Tricolorul – Simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale (1)

Tricolorul – Simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale (1)

by -
1 1138

„Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, udat cu sângele străbunilor noştri şi îmbogăţit cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României!” (Al. I. Cuza, 1/13 septembrie 1863)

În istoria civilizaţiei umane simbolurile au ocupat un loc deosebit, cu atât mai mult cele naţional-statale. Drapelul, ca simbol, constituie, alături de stemă, sigiliu şi imn, un însemn naţional de importanţă deosebită, al identităţii unei naţiuni. Un loc aparte în cultura europeană i-a revenit simbolismului cromatic şi aplicativ, care evidenţiază deosebirile de natură etnică, statală şi regională, profesională, confesională, militară şi altele. Simbolismul cromatic, fiind universal, nu poate fi absolutizat, culorile specifice unui popor fiind mai ales tradiţionale, dar aflându-se şi la alte popoare. Trebuie remarcat şi faptul că aceeaşi culoare poate avea interpretări diferite în cadrul simbolisticii diferitelor zone geograficoistorice.

La diferite popoare a avut loc o acumulare lentă şi continuă a fondului simbolistic etnocultural. Afirmaţia este valabilă şi în cazul poporului român. Tricolorul românesc – roşu, galben şi albastru -a apărut şi s-a afirmat ca steag naţional în primele decenii ale secolului al XlX-lea, având o origine populară, românească, iar culorile sale sunt rezultatul unei opţiuni ce vine din vremuri îndepărtate. Prin arborarea tricolorului, românii şi-au exprimat simţămintele profunde şi dorinţa arzătoare de unire şi progres. Atribut şi simbol naţional, drapelul tricolor a fost, este şi va fi onorat permanent. În prezenta lucrare, consacrată steagului naţional, autorii au încercat o sinteză cât mai cuprinzătoare a istoriei tricolorului – atât cât este cunoscută până în prezent – precum şi o prezentare succintă a diferitelor drapele folosite de români de-a lungul istoriei. Demersul nostru nu şi-a propus o tratare exhaustivă a problemei; am intenţionat să realizăm un material cât mai cuprinzător referitor la problematica vexilologică romanească având în vedere faptul că o lucrare completă în acest domeniu nu există în istoriografia românească de specialitate, cu excepţia unor monografii incomplete, foarte vechi şi a unor studii şi articole. Ne-am asumat întregul risc încumetându-ne să punem bazele unei astfel de lucrări, complexă şi complicată prin însăşi sfera ei de investigaţie, dar deosebit de necesară în etapa istorică în care se află România. Steagul pentru un stat este simbolul fiinţei istorice şi politice, al afirmării naţionale.

Considerăm lucrarea de faţă o călăuză pentru ceea ce mai trebuie de făcut în domeniul vexilologiei româneşti în general şi în acela al tricolorului în special. În această ordine de idei am prezentat şi probleme care încă sunt controversate sau nu sunt clarificate îndeajuns. Lucrarea se adresează în primul rând românilor din România dar şi din afara graniţelor actuale ale statului român, în egală măsură specialiştilor şi tuturor iubitorilor de istorie; în al doilea rând se adresează cu bună credinţă străinătăţii, specialişti dar şi iubitori de adevăr istoric, pentru o mai bună cunoaştere. Ilustraţia, relativ cuprinzătoare, a fost realizată cu sprijinul domnului Victor Stroe şi cuprinde, în special, piese din colecţiile Muzeului Militar Naţional. Mulţumim conducerii Muzeului Militar Naţional şi a Muzeului Naţional de Istorie a României, tuturor colegilor care ne-au sprijinit în această acţiune

Steagurile la români

De-a lungul timpului, toate popoarele au folosit ca mijloc de individualizare şi comunicare diverse simboluri, devenite apoi însemne naţionale.

