Vârsta

Omul trece prin succesive faze ale existenţei sale de la copilărie la adâncă bătrâneţe. Fără îndoială, vârsta reprezintă un prag, dar în fapt ea nu este un hotar. Existenţa noastră. a fiecăruia, este unică. În mod evident, nu avem întreaga viaţă forţa tinereţii, dar, în schimb, maturitatea înseamnă echilibru, iar bătrâneţea experienţă. Personalitatea unui om evoluează. Ne schimbăm, datorită înţelegerii mai depline a lucrurilor şi de asemenea, lovindu-ne cu capul de „pragul de sus”.

Viaţa ne învaţă necontenit. Îndrăznelii şi uneori impetuozităţii începuturilor le urmează măsura şi judecata matură, iar în ultima parte a vieţii intervine înţelepciunea şi îndelungata experienţă a senectuţii. În cursul vieţii, evoluăm, ne schimbăm, în fapt ne îmbogăţim spiritual. Din păcate, există şi primejdia degradării, dar nu puţini sunt aceia care reuşesc să depăşească această fază, sfârşindu-şi viaţa însufleţiţi de înţelepciunea rezultată din lungul parcurs al existenţei lor.

Fără îndoială, este firesc ca în societate să aibă loc o necontenită împrospătare de cadre, ca tinerilor, pe măsura calităţilor şi meritelor lor, să li se asigure accesul la pârghiile de comandă, dar acest lucru trebuie făcut justificat, cu măsură şi delicateţe. Şi de asemenea, ţinându-se necontenit în seamă interesul societăţii. Înlocuirile nu trebuie realizate automat, fără a  se lua în calcul efectiva prestaţie şi capacitatea celui înlăturat şi faptul că scoaterea sa din schemă poate duce la o degradare a serviciului în cauză. Cu aceeaşi prudenţă s-ar impune a fi făcută şi promovarea celui tânăr. Vârsta poate constitui un argument, dar doar dacă este însoţită de pregătirea adecvată. În privinţa aceasta, din nou se impune o exigenţă: nu faptul că un tânăr a frecventat cursurile unei instituţii de învăţământ de peste hotare  îi conferă acestuia drepturi, ci doar rezultatele concrete ale acestui lucru – diplomele şi calificativele  obţinute. Oricum, „schimbul” se impune a fi efectuat cu măsură, printr-un treptat transfer a experienţei celui vârstnic către cel tânăr.

Ceea ce trebuie însă neapărat evitat, este o tratare „mecanicistă”  a problemei, lipsită de nuanţe, ignorându-se şi respingându-se excepţiile, mai ales valorile şi lipsindu-se astfel societatea de aportul preţios al unor specialişti şi totodată săvârşindu-se brutale şi nedrepte înlăturări, dar nici nu trebuie întârziată promovarea tinerilor merituoşi. De fapt, n-ar trebui niciodată pornit de la oamenii în cauză priviţica indivizi, ci de la capacitatea şi contribuţia efectivă a fiecăruia, utilizându-se cu obiectivitate şi măsură vârstnicii şi tinerii şi totodată adoptându-se din timp o strategie a formării şi desăvârşirii noilor cadre, în care cei dintâi să nu fie consideraţi obstacle, ci puncte de sprijin în realizarea treptată a schimburilor, realizate ca procese armonioase de succesiune.

Problema în sine nu se va simplifica, ci ea riscă de a se complica, atât prin necontenita creştere a mediei de vârstă şi deci implicit a „funcţionalităţii” celor în cauză, cât şi prin progresele tehnice simplificatoare ale efortului uman tinzând a reduce numărul celor implicaţi şi mai ales prin necontenita creştere demografică la scară mondială. Oricum, formulele viitorului vor impune soluţii bine gândite şi echilibrate, în care să se ţină seama de ansamblul problematic cu tact, măsură, îndrăzneală totuşi şi mai ales cu ochii deschişi spre ceea ce va urma! De asemenea, decidenţii vor trebui să se străduiască de a gândi în această privinţă ca reprezentând toate fazele vârstei prin care ei înşişi au trecut sau urmează să treacă. Oricum, căile viitorului vor trebui asigurate urmaşilor noştri, învingându-ne prejudecăţile, egoismele şi înţelegându-se necesitatea priorităţii binelui general!

autor: acad. Dan Berindei

sursa: Revista Clipa