„Supunere” sau despre Franța*

„Supunere” sau despre Franța*

by -
0 900

În Supunere de Michel Houellebecq (Humanitas, 2015, trad. Daniel Nicolescu), contrar așteptărilor, islamizarea Franței nu se face violent. Ci prin seducție. Mai exact: extincția valorilor occidentale e un proces lent și tandru. Cultura europeană cade narcotizată, odată trecută prin vămile fricii și indiferenței. La începutul romanului, François, personajul principal, privește un tablou de Bouguereau reprezentând cinci femei într-o grădină, lascive, unele îmbrăcate în tunici, altele goale, încercând să-și acopere sânii. Ce hău între această imagine și prezent; voluptatea estetică a vechii lumi rămâne un act de arhivă. „Lucrarea data de mai bine de un secol și lumea aceea mi se părea nespus de îndepărtată; prima reacție în fața acestui obiect incomprehensibil era uluirea. Încet-încet puteai încerca să te pui în pielea unui burghez din secolul al XIX-lea, una dintre notabilitățile în redingotă pentru care fusese pictat tabloul; puteai, ca și ei, să trăiești începutul unui fior erotic privind aceste nuduri grecești, dar întoarcerea în timp era anevoioasă.” O uluire tranchilizată, fără revoltă, fără resentiment. Tensiunea dintre culturi mocnește, temperată însă de prosperitatea pe care ordinea socială dedusă din cartea dogmatică o instalează egal.

Iar ordinea se impune insidios, trecând printr-un purgatoriu al fricii la fel de insidioase. Profesor universitar la Sorbona, François are un prim contact cu doi arabi și un negru care blochează intrarea în sala de curs. Scena prevestește schimbarea ascendentului etic, politic în Franța. Disconfortul lui François se risipește de îndată (aparențele înșală), tinerii sunt pașnici, au venit să-și vadă surorile cu burka, aflate în amfiteatrul pentru cursul de literatură. Și prezența fetelor acolo e stranie; „ce-ar fi putut să le intereseze pe cele două fecioare cu burka la Jean Lorrain […]?”). (Cu siguranță că aparențele înșală iar.) Schimbul scurt de cuvinte cu cei doi se termină cu un politicos și demn „Pacea fie cu dumneavoastră!”. François se liniștește (curând se va tranchiliza): „A fost bine, de data asta a fost bine.”

O polarizare politică puternică filtrează și ea liniștea prin îngrijorare. Conflictul dintre Frontul Național și Frăția Musulmană e de ajuns. (Și iarăși aparențele înșală: în dezbaterile dintre cele două forțe e nelipsită și mereu reargumentată dragostea nemărginită pentru patrie, pentru Franța.) „Nu se mai vorbea deloc despre violențele din suburbii, despre conflictele interetnice, problema era pur și simplu trecută sub tăcere […]. Oamenii păreau sătui să li se împuieze urechile cu acest subiect; în mediul pe care-l frecventam, se așternuse lehamitea mai devreme decât în toate celelalte; se va întâmpla «ceea ce trebuie să se întâmple», cam ăsta era, pe scurt, sentimentul general.”

De altfel, poziția politică a Frăției Musulmane e moderată. Programul e conceput tocmai pentru a cuceri cu subtilitate, fără agresiuni și spaimă – poate doar în doze farmaceutice. Dezinteresul față de economia capitalistă e contrabalansat de grija obsesivă pentru educație. „Ei bine, pentru Frăția Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul și la sfârșitul școlarității, de un învățământ islamic. Iar învățământul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de învățământul laic. În primul rând, în nici un caz nu poate fi mixat; și doar anumite cariere să fie accesibile pentru femei. […] Se cuvin respectate regulile privind regimul alimentar al cantinelor școlare și timpul alocat celor cinci rugăciuni zilnice. Mai presus de orice, programa școlară va trebui adaptată învățămintelor Coranului.” François privește Place d’Italie și înțelege că lumea din care vine o să dispară. Rezultatul va fi tragic? Poate că nu. Poate că dimpotrivă.

Primatul neutralității burgheze, al legilor egalitare e debilizat și, în cele din urmă, suprimat cu totul de cel demografic și religios care reinstituie domeniul ferm al patriarhatului. Se câștigă teritoriu, în numele unui regulament intertribal ancestral. Și agreabil. Și chiar dacă cincisprezece tipi îmbrăcați în negru și cu mitraliere în mână se plimbă nestingheriți într-un cartier, imaginea, „destul de înspăimântătoare”, „nu conținea elemente de violență”.

Cât despre cultura seducției orientale, din lumea islamică, ea are o tradiție și o complexitate fascinante. Aici e punctul de articulație al supunerii. Îmbrăcate ziua cu haine prin care nu li se întrezărește forma corpului sau trăsăturile feței, femeile devin noaptea o încântare pentru plăcerea bărbatului lor. Joc răsturnat față de tradiția occidentală: femeile europene strălucesc diurn, iar noaptea, în intimitatea căminului, alături de bărbatul lor, devin relaxate, naturale, își risipesc misterul și se asexuează. Feminitatea musulmană, rechiziționată de privirea bărbatului unic, se încarcă nu numai de demnitate, dar și de o fascinație erotică pe care bărbatul occidental nu știe să o trăiască. Nu mai pui la socoteală suplimentul dogmatic care-i permite bărbatului poligamia. „Îmbrăcate, la vreme de zi, cu impenetrabilele burka negre, sauditele bogate se preschimbau seara
în păsări ale paradisului, se împodobeau cu corsete, cu sutiene brodate, cu colanți, cu chiloței minusculi, ornați cu dantele multicolore și cristale; exact pe dos decât occidentalele, șic și sexy în timpul zilei pentru că statutul social le-o impunea, dar care seara, ajungând acasă, cad late și renunță, sleite, la orice formă de seducție, trăgându-și pe ele țoale comode și informe.”

Între timp șomajul scade, la fel și criminalitatea; pacea socială s-a instalat. Mirajul occidental al familiei împlinite devine efectiv, celula societății și-a regăsit liniștea (tranchilitatea). De aici încolo începe distopia cea delicioasă. Pe lângă toate coșmarurile și apocalipsele pe care le produce în serie imaginarul literar contemporan, Supunere de Michel Houellebecq este proiecția monumentală a unei culturi în extincție dulce, și cu atât mai fioroasă. Așadar, François se convertește la islam, nu are cum să nu o facă. De vreme ce iubirea europeană e etern sortită eșecului, blazării, destrămării, o formă convențională de conviețuire domestică, ritualizată, nocturnă și poligam erotică i se arată omului (bărbatului) occidental ca o izbăvire. Înseamnă că supunerea nu mai e un rapt, o abrutizare. Căutăm, în definitiv, cu toții o formă agreabilă de supunere, securizantă, consolatoare. Și-atunci? (autor: Diana Elena Oprea, sursa: INFINITEZIMAL 7/2016)

*titlul original al materialului este „Supunere”.

(Visited 183 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.