Timur Lenk – sânge, generozitate, spirit

Timur Lenk – sânge, generozitate, spirit

by -
0 482

I.Pe urmele lui Timur Lenk/Tamerlan

A încerca, însă, descifrarea destinului lui Timur Lenk (,,Timur cel Şchiop”) – Tamerlan în accepţiune europeană – e un demers anevoios, pentru că trebuie să-l încadrezi într-o epocă densă, complicată şi stranie, cum numai continentul asiatic putea oferi.
Timur (ori Temir,Temür, Demir în limba turcă) provine, întradevăr, din inima Asiei, din Transoxiana (,,Ţara de dincolo de Oxus”), aparţinând unui trib mongol turcit – Barlas. Momentul naşterii sale, 1336, corespunde unei lungi perioade de război civil, în Asia, adesea mocnit, iar alteori manifestat prin violente ciocniri de trupe.

II.Contextul ascensiunii lui Tamerlan
Stăpânirea mongolă, creată de Genghis Han şi continuată de urmaşii săi era, în acea perioadă, către final. Lumea mongolă, în plină transformare, era nomadă şi nu dădea deloc semne că ar dori să schimbe ceva. Nomazii ,,dispreţuiau oraşele, îi dispreţuiau pe ţărani, nu respectau decât yasak-ul şi, dacă n-ar fi fost toleranţi cu toate credinţele religioase, i-ar fi blestemat pe toţi cei care vorbeau de budhism, creştinism sau islam” (Lenercier- Quelquejay, ,,Pacea mongolă”). Islamul îşi făcea, tiptil, simţită prezenţa, confruntarea cu celelalte religii tranşându-se în favoarea sa. O dovadă, în acest sens, e accea că, mulţi dintre hani, au uitat limba maternă şi nu vorbeau decât turca.
Anarhia trona în întreaga Asie. Luptele intestine ruinaseră continentul. Mişcările de eliberare ale popoarelor ori ale grupurilor etnice se izbeau de dorinţa mongolilor de a reveni la grandoarea altor vremuri, însă, fără a greşi, se poate spune că, în întreaga Asie, la jumătatea secolului al XIV-lea rolul de vânător şi vânat se schimbau într-un desăvârşit firesc.
Ancorat în acest peisaj – care doar la suprafaţă e incompatibil cu cel contemporan! – are loc fulminanta ascensiune a lui Tamerlan. Lupta sa pentru putere (1365-1370), în Transoxiana, se desfăşoară în paralel cu un alt eveniment fundamental pentru Asia mongolă: expulzarea dinastiei Yuan în afara Chinei, în 1368-1369.
Dacă în China se stingea o imensă putere, în Transoxiana, printr-un singur om, se contura o mare putere. Deşi în cursa pentru tron, Husain – fratele său vitreg, nepot al lui Qazghan, fostul emir al Transoxianei – era mai bine plasat, Tamerlan, ducând o politică duplicitară – demnă de un machiavelism, de care omul secolului XXI, nu e tocmai străin! – a reuşit, pe 10 aprilie 1370, la Bacra, să se proclame emir (prinţ).

