Tribulațiile unui partid de cadre. Partidul Conservator

Tribulațiile unui partid de cadre. Partidul Conservator

by -
2 5894

Formaţiune a timpului modern (Partidul Conservator), cel de-al doilea partid al sistemului politic al României mici de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a prezentat ca un grup de cluburi care au devenit mai puternice sau mai slabe în funcţie de gradul de apropiere faţă de puterea politică. Privit din perspectiva ordinii sale interne, PC a oferit imaginea unei formaţiuni nedisciplinate, cu numeroase fracţiuni care s-au înfruntat pentru impunerea propriului lider în fruntea organizaţiei, fapt care a împins-o în destul de multe rânduri în pragul disoluţiei.

Istoria prepartinică a conservatorilor

Conservatorii, la fel ca şi preopinenţii lor liberali, au parcurs un traseu asemănător în coagularea lor într-o organizaţie politică modernă trecând prin realităţile numite curent politic, grupare sau fracţiune, „partidă naţională” (formaţiune specifică contextului românesc din preajma formării statului naţional) şi atingând maturitatea odată cu constituirea partidului.

Istoria prepartinică a conservatorilor, între unire şi independenţă, a stat sub semnul divizării lor în grupări în funcţie de regiunea de apartenenţă (moldoveni şi munteni) şi de idiosincraziile existente între diferitele personalităţi ce împărtăşeau această ideologie. Printre aceste grupări le amintesc pe cele coagulate în jurul lui Gr. M. Sturdza (în Moldova, la 1866, cu ziarul „Constituţiunea”), D. Ghica şi V. Boerescu cu „partidul ordinei” (1866-1876, în Muntenia, având ca periodice „Ordinea”, mai întâi, şi, apoi, „Pressa”), „Juna dreaptă” (la Bucureşti, 1867, cu ziarul „Terra”), L. Catargiu (1871-1875). Aceşti lideri au căutat să învingă divizarea în care se afla lumea politică românească încercând să-i coalizeze, mai întâi, pe conservatorii aflaţi în propria lor regiune istorică într-o formaţiune omogenă. Mărturie în acest sens stau acţiunile unui Gr. M. Sturdza în Moldova şi cele ale lui D. Ghica şi V. Boerescu în Muntenia. Şi tot atunci, aceştia au încercat să depăşească regionalismul prin iniţierea unor întâlniri între confraţii ideologici de pe cele două maluri ale Milcovului pentru a se stabili un punct de vedere şi o atitudine comune în scopul unei apropieri viitoare. Dar demersurile lor au fost lipsite de succes, fracţionalismul dovedindu-se mai puternic decât cerinţa unităţii. În această fază, comportamentul politic al conservatorilor a constat în organizarea de reuniuni politice, urmate de banchete, reuniuni electorale (limitate la propriul corp de votanţi) sau încheierea unor platforme electorale cu prilejul alegerilor.