Steagul constituie, alături de stemă, sigiliu şi imn, un însemn naţional prin care este reprezentată individualitatea şi suveranitatea unei naţiuni. El este cel mai statornic simbol al istoriei unui popor. Steagul este simbolul care concretizează realizarea unei idei sau a unor înalte aspiraţii pe care un stat sau un popor le-a urmărit în decursul vremurilor. Pentru un stat, steagul este simbolul fiinţei sale istorice şi politice, al situaţiei pe care şi-a dobândit-o în mijlocul celorlalte state şi al prestigiului de care se bucură, fiind simbolul măririi naţionale. Pentru o armată, steagul este simbolul victoriei, simbolul către care se îndreaptă aspiraţiile tuturor acelora care luptă sub faldurile lui. Acest simbol, care vorbeşte într-o limbă tăcută, dar înţeleasă, ne pune în faţă trecutul şi ne face să vedem viitorul, fiind „icoana patriei” şi o „relicvă sfântă şi înălţătoare a credinţei patriotice”.[1] Astfel, din toate aceste motive, în toate timpurile şi la toate popoarele, drapelul s-a bucurat de o deosebită veneraţie. Pe steag se depunea jurământul de credinţă; şi astăzi la fel. Purtătorii lui, din antichitate şi până astăzi, sunt oameni aleşi şi datori să-l apere cu preţul vieţii lor.

În bătălii, drapelul constituie elementul central, indicând fie direcţia de înaintare, fie concentrarea trupelor, fie retragerea. Capturarea steagului inamic este un indiciu al victoriei, după cum pierderea lui înseamnă dezonoare şi înfrângere, care se răsfrâng asupra tuturor acelora care luptă sub culorile lui. Un regiment care şi-a pierdut drapelul trebuia să meargă dezonorat fără steag până când îşi redobândea onoarea printr-o bravură excepţională în faţa tuturor regimentelor. Steagurile capturate de o armată în război sunt socotite semne ale victoriei; la fel stau mărturie şi steagurile înfipte pe cetatea sau oraşul cucerit. Dimpotrivă, predarea unui steag înseamnă supunere sau respect faţă de cineva mai puternic.

Drapelul de bază al unităţii consemnează regulamentele armatei şi reaminteşte datoria sfântă a fiecăruia de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu bărbăţie, pricepere şi abnegaţie hotarele ţării, independenţa şi suveranitatea ei. Importanţa şi rostul steagului într-o bătălie au fost remarcate încă din Evul Mediu (sec. al XVI-lea) în lucrarea: învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. „Astfel, mintea se află în trupul omului asemenea steagului când stă în mijlocul luptei, iar în luptă toată oastea priveşte la steag. Şi până stă steagul în luptă, acea luptă nu se cheamă biruită, chiar dacă are năvală grea (spre sine) iar ei toţi privesc către steag şi toţi se strâng în jurul lui. Iar dacă steagul cade, toată oastea se risipeşte şi nu se ştie unul cu altul cum şi încotro merg.

La fel este şi domnul: până stă mintea lui într-însul întreagă, toţi oştenii lui se strâng împrejurul său, ca şi ostile în jurul steagului”[2].

De-a lungul timpului, forma, dimensiunile, culoarea s-au mai modificat, dar simbolul drapelului şi rolul său au rămas aceleaşi. Steagul este o creaţie a popoarelor antice. Originea lui se datorează necesităţii de a se distinge la o anumită distanţă corpul căruia aparţinea o parte din armată şi de a oferi luptătorilor un prilej uşor de a se aduna. Asirienii şi perşii s-au folosit de acest însemn. La fel şi evreii care aveau bandiere speciale printre diferitele lor triburi. La egipteni şi la greci s-au adoptat însemnele cu embleme.La romani, întâlnim cuvântul steag sub numele de vexillum* (drapel) pentru infanterie şi signum (stindard) pentru trupele de cavalerie. Orice detaşament al unei legiuni sau al unei trupe auxiliare, creat cu un anume scop, formând astfel o comandă aparte, trebuia să aibă un vexillum al său, propriu. Acest vexillum consta dintr-o bucată de pânză pătrată, colorată diferit şi cu franjuri pe margini, care se fixa pe un lemn pus de-a curmezişul în vârful unei suliţe sau al unei prăjini. Vexillum-u\ purta ca legendă numele corpului de armată din care se alcătuise detaşamentul precum şi numele împăratului. Apoi, fiecare legiune avea ca simbol figura unui anumit animal, pe care o purta la steagurile sale.