III.Consolidarea puterii emirului
În calitate de emir, stabileşte capitala Transoxianei la Samarkand, adunând mari artişti de pretutindeni pentru a-i împodobi oraşul, pe care, între altele, îl va securiza, înconjurându-l cu un zid de apărare şi refăcând strategica cetate Ark.
După o scurtă perioadă de pace, în care Transoxiana cunoaşte o dezvoltare fără precedent, Tamerland îşi propune să elimine ultima rezistenţă din Horezm – ţinut inclus în domeniul său vast, dar unde s-a cristalizat un mic regat independent, similar, ca întindere, cu principatul Monaco de astăzi. Iese victorios din confruntarea cu oştirea din partea sudică a Horezmului, care-i era ostilă, însă nu se răzbună pe populaţia rămasă, ci, indignat de vestea asasinării lui Khizi Khawadja – un fost apropiat al său – porneşte spre est, în plină iarnă 1373-1374, către stepele din Mogolistan, pentru a-l pedepsi pe Qamar al-Din, care, între timp, s-a proclamat han, în locul victimii sale.
În stepele Mongolistanului, după o urmărire specific nomadă – cu tergiversări, amăgiri şi eschivări – Tamerland îl ajunge din urmă pe Qamar al-Din, îl obligă să accepte lupta şi câştigă bătălia. Se înţelege cu învinsul său, întrucât acesta i-o oferă pe sora sa, pentru a se căsători, iar apoi, prin Kachgar, Ozkent, Kokand şi Ferghana, îşi propune întoarcerea în Samarkand. Cu stupefacţie, observă pe drum că este urmărit de Qamar al-Din, învinsul său, care, în vrednica tradiţie mongolă, se transformase în vânător. Dar nu pentru mult timp, deoarece Tamerland îşi reia ofensiva şi-l hărţuieşte pe (acum) fugarul său duşman, până în inima munţilor Tian-şan. Aici, deşi ostilităţile decurgeau clar în favoarea sa, abandonează teatrul de război, întrucât avusese parte de o premoniţie: l-a visat mort pe Djahangir, fiul său. Visul fusese adevărat, iar Tamerland, care ,,nu suporta moartea celor apropiaţi, a urlat şi s-a aruncat la pământ de durere (M.Brion, ,,Tamerlan”).

IV.Intrarea lui Toktamiş în arena istoriei
După acest nefericit episod, în existenţa lui Tamerland şi, mai ales, în istoria Eurasiei, apare un personaj fascinant – un om inteligent, energic, consecvent, dotat şi cu un fizic impunător – Toktamiş. Rudă cu Oros Han (1361-1377), suveranul Hoardei de Aur, Toktamiş, repudiat de puternicul han, îi solicită sprijinul lui Tamerlan. Acesta îi oferă nu doar sprijinul, ci şi o prietenie care – urmând urletul timpului – n-a putut să fie frântă nici de trădări, ingratitudine ori sângeroasele bătălii… Dar… să continui…
Iniţial primeşte, din partea emirului, un domeniu pe malul fluviului Sîr-Daria, însă Oros Han îi smulge lui Toktamiş micul fief, iar acesta, ofensat, se întoarce, iarăşi, în Samarkand, la Tamerlan. Înfuriat, emirul, în plină iarnă (1377-1378), porneşte la război, pătrunde pe teritoriul Hoardei de Aur, se confruntă cu trupele lui Oros, câştigă, îl ucide pe han, apoi îl ,,unge” pe Toktamiş în locul său.
Din acest moment, pentru Asia, şi nu numai, putem vorbi, în termeni reali – în afară de Tamerlan – de o a doua uriaşă personalitate: Toktamiş. (Mă voi ocupa, oarecum, de evoluţia acestui mongol, deoarece destinul său – şi în continuare – este legat de cel al lui Tamerlan.) Hoarda de Aur, chiar sub Oros Han primisese, în 1376, o puternică lovitură de la noua putere care se năştea, cea rusească. Mai mult decât atât, profitând de invazia lui Tamerland, ruşii zdrobesc, pe Volga (1378) şi la Kulicovo (1380), importante trupe ale Hoardei de Aur, ce părea definitiv pierdută. Toktamiş nu acceptă situaţia şi, ştiind că în câmpiile Rusiei şi ale Ucrainei, Hoarda de Aur se afla în letargie, traversează Uralii, intră în Europa şi ia în stăpânire muribunda hoardă, pe care o va resuscita astfel încât îi va sili pe ruşi să-i recunoască suveranitatea (1382), iar polonilor le va impune un tribut greu.