Intrarea în opoziţie a conservatorilor (1876) şi perspectiva disoluţiei ireversibile a curentului, exemplul oferit de liberali, care şi-au depăşit fragmentarismul odată cu apariţia PL, au contribuit la mobilizarea acestora în direcţia coalizării lor într-o forţă capabilă să concureze cu cea a adversarilor lor pentru câştigarea puterii politice. Teama de pulverizarea iremediabilă a determinat, în 1878, o serie de personalităţi conservatoare să se alieze în vederea susţinerii materiale a ziarului conservator Timpul, înfiinţat când încă se aflau la guvernare, în martie 1876. Această necesitate a dus, în fapt, la apariţia unei prime „organizaţii” politice conservatoare, premergătoare constituirii partidului. Potrivit Statutelor adoptate, membrii fondatori (L. Catargiu, gen. I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, Al. Lahovari, T. Maiorescu, Th. Rosetti, V. Pogor, Al. Ştirbei ş.a.) îşi asumau întreţinerea ziarului cu „bilete de cotizaţie” dar nu pentru a obţine vreun câştig material, ci doar unul politic. Obiectivul politic al nucleului organizatoric era acela ca, printr-o intensă propagandă, să fie adunaţi toţi conservatorii din ţară într-o singură formaţiune politică. Însă, lipsa de claritate a principiilor stabilite în Statute a făcut ca organizaţia să cunoască o serie de tensiuni interne. De exemplu, susţinătorilor materiali ai ziarului le era permisă nu doar verificarea gestiunii, ci chiar şi fixarea direcţiei oficiosului. În felul acesta, Timpul, ziar conservator, care, în principiu, trebuia să fie portavocea menţinerii ordinii şi a ierarhiei, ajunsese să adopte o linie antidinastică. Acest derapaj, care ar fi fost de înţeles dacă ar fi venit dinspre radicali, precum şi colaborarea cu o serie de personalităţi politice compromise (precum M. K. Iepureanu, prin „dezertarea” lui la liberali) a provocat nemulţumire printre diferite personalităţi conservatoare. De pildă, deşi nu era membru al organizaţiei, P. P. Carp a trimis periodicului o scrisoare cu pasaje „foarte violente” la adresa acestei stări de lucruri neclare.

Cu toate tensiunile existente, necesitatea creării unui organism politic care să concureze cu cel al adversarilor liberali i-a determinat pe conservatori, impulsionaţi de acţiunile „compromisului” M. K. Iepureanu, să se reunească. La 3 februarie 1880, 88 de politicieni conservatori s-au pus de acord să semneze un program şi un statut, înfiinţând astfel PC. Printre aceştia se numărau: L. Catargiu, M. K. Iepureanu, Al. Lahovari, gen. I. Em Florescu, P. Mavrogheni, Gr. Păucescu, T. Maiorescu, V. Pogor, Th. Rosetti, Al. Ştirbei, etc. Preşedinţia a fost atribuită lui M. K. Iepureanu, cel care a oferit şi programul organizaţiei. Din punct de vedere organizatoric, noua formaţiune avea structuri asemănătoare PL: un club central cu sediul la Bucureşti (alcătuit din cei 88 de fondatori, precum şi din membrii permanenţi admişi ulterior conform regulamentului), un comitet central şi comitete judeţene în întreaga ţară. Ziarul central al PC era Timpul, aflat sub redacţia lui M. Eminescu.

Aşa cum am văzut, în stadiul prepartinic conservatorii, ca şi preopinenţii lor liberali, s-au manifestat ca grupări sau curent politic. Coagulaţi mai întîi pe criterii ce ţineau de afinităţi personale sau regionale, ei au întreprins demersuri în vederea omogenizării punctelor de vedere la nivelul întregului teritoriu naţional cu scopul de a contura un partid politic puternic capabil să ducă într-un mod eficient competiţia politică. Depăşind faza divizării, conservatorii s-au coagulat într-un organism politic organizat precum cel al liberalilor, fără ca aceasta să însemne că ei ar fi fost tributari adversarilor ideologici ci că aveau un partid modern asemănător celor din Europa occidentală.