Cele mai multe dintre aceste simboluri sunt semne zodiacale, adică sunt stelele care au prezidat naşterea legiunilor şi care se bucurau de o adoraţie divină. Aceasta ne-o spune categoric Ovidiu, care, în descrierea pe care o face asupra anului lui Romulus, se joacă cu dubla semnificaţie a cuvântului signum: semn zodiacal şi steag. El afirmă că pe timpul său legiunile purtau la steaguri şi semnele zodiacului. Cum însă aceste însemne erau adorate de către romani, înţelegem uşor de ce legiunile celebrau ziua naşterii acvilei legionare şi a steagurilor.

Astfel, legiunea I Minerva, creată de Domitian, avea ca simbol un berbec; legiunile a IV-a şi a V-a Macedónica, a IV-a Victrix, a Vil-a Claudia, a VIII-a Augusta, a IX-a Fretentis, a X-a Gemina aveau ca simbol taurul, deoarece acesta era semnul zodiacal al lunii în care domnise Venus Genetrix, zeiţa protectoare a casei Iulia. Apoi, legiunile a Il-a Augusta, a XVI-a Gemina, a XVII-a Primigenia, create de Augustus, purtau ca simbol capricornul, semnul zodiacal sub care se născuse împăratul. Mai târziu, legiunile a Vl-a Flavia, a XVIII-a şi a XVI-a Gemina au avut drept simbol leul. Cohortele pretoriene au scorpionul, care corespunde lui Marte, zeul războiului şi străbunul poporului roman. Prin urmare, aceste simboluri datează dintr-o vreme când latinii vedeau încă pe zeii lor identificaţi cu anumite animale. Apoi, trebuie amintit că până la Septimius Severus, simbolul animalic era dispus pe coada steagului, sub phalere, apoi în secolul al III-lea a început să fie aşezat în vârful steagului, cum se poate vedea pe mormântul descoperit la Viminnacium. * Vexillum, i (lat.) = stindard, drapel. De aici termenul de vexilologie consacrat ştiinţei care are drept obiect de studiu steagurile.

Descoperirile arheologice ne-au adus informaţii preţioase asupra locului în care se păstrau steagurile armatei romane. în fiecare castru exista un spaţiu destinat aşezării steagurilor, acvilei sfinte a legiunii, statuii în picioare a împăratului, precum şi altarele zeilor militari. Acest spaţiu nu avea un nume propriu, ci se considera ca făcând parte din pretorium. Tacitus îl desemnează prin cuvintele signa et donus signorum; inscripţiile, prin signa et imagines; scriitorii moderni, prin templum sau sacellum. Cauza lipsei unei denumiri poate fi explicată prin faptul că lagărul, strict vorbind, nu avea un templu, ci numai un loc in praetoria destinat a păstra obiectele sacre. Geto-dacii aveau şi ei steag, în jurul căruia adunau armata în caz de război. Se constată şi la ei folosirea drapelelor (vexillum) şi a stindardelor (signum), ceea ce probează diviziunea armatei în corpuri. Drapelul geto-dac consta dintr-o bucată de pânză pătrată, colorată diferit, având franjuri pe margini, fixată în vârful unei bucăţi de lemn sau suliţe, întocmai ca vexillum-ul roman şi având brodat ca emblemă un şarpe. Stindardul era un balaur cu cap de lup (draco) şi cu gura deschisă, fixat cu gâtul de o prăjină, corpul fiind din bronz sau din argint, iar capul din metal mai uşor, îmbrăcat în stofă; stindardul dac făcea să se audă un şuierat mai ales când era vânt şi pătrundea prin gura capului de lup.

