220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea...

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea I )

by -
5 745

Supplex Libellus Valachorum a constituit actul politic fundamental al mişcării naţionale româneşti, în întreg secolul al XVIII-lea, prin care românii din Transilvania cereau curţii imperiale habsburgice repunerea lor în drepturile din care fuseseră scoşi după moartea împăratului Iosif al II-lea.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a ceea ce a generat, în mare măsură, apariţia  mişcării Supplexului (cum este cunoscută în istorie), este necesar să facem câteva referiri la fenomenul denumit „despotism luminat” şi implicit la reformele iosefiniste. Monarhii feudali, atraşi de filosofia iluministă – în realitate mai puţin de ideile acesteia şi mai mult de faptul că ea oferea regimului feudal compromis şansa supravieţuirii – vor fi cunoscuţi sub denumirea generică de despoţi luminaţi. Ei vor determina apariţia acelui capitol al istoriei secolului al XVIII-lea cunoscut  cu numele de despotism luminat. Avându-şi rădăcinile ideologice în filosofia iluministă, acesta aduce o serie de înnoiri la toate nivelele societăţii. Este un fenomen interesant şi paradoxal în acelaşi timp, căci asistăm la aplicarea în practică a unor reforme, putem spune „revoluţionare”, pentru epoca şi sistemul de atunci. Cu atât mai mult, cu cât această „revoluţionare” a sistemului feudal era făcută de monarh, cu scopul precis de a asigura în continuare viaţa acestuia şi de a evita eventualele atitudini centrifuge de la sistem. Se schimbă „…înainte de toate, concepţia despre stat şi despre monarhul din fruntea lui. Monarhul nu trebuie să-şi mai exercite puterea absolută în virtutea dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social prin care poporul i-a delegat-o”(1). Despoţii luminaţi îşi lărgesc sfera de activitate de la politic la sectoarele social, economic, cultural, administrativ şi religios. Este vorba despre pătrunderea statului în toate sectoarele de activitate, de acel etatism menit a contribui la întărirea centralismului politic. Nu este vorba despre o desfiinţare a raporturilor feudale, ci de o reglementare a raporturilor dintre contribuabili şi proprietarii feudali, menită să sprijine dezvoltarea unui imperiu unitar conform dorinţei monarhului reformator.

Societatea transilvăneană se află în întreaga perioadă premergătoare Supplexului sub semnul încercărilor de reformă, în spiritul despotismului luminat iosefin, sintetizat în „totul pentru popor, dar nimic prin popor”. Este o aliniere a „împăratului filosof” la încercările de înnoire generală făcute în virtutea raţiunii, prin stat, prin reforme venite de sus”(2). Contaminat de ideile filosofice ale secolului său, Iosif al II-lea, odată ajuns în fruntea imperiului (1780), va urmării, neâncetat, aplicarea soluţiilor iluministe în cadrul monarhiei sale. Modelele îi erau oferite, pe lângă iluminismul francez, de cel german (Aufklorung), iar Hugo Grotius, Cristian Wolff, Samuel Pufendorf, Voltaire, Motesquieu şi enciclopediştii i-au fost principalele călăuze pe drumul reformator ce şi-l propusese. Programul lui Iosif al II-lea era menit ca, printr-o permanentă supraveghere şi direcţionare a tuturor domeniilor de activitate, să ducă la consolidarea imperiului, „ la unitatea absolută de limbă şi civilizaţie a diferitelor popoare pe care destinul le adusese sub sceptrul său”(3). O atenţie deosebită era acordată claselor producătoare şi contribuabile, care, în concepţia sa, reprezentau temelia statului, de ele depinzând buna lui funcţionare. Din aceste considerente, Iosif al II-lea va urmării ca efectele pozitive ale reformelor sale să se îndrepte către aceştia, în timp ce faţă de clasele privilegiate –  situate la celălalt pol al societăţii şi neproductive – va fi intolerabil. Această judecată reiese semnificativ din cuvintele pe care monarhul le adresa unui conducător al nobilimii maghiare din Transilvania: „ perspectivele şi libertăţile dintr-o aristrocraţie sau dintr-o republică…constau în toate ţările şi toate republicile lumii nu în abţinerea de a contribuii la obligaţiile statului, ci din contră, de a coopera mai mult”(4).