Fragmente din istoria organizaţiei politice conservatoare

Odată constituit din punct de vedere formal, PC nu a reuşit să-i reunească în cadrele sale pe toţi conservatorii şi astfel să atingă unitatea dorită. În afara lui au rămas, din motive diferite, personalităţi importante precum P. P. Carp şi Gh. Gr. Cantacuzino. Unul dintre motivele exprimate de către Carp şi junimiştii săi politici viza persoana liderului PC, considerat ca exponent al unei generaţii trecute. Maiorescu, deşi era membru al Comitetului Central, nu a frecventat Clubul Conservator din Bucureşti pe toată durata mandatului acestuia. Gh. Gr. Cantacuzino a acceptat iniţial şefia lui Iepureanu, dar ulterior s-a dezis de gestul său. L. Catargiu, cel care-i reunise pe conservatori în timpul „marii guvernări” din 1871-1876, a votat pentru Iepureanu dar, mai apoi, s-a retras ofuscat la moşia sa considerând că i s-a făcut o nedreptate. O altă nemulţumire, formulată tot de grupul lui Carp, se referea la calitatea programului organizaţiei politice, pe care-l descria în următorii termeni: „fraze anodine, lipsite de orice previziune şi pe care puteau să le subscrie şi membrii partidului opus”, după cum nota Maiorescu în Istoria sa politică. Mai târziu, în 1889, atunci când tensiunile dintre junimiştii politici („noii conservatori”) şi conservatorii lui Catargiu („vechii conservatori”) erau destul de puternice, P. P. Carp prezenta situaţia neclară, din punctul de vedere al principiilor asumate, de la începuturile PC astfel: „Se vedea că partidul conservator nu este conservator pentru că are o sumă de idei conservatoare, dar pentru că o sumă de oameni, chiar cu idei opuse […] s-au adunat şi s-a zis sunt conservator”.

Moartea lui Iepureanu (în septembrie 1880) şi alegerea lui L. Catargiu (în decembrie 1880) ca şef al organizaţiei nu au contribuit la sporirea unităţii conservatoare, conservatorul Carp menţinându-şi şi chiar cultivându-şi poziţia de outsider faţă de aceasta. Tensiunile dintre PC şi junimişti au cunoscut o evoluţie ascendentă pe tot parcursul anului 1881, provocate fiind de evenimente precum: publicarea de către Maiorescu în Deutsche Revue, la 1 ianuarie 1881, a unui articol privitor la reorientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale (fără consultarea prealabilă a conducerii PC), încercarea eşuată a junimiştilor de impunere a unui nou preşedinte (în persoana lui Al. Ştirbei) în fruntea formaţiunii politice (în aprilie 1881) şi refuzul conducerii de a participa alături de liberali la proclamarea regatului (14 martie 1881). După cum remarca A. Iordache, de la început PC a avut disidenţa sa politică la fel cum şi PL va avea nu una, ci chiar mai multe.

Spuneam că PC, asemenea partidelor moderne europene, a fost o organizaţie de grupări, mai mari sau mai mici. Dar, particularitatea lui românească a constat în faptul că fiecare dintre ele s-a legitimat ca fiind „adevăratul” partid conservator iar ceilalţi doar fracţiuni. Dintre toate, fracţiunea cea mai longevivă şi cu solidaritatea cea mai mare a fost aceea a junimiştilor, iar cea mai populară a fost a takiştilor (susţinătorii lui Take Ionescu). Cu toate că nu aveau un segment electoral puternic pe care să se sprijine, junimişti, după cum arăta I. Bulei, şi-au compensat slăbiciunea prin oferta ideologică, programatică, inteligent susţinută de autoritatea intelectuală a unor personalităţi precum P. P. Carp sau T. Maiorescu. De fapt, ei nu s-au desprins niciodată total de PC condus de L. Catargiul. În 1881, cu toate că legăturile junimisto-carpiste erau rupte, aceştia au acţionat de comun acord în Cameră şi în Senat pentru a-i combate pe liberali. În anul următor, la solicitarea lui Catargiu, Maiorescu a redactat şi a semnat împreună cu aceasta un manifest electoral adresat propriilor alegători. La plecarea lui Carp în misiunea de la Viena (1882-1884), junimiştii au căzut de acord ca să rămână practic în organizarea PC, nu însă şi în aceea a comitetului de conducere. Doar perioada 1884-1888 a fost marcată de o răcire mai accentuată a legăturile dintre ei ca urmare a apropierii conservatorilor catargişti de gruparea disidentă a liberalului Gh. Vernescu, finalizată cu înfiinţarea organizaţiei politice „struţo-cămilă” numită Partidul Liberal Conservator (1884). La rândul lor, junimiştii au colaborat cu liberalii brătienişti aflaţi la putere şi s-au manifestat ca singura opoziţie din Parlament (în condiţiile părăsirii acestei instituţii de către ceilalţi conservatori şi a aderării lor la ceea ce s-a numit „Opoziţia Unită”), cauză pentru care au fost taxaţi chiar de către confraţii ideologici (precum Alex. Lahovari) cu apelativul de „opoziţie miluită”.

