Temeiuri ale unităţii

Temeiuri ale unităţii

by -
0 359

Evocarea celei dintâi uniri politice a românilor în miezul evului mediu – episod cu rezonanţe de epopee – ne aduce tuturor în minte, desigur, înainte de orice, chipul hotărât şi bărbătesc al acelui erou ştiut de întreaga Europă, fostul mare ban Mihai, devenit voievodul supranumit „Viteazul”.

Vorbim cu toţii – o facem de pe băncile şcolii încă – despre campaniile glorioase ale acestuia, despre colţurile de pământ ce se numesc Călugăreni, Târgovişte sau Şelimbăr şi despre anii fierbinţi ce au purtat pe acela care, într-un hrisov din 1600, era îndrituit să se intituleze el, cel dintâi, „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”, din Valea Neajlovului până  în Viena Habsburgilor. Mi se pare însă că, deopotrivă, gândindu-ne la prima unire românească – reluată şi desăvârşită după veacuri pe aceleaşi meleaguri pe care a păşit victorios Mihai Viteazul, la Alba Iulia – trebuie să ne amintim că oamenii acelor timpuri, românii din Moldova şi din Muntenia, din Oltenia şi din Transilvania trăiau acut şi profund, în chiar anii premergători ivirii voievodului, sentimentul unirii frăţeşti, că unirea era pentru ei toţi, cărturari, meşteri-artişti şi voievozi, ceea ce am numi noi cu un termen de azi un fapt la ordinea zilei, că fără acest climat în care conştiinţa unităţii de neam era o realitate românească a celui de al XVI-lea veac anevoie am putea înţelege entuziasmul care va fi străbătut atunci întreaga suflare de la Dunăre la Carpaţi.

Ca să desluşim mai bine sensul şi temeiurile mai vechi ale faptelor din cei câţiva ani ce încheiau abia amintitul veac, va trebui să ne închipuim – cu datele de istorie culturală pe care le avem la îndemână, împletite însă în trama unei fantezii de care istoricul nu se poate lipsi – că locuitorii târgurilor, ba chiar şi cei ai satelor, ce-l aclamaseră pe Mihai Viteazul sau care luptaseră în rândurile oştilor sale împotriva paşei Sinan sau a lui Báthory cardinalul, se numărau printre cei ce citiseră sau numai ascultaseră istorisite unele texte româneşti din primele cărţi tipărite în limba noastră, din jurul anilor 1560 începând, la Braşov, de către Coresi, diaconul „ot Târgovişte”, pentru toţi cei de acelaşi grai.

Deopotrivă, va trebui să ştie cel ce scrutează istoria sentimentului de unitate românească al acelei epoci, că în aceeaşi veche vatră de cultură a Braşovului se înălţau, nu mult înainte de 1600, lăcaşuri la care erau ctitori, aici, pe pământ transilvan, voievozi ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti, între ei prenumărându-se şi faimosul călător şi cărturar de orizont european care a fost Petru Cercel, fratele Viteazului, ecouri ale unor fapte de artă din curtea sa târgovişteană regăsindu-le aidoma – au dovedit-o recente cercetări – în Şcheii braşoveni.

In sfârşit, cel ce vrea să înţeleagă ceva din exemplarul sentiment obştesc al românilor al cărui exponent a fost Mihai Vodă, va fi ţinut să ştie amănuntul revelator că în cele câteva decenii dinainte de 1600, ca şi curând după aceea, arta românească a zidirilor medievale – expresie a unei sensibilităţi prin definiţie colectivă  cunoştea tot mai frecvente împrumuturi, dintr-o parte într-alta a Milcovului, că lângă Iaşi, la Galata, în 1583, şi la Aroneanu, în 1594, sau mai departe, la Suceviţa, imediat înainte de 1600, erau înălţate şi de toţi admirate, ctitorii ale unor domni moldoveni în care recunoaştem compoziţii originale ale paramentelor sau noutăţi întru structuri arhitectonice datorate şantierelor munteneşti, la fel cum în inima Bucureştilor, curând după 1550, principalul lăcaş al curţii domneşti de aici – în cartierul nu demult restaurat al Lipscanilor – primea un decor împrumutat din acea Moldovă din care venea şi soţia ctitorului, nepoată, în acelaşi timp, a lui Ştefan cel Mare, aproape legendara Chiajnă a nuvelei lui Odobescu.

Pe drumul cel larg şi de mai multe ori secular al legăturii tuturor românilor, a celor ce nu au fost, în sufletul şi conştiinţa lor, niciodată despărţiţi de hotare, cartea tipărită în grai strămoşesc sau ctitoria de artă veche erau, aşadar, mult mai mult decât simple fapte de cultură. În veacul în care s-a născut şi a luptat Mihai Viteazul ele puteau fi, pentru toţi cei ce le aveau la îndemână, semnele de neconfundat ale unei apropieri care avea să se numească, cândva, Unirea.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 88 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.