În cadrul reformelor iosefiniste, cu implicaţii majore asupra populaţiei româneşti din Transilvania, se evidenţiază  cea a desfiinţării iobăgiei. Conştient de importanţa rezolvării acestei probleme pentru viitorul statului luminist, împăratul nu ezită să intervină în anacronicul raport existent între clasele fundamentale ale monarhiei sale; încearcă să dea o rezolvare practică cu toată împotrivirea ce se anunţa, mai ales, din partea nobilimii privilegiate din Transilvania şi Ungaria, veşnic opozante şi refractare la măsurile elaborate în spiritul înnoitor al timpului. Desfiinţarea iobăgiei a fost începută prin rescriptul imperial din 16 august 1783, definitivată apoi prin Patenta imperială din 22 august 1785. Importanţa acestui capitol al reformelor iosefiniste este capitală pentru Transilvania. Nerespectarea rescriptului imperial amintit, care prin statornicirile sale însemna o ameliorare a situaţiei celor mulţi, a avut consecinţe deosebite  pentru evoluţia viitoare a societăţii transilvănene. Marea ridicare la luptă a ţărănimii româneşti, în anii 1784-1785, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, are, fără îndoială, între cauzele sale şi împotrivirea şi ostilitatea autorităţilor faţă de acest act.

Un alt compartiment important al programului iosefinist de reforme l-a constituit învăţământul. Întrucât în cadrul acestei reforme se lăsau la o parte confesiunea şi neamul, acest lucru oferea românilor o mai mare posibilitate de educaţie decât în perioada anterioară. O consecinţă deosebită, cu adânci repercursiuni în timp, a reformei învăţământului a fost, pentru români, conturarea treptată şi dezvoltarea unui învăţământ românesc propriu. Începând de acum, Blajul devine citadela culturii romăneşti din Transilvania, supranumit  „Mica Romă”,  şi se va menţine aşa încă multă vreme. De aici se va ridica viitoarea elită intelectuală a naţiunii române, ce va fundamenta mai târziu postulatele politice ale naţiunii. La fel şi Edictul de toleranţă, din anul 1781, pe lângă faptul că permitea liberul exerciţiu al celorlalte religii, incusiv al celei ortodoxe, va avea urmări deosebite şi în alte domenii de activitate. Religia nu mai constituia criteriul principal de apreciere al oamenilor pentru intrarea lor în oraşe, bresle sau ocuparea de funcţii, iar industria putea fi profesată de cine dorea, indiferent de confesiune. Rezultatul firesc al tuturor acestor reforme a fost sporirea posibilităţilor de instruire a naţiunii române, creşterea numărului de şcoli – greco catolice şi ortodoxe – precum şi situarea în fruntea învăţământului românesc, ale cărui contururi erau trasate acum, a unor personalităţi asemenea lui Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici. Câştigurile au fost, între altele, ridicarea a circa 3oo de şcoli, cum preciza Şincai, şi formarea unor personalităţi româneşti : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budau Deleanu, Ioan Molnar Piuariu etc, a căror operă a fost direct subordonată intereselor naţionale şi politice ale românilor.

Piedicile care stăteau în calea realizării revendicărilor importante ale naţiunii române ar fi putut fi înlăturate, prin aplicarea reformelor iosefiniste. Gândindu-ne la maniera în care trebuiau făcute transformările, că în Transilvania cei mai asupriţi erau românii, ei constituind marea masă a producătorilor, este de la sine înţeles că naţiunii române i se deschidea atunci un viitor nou. Este adevărat, doar de o clipă, însă, năzuinţele s-au născut şi prin urmare, întreaga perioadă ce a urmat, fie în momente de reacţionarism, fie în momente mai liniştite, se va afla sub impresia acestora. În cursul zbuciumatei sale domni, Iosif al II-lea a fost nevoit să se  lupte continuu cu îndârjirea aristocraţiei, îndeosebi a celei maghiare şi secuieşti, care vroia cu orice preţ să păstreze vechea stare de lucruri. Împăratul, bolnav, a iscălit pe patul de moarte Revocatio ordinitionum prin care îşi retrăgea ordinaţiunile sale, cu excepţia celor referitoare la desfiinţarea iobăgiei şi toleranţei religioase. Starea de euforie ce a cuprins naţiunile privilegiate- maghiari, saşi şi secui – în urma morţii lui Iosif al II-lea a fost surprinsă sugestiv de George Bariţiu : „ acea revocare de reforme a produs bucurie foarte mare în Ungaria şi Transilvania, totodată şi erupţia vulcanică a răzbunării…s-au dat probe numeroase de ostilitate asupra reformelor de adevărată civilizaţiune care apoi tot s-au realizat, însă după 60-70 de ani de la moartea lui Iosif al II-lea”(5). De acum, în misiunea de salvare a privilegiilor ei, cuvântul de ordine al nobilimii va fi „Restitutio in integrum”. Tot acum, în cadrul mişcării naţionale a românilor din Transilvania, începe pregătirea amplei mişcări a Supplex Libellus Valachorum.

