pot să spun – continua Ion Pantazi – în deplină cunoştinţă de cauză că, fără ajutorul masiv american, în 1942 Armata Roşie ar fi capitulat”. În acest război – mai spunea Ion Pantazi –, „Noi i-am găsit (pe ostaşii sovietici – n.n.) destul de bine echipaţi încă din 1941, aveau pufoaice, cizme, echipament de vară şi de iarnă, oricum erau mai bine îmbrăcaţi decât nemţii… Problema Armatei Roşii era mâncarea, aşa cum este de fapt şi astăzi… (…) ruşii aveau camioane militare, dar erau foarte proaste, nu puteau merge nici pe noroi, nici pe zăpadă. Camioanele americane erau ultramoderne, mergeau pe orice teren şi în orice condiţii atmosferice. Graţie acestor camioane, Armata Roşie s-a putut deplasa rapid, începând cu anul 1942, sute de kilometri numai în câteva zile, în timp ce noi (soldaţii din Armata română – n.n.) eram tot la cai sau chiar şi mai rău, pe jos, fără cai… Camioanele americane – încheia Pantazi – au făcut pentru ruşi mai mult decât 10.000 de tancuri… În plus, prin aceste livrări masive, americanii au ridicat moralul bolşevicilor, care şi-au spus că acum au un aliat foarte puternic, nu mai sunt singuri”.

Uniunea Sovietică a avut parte de un ajutor cu adevărat uriaş. Transportul lui a implicat realizarea unor operaţiuni periculoase, în special pe Oceanul Atlantic, unde submarinele germane în permanenţă au atacat caravanele navale Aliate, care transportau materialele necesare U.R.S.S. Numai S.U.A. a furnizat U.R.S.S. 427.284 de camioane militare („Studebaker”, „Dodge”), 50.501 geep-uri militare („Willis”), 595 de vapoare, 3 spărgători de gheaţă, 105 submarine, 9.681 de avioane de vânătoare, 2.771 de bombardiere, 35.041 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.155 de vagoane, 136 de tone de explozibil, 473.000.000 de proiectile de artilerie, 423.107 aparate telefonice, 3.820.906 tone de alimente (conserve, unt, ciocolată, etc.), 2.541.008 tone de petrol şi produse petroliere, 2.317.694 de tone de oţel (inclusiv de blindaj), 5.807 tone de aluminiu şi 166.699 de tone de aliaje din aluminiu, 3.700.000 de anvelope, 50.413 tone de piele, 15.010.900 de perechi de cizme de piele, 69.000.000 m2 de ţesătură din lână, etc., etc.

După încheierea războiului, foştii aliaţi sovieto-anglo-americani au revenit la confruntările ideologice. În acest context, sovieticii sporadic au mai pomenit de ajutorul anglo-american din timpul războiului şi i-au minimalizat rolul în victoria obţinută de U.R.S.S. asupra Germaniei naziste.

sursa: http://www.ax.md