V.Devastatoarea campanie din Horezm şi Herat a lui Tamerlan

În acest timp, Tamerlan stătea cu ochii aţintiţi spre Iran, mai ales că veştile pelerinilor care veneau de la Mecca, în anul 1378, îi dezvăluiau slăbiciunile acestei ţări. Prudent, emirul decide însă să facă, mai întâi, ordine deplină în Transoxiana, apoi să anexeze Heratul. Pentru aceasta, în anul 1379, conduce o campanie devastatoare în Horezmul, întrucât aici răzvrătirile împotriva administraţiei sale deveniseră o obişnuinţă. După rezolvarea problemelor din Horezmul, Tamerland, invocând raţiunea săbiilor, ,,vizitează” Heratul. Rezultatul? Pentru întâia oară în istorie – nu şi ultima, deoarece turcii, copiind modelul, secole întregi l-au desăvârşit! – s-au ridicat minarete din capetele retezate ale locuitorilor Heratului, iar în oraşul Isfizar două mii de prizonieri au fost tencuiţi de vii, cu argilă, printre cărămizile din care se înălţa un turn… (Ne oripilează atâta cruzime? Atunci poate că ar trebui să reconfigurăm miturile, de pildă cel al legendei ,,Meşterului Manole…”)

A adăuga că, de exemplu, în faţa unor astfel de grozăvii, Khorassanu s-a predat, iar clanul Sarbadar a procedat identic nu mai miră pe nimeni. Tamerlan s-a întors, aşadar, în Samarkand cu o imensă pradă!
După ce şi-a savurat victoria, Tamerlan se năpusteşte, în 1385-1386, asupra Iranului. Ocupă Tabrizul, Sultania şi Hamadanul, distruge Tiflisul şi Karsulul. Masacrează populaţia din Ispahanul şi Şirazul, în 1387, pentru că n-a acceptat, necondiţionat, supunerea.