Va urma…

Note bibliografice:

1)      David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.239;

2)      Ibidem, p.239;

3)      Louis Leger, Histoire de l`Austriche-Hongrie.Depuis les origines jusqu‘a l`anee 1878, Paris, p.373;

4)      D.K.Padover, Ioseph II, l`empereur revolutionaire.1741-1790, Ed. Payot, Paris, p.246 şi urm.;

5)      George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol.I, Sibiu, 1890, p.510.

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

 

 

(Visited 266 times, 1 visits today)

5 COMMENTS

  1. @Szeppty : de unde ai descalecat, bacsiule ? Ion Inocentiu Micu – Klein nu era decat un continuator al nationalismului romanesc. Nu-ti spune nimic unirea celor 3 principate sub Mihai Viteazul, or la voi in Ungaria nu se invata la scoala acest detaliu ? Notiunea de stat si natiune nu existau nici macar in Ungaria medievala, nici la alte state din vestul european (citeste-l pe Laszlo Samu Fenyes si-ti spune el cum era cu natiunea maghiara in Evul Mediu). Eforturile lui I. I. Micu-Klein pe langa imparatul habsburg se datoreaza faptului ca UNGURII NU RECUNOSTEAU natio valahica, dar asta nu inseamna ca ea nu exista sau nu era recunoscuta de alte tari, caci imperialii otomani mult au tras cu domnitorii acestei „natio valahica”, nu-i asa ?! Intreaba-l si pe bacsi Carol Robert de Anjou, printre altii ! Spatiul limitat nu imi permite sa-ti dau citate din autori unguri sau personalitati austriece despre „natiunea” maghiara. Pe voi va f..grija de romani, dar habar nu aveti cine sunteti (mongoli) si de unde veniti (Mongolia). De ce acei romani erau „catolici”, ma rog ? Nu cumva pentru ca au fost siliti de OCUPANTUL ungur sa se catolicizeze IMPOTRIVA vointei lor ? Ia tu calutul si du-te de unde venisi, la tine acasa-n Mongolia natala si mai lasa-i pe valahi in pace !

  2. Astept cu nerabdare continuarea articolului,se pare interesant,la Evul Mediu din Transilvania!

  3. cum dreaku puteti vorbi de supplex fara sa amintiti un cuvant de Ion Inocentiu Micu-Klein?vorba multa ca sa nu mai priceapa romanu nimic?Ion Inocentiu Micu defineste pt prima data natiunea romana in sensul ei modern(plebs valahica devine NATIO VALAHICA) iar miscarea supplexului va fi continuarea fireasca a eforturilor lui de a recunoaste aceasta natio valahica…vorbim practic de doctrina romanismului care s-a „inventat” atunci in secolul XVIII de acesti romani catolici si care au inoculat-o in randul tuturor taranilor din Transilvania astfel incat s-a ajuns in 1784 la o constiinta nationala in randul maselor pe care regatenii(nu mai vorbesc de basarabeni) nu o au nici azi…
    impotiva acestei doctine a ROMANISMULUI vor lupta toate imperiile adiacenta iar Rusia ne va rani de moarte in 1948 cand va interzice catolicismul ardelean,matca nationalismului romanesc si va stimula din umbra dupa 1989 ortodoxia….eternul aliat al imperiilor in efortul lor de a distruge fiinta nationala romaneasca

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.