In Evul Mediu, uzul steagurilor s-a generalizat la toate popoarele. Deşi nu avem nici o mărturie care să ne arate că românii au folosit în epoca etnogenezei şi după aceea vreun însemn, totuşi logica istorică ne îndeamnă să credem că acesta a existat. Documentele care s-au păstrat amintesc abia pentru secolul al XlV-lea şi următoarele că ostile domnitorilor români au luptat sub steaguri împotriva duşmanilor. Din fericire s-au păstrat, pe lângă documentele scrise, şi câteva steaguri originale care ne permit să încercăm să arătăm ce denumire aveau aceste însemne la noi, din ce erau confecţionate şi cum se înfăţişau. O lucrare completă din domeniul vexilologiei româneşti nu există, cu excepţia unor monografii incomplete şi a unor studii şi articole ce abordează limitat problema. În evul mediu românesc, străbătut de nenumărate războaie, prezenţa steagului de luptă pe câmpurile de bătălie este atestată de izvoarele istorice, dar nu cu o cromatică tricoloră.

Steagul militar era alcătuit dintr-o flamură fixată în partea superioară de o bară orizontală care era prinsă de o hampă verticală. Acest tip s-a numit la început vexillum apoi gonfalon şi mai târziu prapor sau prapur (steag bisericesc).[4] Gonfalon se mai numeşte acel steag care are flamura lungă şi îngustă, decupată la capătul liber în trei fâşii. In câmpul acestui tip de steag se afla reprezentată stema posesorului. Către anul 1300, în Europa Occidentală, gonfalonul a fost înlocuit cu baniera, care era alcătuită dintr-o flamură pătrată sau de formă dreptunghiulară, purtată de oşteni la lance (sec. XIV-XVI). în acelaşi timp s-au folosit şi steaguri având flamura prinsă vertical de hampă.

In Evul Mediu, în Ţările Române, termenul de steag desemna trei lucruri :

a) însemn militar, steag sau prapur (vexillum) sub care se adunau ostaşii unei unităţi şi purta pe el semnele distinctive ale unităţii sau categoriei de oşteni căreia îi aparţinea;

b) unitate militară a Ţării Româneşti şi a Moldovei, formată dintr-un număr variabil de oşteni; în sec. XIV-XVI avea efective mai mari, iar în sec. XVII a devenit o subunitate a căpităniei şi era alcătuită din 50-100 de oameni;

c) steag de domnie sau steagul ţării. în perioada dominaţiei otomane, steagul de domnie era primit de la Poartă. Uneori, acest însemn se numea şi steag împărătesc. Steagurile se supun unei anumite ierarhii, a cărei treaptă superioară revine Drapelului de Stat, care constituie însemnul oficial al unui stat şi principalul atribut al suveranităţii. Steagul, în sensul larg al noţiunii, include toate categoriile militare, sportive, ale diverselor organizaţii social-politice etc. Pentru flota maritimă se folosesc termenii de: pavilion şi fanion, iar pentru cavalerie se uzitează termenul de stindard. Familia regală avea pavilioane. În istoriografia curentă se întrebuinţează denumirile: steag, drapel, stindard, prapur, fanion.[5]

Steagurile pot fi alcătuite din următoarele elemente: flamură (pânză), hampă (lance), vârf (pajură), susţinătorul vârfului, brăţara hampei, talpa hampei, panglici, franjuri, „cosiţe” (capete de panglică), ciucuri (canafuri), şnur cu ciucuri.[6] Izvoarele menţionează pentru Ţările Române existenţa steagurilor domneşti sau ale ţării. In câmpul steagurilor se aflau însemnele statale: acvila cruciată, capul de bour cu o stea între coarne, precum şi o gamă întreagă de sfinţi militari, purtători de arme, diferite scene cu subiect religios şi o serie de inscripţii biblice. De remarcat că pictura şi broderia celor din Ţara Românească „sunt identice cu cele din Moldova din punct de vedere al coloritului şi al iconografiei”.[7]