VI.Toktamiş – Tamerlan, un război al titanilor
În acest moment, reintră în arena istoriei, spre a se întâlni cu Tamerlan, Toktamiş, singurul genghishanid, care încă guverna un vast teritoriu. Conştient de nobleţea rădăcinilor sale, ca şi de sacra sa misiune, transmisă de Genghis Han – aceea de a întrona pacea universală printr-un unic conducător – Toktamiş se întoarce tocmai asupra marelui său binefăcător, Tamerlan, omul căruia îi datora ascensiunea. Astfel, în timp ce emirul sugruma Iranul, Toktamiş ataca oraşul Derbent, însă, contraofensiva lui Miran Şah, fiul lui Tamerlan, se soldează nu doar cu respingerea sa, ci şi cu prinderea unui mare număr de prizonieri. Deşi în tradiţia timpului, aceştia urmau să fie torturaţi şi ucişi, Tamerlan, cu o putere de a ierta în faţa căreia ar trebui să ne înclinăm, ,,îi trimite înapoi oamenii cu un mesaj de reproşuri afectuoase” M.Prawdin , ,,Imperiul mongol şi Tamerlan”.
Consecvent ideii de a-l suprima pe Tamerlan, Toktamiş a invadat Transoxiana, s-a aliat cu Horezmul şi cu numeroase hoarde din Mongolistan şi a început asediul oraşului Bactra. Momentul este unul de graţie pentru Toktamiş, deoarece are parte de aliaţi nesperaţi: iranienii trec în masă de partea sa, turkestanii îl primesc bucuroşi, o serie de oraşe din Transoxiana i se închină.
Visul lui Toktamiş părea aproape, numai că, printr-o ironie a sorţii, a avut neşansa să lupte cu unul dintre titanii istoriei – Tamerlan. Acesta, cu o uimitoare rapiditate, traversează Iranul (se afla în apropiere de Şiraz când un curier îi vesteşte invazia) şi, în februarie 1388, ajunge la Kech. Situaţia din teren era critică, motiv pentru care, împreună cu fiul său, Omar Şaik Mirza şi alţi apropiaţi, ţine un consiliu. Speranţa tuturor era să se baricadeze în lăuntrul oraşelor, să aştepte primăvara şi, totodată, epuizarea asediatorilor, deoarece riposta în acel moment li se părea imposibilă. Tamerlan, nonconformist şi abil, a procedat altfel: s-a strecurat cu o parte din trupe printre liniile inamice, fixându-şi tabăra în nord, pe malul fluviului Sâr-Daria.
Rivalul său, Toktamiş, a intrat în panică, deoarece credea că a fost încercuit şi că i se obturau legăturile cu ariergarda sa. Ţinând cont de aceste circumstanţe, Toktamiş a ordonat retragerea generală. Urmarea? ,,Transoxiana este eliberată. Mongolii nu-şi mai refac imperiul niciodată. Horezmul va plăti scump trădarea. Urgentch a fost ras de pe faţa pământului, iar pe ruinele lui s-a plantat orz”(M. Prawdin, ,,Imperiul mongol şi Tamerlan”). Tamerlan era, trebuie să recunoaştem, un artist al revanşei!
Şi totuşi, oricât ar părea de halucinant, Toktamiş revine cu un atac asupra Transaxianei lui Tamerlan, chiar în iarna anului 1388-1389. Nu era doar în fruntea Hoardei de Aur, ci alături de toţi vasalii săi – ruşii, bulgarii, georgienii –, la care se adăugau şi mongolii lui Qamar-al-Din. Tamerlan îşi pregătise însă atent armata, ieşind în întâmpinarea lui Toktamiş la Khodjent, la 270 km de capitala Samarkand. În cumplita bătălie de la Khodjent, Toktamiş a pierdut nucleul dur al Hoardei de Aur, care şi-a diluat considerabil capacitatea de luptă, rolul său în istorie devenind, oarecum, neînsemnat din acel moment.
Odată cu acest episod, începe contraofensiva lui Tamerlan, care a înţeles că eliminarea lui Toktamiş a devenit imperioasă, stringentă. Mai întâi pedepseşte Mogolistanul lui Qaman al-Din – pe care îl şi ucide într-o bătălie – şi, după ce i se face o triumfală primire la întoarcerea în capitala sa, încărcat de pradă, Tamerlan îşi caută ,,vânatul”, pe Toktamiş. În ianuarie 1391, Tamerlan traversează Sâr-Daria, ajungând în stepă, unde nu întâlneşte pe nimeni. Aproape jumătate de an a mărşăluit prin pustiu. A mers către nord, până la fluviul Tobol, apoi către vest, traversând Uralii.
Calvarul pe care şi-l asumase căutându-şi inamicul părea că se eternizează. Totuşi, printr-un noroc, capturând câţiva războinici, rătăciţi, ai lui Toktamiş, Tamerlan, torturându-i, află de la aceştia locul fortăreţii fostului său prieten. La sfârşitul lui iunie, 1391, are loc, aproape de Volga, bătălia dintre cei doi, bătălie care s-a întins pe durata a trei zile şi s-a încheiat cu înfrângerea şi fuga lui Toktamiş în deşertul din nord. În aceste condiţii, Tamerlan numeşte trei prinţi în fruntea Hoardei de Aur, iar capitolul Toktamiş părea, iremediabil, închis.
Tamerlan nu sărbătoreşte victoria, deoarece Iranul, profitând de lunga sa expediţie împotriva vechiului prieten şi duşman, îi contestă supremaţia, suzeranitatea. Peste toate însă, mai grav, se suprapune şi o boală, care ,,negocia” de pe poziţie de forţă instalarea morţii. Viaţa însă a învins, iar Tamerlan devine mai strălucitor ca niciodată: ,,se năpusteşte din nou asupra Iranului. Pune mâna pe el, apoi coboară spre Mesopotamia, cucereşte Mossul, Bagdad (19 august 1393), Takrit, Mardin, Diyarbakir”(L. Kehren, ,,Tamerlan, Stăpânul de fier”). Nu mică ia fost surprinderea, când, în timp ce sărbătorea, în Georgia, venirea pe lume a unui nepot, a reapărut… Toktamiş.