Aducerea din anumite considerente (de politică externă şi internă) a junimiştilor la guvernare, în 1888, a stârnit furia „vechilor” conservatori care se considerau cei mai îndreptăţiţi să primească misiunea formării cabinetului. „Manoperele” adversarilor politici, înşişi „vechii” conservatori au dus la căderea junimiştilor de la putere şi au adâncit criza în care se afla familia ideologică. Ca urmare, la 1891, a apărut cel de-al treilea partid al sistemului politic al României moderne: Partidul Constituţional, fromaţiune politică ce a gravitat mereu în jurul PC. Disensiunile au fost estompate în timpul „concentrării conservatoare” care, prin reunirea tuturor fracţiunilor în jurul lui Catargiu (1891-1896), a dat unul dintre cele mai eficiente guverne ale ţării.

Spre deosebire de „conservatorii puri” şi junimişti, gruparea takiştilor s-a bucurat de cea mai mare popularitate în rândul electoratului. Pendularea lui T. Ionescu dinspre formaţiunea liberalilor spre aceea a conservatorilor a fost privită cu suspiciune de clasa politică, dar nu a ridicat semne de întrebare în rândul electoratului fascinat de prestaţia sa discursivă. Dispariţia lui L. Catargiu (1899), precedată de cea a succesorului său Alex. Lahovari (1897), a sporit competiţia din rândul fracţiunilor conservatoare. Maşinaţiunile regalo-conservatoare (takiste) au deturnat evoluţia previzibilă a evenimentelor, potrivit căreia Carp, văzut ca urmaş firesc al defunctului Lahovari, urma să fie ales preşedinte al PC. Noul lider a devenit Gr. Gh. Cantacuzino (Nababul), om politic conservator care impunea doar prin mărimea averii. Cea mai adâncă criză cunoscută de organizaţia conservatoare s-a petrecut în 1908 când, pe fondul conflictului dintre „Take şi Petrache” – adică Take Ionescu (nerăbdătorul aspirant la preşedinţie) şi Petre P. Carp (din 1907 noul lider al conservatorilor) –, s-a ajuns, în 1908, la desprinderea celui dintâi şi a simpatizanţilor săi de PC şi înfiinţarea unui nou organism politic, Partidul Conservator-Democrat (PC-D). Programul partidului şi popularitatea liderului ei au avut drept consecinţă creşterea numărului aderenţilor şi câştigarea unui număr important de mandate în Parlament. Şi cu toate acestea, PC-D şi liderul său nu s-au bucurat de susţinerea regelui, care nu i-a încredinţat misiunea formării cabinetului preferând să păstreze sistemul de alternare a celor două partide ca garanţie a stabilităţii politice.

Începând cu 1914, PC va intra în faza finală a dezmembrării sale în ciuda eforturilor depuse de noul său lider, Al. Marghiloman, de a spori coeziunea formaţiunii. Marile probleme supuse spre dezbatere societăţii româneşti (precum reforma agrară, cea electorală) şi neutralitatea în contextul „Marelui Război” izbucnit în 1914 i-au făcut pe conservatori să-şi strângă rândurile, dar noul context instaurat odată cu formarea României Mari nu le-a mai fost favorabil, astfel că la alegerile din 1922 nu au reuşit să obţină niciun loc în Parlament, fapt care a marcat dispariţia lor de pe eşichierul politic românesc.