Polemica legată de caracterul „bisericesc” sau „militar” al steagurilor româneşti cu figuri de sfinţi a fost clarificată de istoricul C. Rezachevici, care susţine că „steagurile militare cu reprezentări religioase, păstrate în biserici sau mănăstiri (precum cea a lui Ştefan cel Mare de la Zografu, sau cea a lui C. Brâncoveanu de la Hurezi), au putut fi socotite eronat „bisericeşti” numai după scurgerea unei perioade de timp, când unităţile militare cărora le-au aparţinut dispăruseră de mult, semnificaţia lor iniţială se uitase, fiind în schimb scoase la procesiuni, poate din pricina frumoaselor reprezentări religioase brodate pe ele”.[8] Ne raliem acestui punct de vedere şi, în consecinţă, prezentăm în rândurile ce urmează toate stindardele menţionate în lucrările cercetate de noi, precum şi pe cele mai importante aflate în colecţia Muzeului Militar Naţional.

În istoriografia noastră se afirmă că steagurile domneşti au existat încă de la primii voievozi ai Ţărilor Române[9]. Astfel Bogdan I al Moldovei avea un stindard ce se prezenta astfel: „bourul cu o stea în frunte, între roata soarelui şi secera lunii nouă”. [10] Printre cele mai vechi informaţii referitoare la existenţa stindardelor la români se află relatarea cronicarului bulgar Paisie din Hilandar, privind bătălia de la Rovine din 17 mai 1395. Vorbind despre craiul sârb Marco Cralevici, care a fost silit de turci să participe la campanie, relata că acesta, când „a văzut icoanele creştineşti înaintea armatei valahice, lacrimă şi nu voi nicidecum să se lupte cu creştinii”. Icoanele creştineşti semnificau steagurile Ţării Româneşti.[11]

Cel mai vechi steag din Ţara Românească, cunoscut până în prezent este acela din vremea voievodului Vlad Vintilă de la Slatina. Acesta este din mătase roşie şi are brodat pe el motivul iconografic din pecetea domnească. O altă menţiune documentară referitoare la steagurile militare datează din 1432, când este pomenit un steag boieresc de la Tutova.[12] In secolul al XV-lea menţiunile despre steaguri se înmulţesc. Astfel, oastea lui Bogdan al II-lea (1443-1451) s-a luptat cu polonezii, având „multe steaguri şi buciume”[13].

– Va urma –
autori: Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Conf. univ. dr. G.D. Iscru

––––––––––––––––––-

[1]Tiberiu Stănciulescu, Culmi drapelului, Bucureşti, 1938, p.20.
[2] Apud C.Rezachevici, Steagurile militare ale Ţării Româneşti şi Moldovei tn veacul al XVII-lea, în „Revista de Istorie”, t.29, 1976, nr.8, p.1199.
[3] Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 73-74.
[4]Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei (Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX), Chişinău, 1994, p.31; Jean N. Mănescu, Stema Moldovei, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, 1972, nr. 5, p.38-39.
[5] Pentru toate aceste aspecte vezi lucrarea Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Edit. Acad.. 1988, p. 454-455.* Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 30-31.
[6] Ibidem.
[7] St. Metzulescu, Reprezentări şi inscripţii religioase aflate pe steagurile din trecutul Ţărilor Româneşti, 1500-1856, în „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an XXI, 1962, nr. 9-10, p.917.
[8] C.Rezachevici, op.cit., p. 1211-1212.
[9] St. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, voi. IV, Bucureşti, 1989, p. 274.
[10] N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, laşi, 1990, p. 9; Vladimir Mischevca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, op. cit., p. 35.
[11] Ibidem.
[12] Letopiseţul Ţării Moldovei. Cronici, Chişinău, 1990, p. 38.
[13] Ibidem.
(Visited 408 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.