VII.Toktamiş – războinicul cauzelor pierdute
De unde atâta capacitate de regenerare? De unde atâta credinţă într-o stea, ce mereu se ivea ciuntită, dacă nu dintr-un soi de loialitate, împinsă la paroxism, încifrată în absurd – loialitatea pentru visul lui Genghis Han! Astfel de oameni, precum Toktamiş, chiar dacă – iar, iar şi iar – pierd ori ratează ţinta, demonstrează nu doar formidabila adaptabilitate umană, ci, mai ales, credinţa în rosturile sacre ale neamului din care s-a ivit. Victoria ori înfrângerea, din perspectivă istorică, contează mai puţin, important rămâne ţelul, idealul, drumul ales!…
Continuând revelarea, trebuie să precizez că, Toktamiş i-a eliminat iute pe cei trei prinţi, impuşi de Tamerlan în fruntea Hoardei de Aur, şi, la rându-i, a redevenit activ. A găsit în Egiptul mameluc un aliat, iar apoi a început cucerirea Caucazului. Tamerlan porneşte iarăşi în căutarea sa, ,,îl întâlneşte pe Toktamiş, se luptă corp la corp, cu sabia, încercând fiecare să smulgă victoria doar prin propriul curaj şi propria voinţă (aprilie 1395)”( Bouillane de Lacoste, ,,Pe pământul sfânt al vechilor turci şi mongoli”. Toktamiş ajunge, din nou, în defensivă, iar Tamerlan, dezlănţuit, ,,ameninţă Kazanul, Moscova (dar se pare că n-o ocupă, aşa cum spune legenda), ameninţă Kievul”. Intră în Tana-Azak, marea agenţie comercială de la Marea Neagră, în Astrahan, în Sarai, capitala Hoardei de Aur, ,,unul din cele mai frumoase oraşe din câte există”, după cum afirmă Ibn Battuta”(Bouillane de Lacoste). Deşi nu a fost capturat, Toktamiş este înfrânt definitiv, iar Hoarda de Aur a fost aruncată în groapa istoriei.
Reflectând asupra suprimării puterii Hoardei de Aur, se poate observa un aspect, fără îndoială, stupefiant: Tamerlan, marele ocrotitor al islamului, cum singur pretindea, a distrus una dintre cele mai importante puteri musulmane din vremea sa!

VIII. India – ţinta inaccesibilă
Stupefacţia de care pomeneam era, însă, abia la început! Tamerlan, deşi îmbătrânise, simţea că este capabil de mai mult, foamea de grandoare lucrând diabolic în conştiinţa sa. Pentru aceasta îşi propune să cucerească o ţară, India, pe care, datorită condiţiilor meteorologice extreme – umezeală excesivă şi zăpuşeală de iad – mongolii, chiar în plină expansiune, au evitat-o, iar Alexandru cel Mare, cu mai bine de un mileniu şi jumătate mai devreme, a ,,binecuvântat-o” cu uzura şi epuizarea trupelor sale, gloria fiindu-i străină…
Dar Tamerlan, îndrăgostit de şah şi de grandoare, cunoştea ca nimeni altul dinamica ,,pieselor” sale, astfel că, în primăvară a anului 1398, va face prima mutare: îşi trimite nepotul, pe Pir Muhammad, în India, în calitate de cercetaş. Apoi, dispunând de informaţiile primite de la acesta, porneşte, în vara aceluiaşi an, spre India. Traversează Indusul în octombrie, masacrează, în decembrie, pe locuitorii din Dipalpur, şi, tot în acea lună, devastează oraşul Delhi.
Cu o pradă care aproape egala tezaurul lui Decebal – smuls, Daciei, în anul 106, de ,,onestul” şi ,,dreptul” împărat Traian – Tamerlan se întoarce în Samarkand, lăsând în fruntea Indiei un vicerege afgan, ,,care pretindea că este descendent al Profetului şi care va întemeia efemera dinastie a Sayyizilor (1414- 1444)”( L. Cahun, ,,Introducere în istoria Asiei. Turcii şi mongolii de la origini până în 1405”).
Neobosit, Tamerlan părăseşte iarăşi Samarkan, în iulie 1399. Şi-a propus o ,,vizită” în Orientul Apropiat, încurajată de decesul hanului Mongolistanului, Khizir Khwdja. Profitând de vidul de putere creat, trupele emirului îl înving pe fiul hanului şi anexează Kachgar, Yarkend, Aksu, Kutcha.
(va urma…)

autor: Gruia Cojocaru

sursa: Revista Luceafarul

(Visited 189 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.