Slaba organizare a PC, dezinteresul pentru antrenarea maselor în jocul politic şi preocuparea îndreptată în direcţia racolării elitelor sunt caracteristici ce ţin de un anumit mod de structurare a partidelor politice. „Defectele” specifice partidului de cadre s-au împletit cu cele particulare ale organizaţiei politice conservatoare (precum maniheismul politic al liderilor fracţiuniloor) şi au influenţat negativ evoluţia organizaţiei. Amestecul interesat al factorilor externi partidului (regele şi liberalii) nu a făcut altceva decât să-i sporească entropia.

autor: Slvia Bocancea

sursa: Sfera Politicii

(Visited 151 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Subscriu la comentariul anterior. Fiti mai atenti, baieti!
    Riscati sa compromiteti imaginea singurei ideologii „”izbavitoare”( intr-o exprimare profana, desigur!)-ma refer, clar, la cea CONSERVATOARE!
    Renuntati la a mai publica articole stufoase, „academice”, ultra-documentate! nu zic sa nu va documentati,este regula oricarui jurnalist, dar ganditi-va bine ce anume va propuneti!
    Daca va propuneti sa faceti doar jurnalism,atunci veti fi unii dintre cei multi care incearca sa dea o expresie mai mult sau mai putin fidela unei realitati. Daca vreti sa faceti misionarism,atunci trebuie sa va situati cumva dincolo de limitele cunoasterii profane, in sfera misticului, a dumnezeiescului, a cunoasterii intuitive!
    Un jurnalist obisnuit va spune ca Eminescu a avut sifilis!(chiar daca n-a fost asa, ma rog!), dar s-a „documentat” el de undeva…Un jurnalist misionar va spune ca Eminescu este „expresia integrala a sufletului romanesc”-dupa Iorga, si va sti sa dezvolte in condei aceasta afirmatie!
    Conservatorismul incearca sa pastreze un fundament sanatos, lasat de Dumnezeu, sau lucrurile in asezarea lor fireasca! Iar un Partid Conservator autentic( nu gaselnitele din ziua de azi!), ca expresie a acestei ideologii, incearca( imperfect, desigur) sa aduca in spatiul cotidian NORMALITATEA! Si ca sa venim pe subiect, PC al lui Eminescu a fost un ideal frumos, sanatos, o adunare de oameni cu MINTEA INTREAGA, cu CONSTIINTA INALTA, cu dorinta fireasca de a pastra intacte valorile traditionale romanesti si universale, dincolo de slabiciunile si tradarile unuia sau altuia! Asta trebuie retinut…celelalte sunt pt. jurnalistii obisnuiti sau pt. istoricii de „biblioteca”!…

  2. Această revistă (Sfera Politicii) este şi ea o emanaţie publicistică a GDS-ismului. Articolele scrise acolo cu greu pot fi citite şi încă şi mai greu descifrate. Un exemplu este şi textul pe care îl propuneţi din care vedem doar latura… organizatorică a unei mişcări politice. Nu înţelegem DE CE s-au adunat la un loc nişte oameni („ce i-a mânat în luptă”, că să folosim nişte vorbe de-ale conservatorului Eminescu). Care erau scopurile comune? Ce idei forţă îi uneau pe aceşti oameni? Nimic din toate acestea pentru că scopul (să-mi fie iertată paranoia) este de a arunca în derizoriu, de a minimaliza curentul politic important din istoria ţării noastre. Era un partid de PERSONALITĂŢI! A spune că era un partid „de cadre” este aberant! Partid „de cadre” era cel Bolşevic (Comunist) ceea ce înseamnă fie că reziduurile marxiste sunt în că puternice în căpuşorul autoarei, fie că aceasta este direcţia politică precis urmărită de Sfera Politică în comentariile sale. Mai folositor ar fi fost să vă duceţi la înseşi scrierile domnului Ion Bulei.
    PS: credeţi că Partidul Conservator din Anglia era mult deosebit de cel românesc?

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.