Stema României (1)

Stema României (1)

by -
1 907
Însemnele naţionale: Stema, sigiliul şi stindardul României – Simbolurile unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale.
În istoria civilizaţiei umane simbolurile au ocupat un loc deosebit,cu atat mai mult cele national statale. Fiecare popor/naţiune se individualizează prin însemnele sale naţionale prin care acesta se distinge în concernul celorlalte naţiuni. Acestea sunt: stema, sigiliul, stindardul şi imnul. Însemnele naţionale constituie obiectul de cercetare a unor discipline ştiinţifice precum: heraldic, sigilografia, vexilologia, muzicologia. Pentru o întelegere cât mai corectă a însemnelor naţionale vom aduce câteva clarificări ai termenilor folosiţi în descrierea şi analiza acestora. Heraldica este o ştiinţă auxiliară a istoriei ce studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă şi de aplicarea în practică, de realizarea stemelor, devenind în aceasta situaţie, arta heraldică. Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor, unui stat, oraş, familie.[1] corporaţie etc. Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus în franceză heraut-crainic. Heralzii în epoca medievală duceau mesajele de război dar făceau şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri şi de introducerea acestora în arenă. În sunetele de trâmbiţă sau de corn, heralzii care trebuiau să fie buni cunoscători ai simbolurilor heraldice, prezentau şi blazoanele nobililor pe care îi introduceau pe câmpul de luptă în turnir. Blazonul era un semn convenţional specific unui stat oraş, familie persoană etc.Temenul de blazon, avându-și așadar originea în aceste manifestări a provenit din cuvântul german blasen – a trâmbița, a suna din corn, a celebra. În heraldica românească, termenii: blazon, stemă, armoarii, herb, au aceași înțeles. Artă heraldică își are începuturile în secolul al XI-lea în Germania, la concursuririle care s-au desfășurat la Göttingen în anul 934 unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăți de stofă potrivite în manieră de alcătuire ulterioară a stemelor. Perioadă de înflorire a ei a fost a fost secolele al XIII-XV-lea. După secolul al XVI-lea importanţa artei heraldice a scăzut pentru că să revină în importanţă în secolele al XIX-XX-lea când s-au constituit statele naționale și când simbolurile heraldice, sigilografice și vexilologice au fost utilizate în realizarea idealurilor naționale: unitate, suveranitate, independenţă etc. [2]
 
Stema este semn convențional distinctiv, characteristic și simbol al unei țării, oraș, instituție etc; ea constituie, ansamblul semnelor distinctive și simbolice ce alcătuiesc blazonul unei personae, instituţie sau stat, exprimând atributele sale”. În orice perioadă istorică, o stemă trebuie să cuprindă, în principal următoarele elemente: scut, elemente exterioare ale scutului, figenii heraldice și smalțuri heraldice. În heraldică stema este analizată și descrisă că fiind purtată de posesorul ei pe piept, respectiv este descrisă din spate. În consecință, latură privită din față la stânga (ecvestră) este socotită, de fapt, la dreaptă, iar cea privită din față la dreapta este la stânga.
 
Scutul provine din (cuvântul grecesc Skutos – piele) este elemental principal al unei steme; el este în același timp și capul pe care se așează celelalte elemente de heraldic: figurile și mobilele. Heraldica are la bază și culorile sau smalţurile, termen care își are originea în vopsirea stemelor pe mobile, arme, vase. Acestea se redau fie prin culoarea propriu-zisă fie prin semen convenționale (sau neconvenționale). Fenomenul de smălţuire definește totalitatea materialelor folosite la alcătuirea compunerii unei steme, respective, metale, culori, blănuri. Artă heraldică folosește trei smalţuri desemnate prin:
– două metale (aurul care este galben și argintul care este alb)
– şase culori propriu-zise: roșu, verde, albastru sau azur, negru, purpuriu sau violet, portocaliu.[3]
– Douムblănuri:
a) hermină numită și cacom (alb cu pete negre) și contra-hermină;
b) sangeapul (singipie) sau voir și contrasangepul (albastru cu alb).[4]
Aceste smalțuri se figurau pe steme prin intermediul culorilor sau a semnelor convenționale: Astfel pentru aur culorile galben sau puncte; argintul se reda prin culoarea albă; roșu prin linii vertical subțiri; azur prin linii orizontale subțiri; negru pri linii înncrucişate (verticale sau orizontale) etc.
 
Ornamentele exterioare ale scutului sunt: coif, coroană, cimier, mantou, suporți, tenanţi, deviza, susținători, insigne și strigăte. Coiful este cel mai vechi ornament al scutului avâdu-și originea în căștile antice și apoi în acoperământul cavalerilor în armură. Prin urmare reprezintă cea mai nobilă piesă din stemă unui nobil. Coiful timbrează sau ocrotește scutul, dar prin el se indică și rangul personal. Există coif de suverani, de principi, daci, marchizi, conți, baroni, bastarzi. La rândul sau, coiful era împodobit cu un mănunchi de pene sau din alte material. Coiful constituie suportul cimierului (creștet) și se supune regulilor heraldice. Astfel că, rangul nobiliar va determină formă, metalul, numărul grilei și poziția să pe scut (față, profil, dreaptă sau stingă) În funcție de aceste elemente poate fi: coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron, etc. Regula heraldică impune prezentarea căștii asupra scutului, în cazul unui suveran; în cazul nobililor, ea era așezată în profil dreaptă, iar în profil stânga căștile bastarzilor. Pozițiile acestea au fost fixate în secolul al XV-lea și au fost determinate de poziția suveranului care stă în mijloc și ceilalți îl privesc din stânga și din dreaptă.
 
Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifică fiecărei țări, fiecărui rang și fiecărei perioade istorice. Coroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecționate, după podoabele care se află pe ele și după fleuroane.
 
Cimierul (creștet) așezat deasupra coifului constituie un element heraldic important. Este elemental cel mai înalt dintr-o stemă. Originea să o găsim tot în epocă anticăƒ, în pămătuful de pene sau din păr de cal ce se aflムpe coifurile grecești sau române. Cimierul se compune de cele mai multe ori din: pene, coarne de animale, elemente himerice, figure natural, capete de om, gulere, blănuri etc. Cimierul a evoluat de la un semn distinctiv și obligatoriu pentru membrii unei familii către un semn personal. După secolul al XIV- lea, care constituie perioadă sa de maximă dezvoltare, importanţa folosirii cimierului a scăzut, devenind doar un ornament.
 
Lambrechinele sunt fâșii de stofă fixate sus, în spatele coifului, atârnând de o parte și de altă. Originea lor se află, probabil, în glugă purtată de cavaleri, fie în fâșiile de pânză legate de coif, fluturând în vânt și aducând astfel răcoare. Pe stemă, lambrecinele sunt reprezentate din frunze de pălămidă. Pe blazon, fondul lambrecinelor trebuie să fie de aceași culoare cu câmpul scutului, iar câmpurile lordin smalțul pieselor care se află în câmpul scutului. Suporții și tenantii sunt animale naturale sau fantastice, ființe omenești, îngeri, părți ale corpului omenesc, sau părți din corpul animalelor fantastice, sirene, grifoni, centauri. Acestea se așezau în părțile laterale ale scutului cu scopul de al susține. Figurile de forma umană sunt tenanţi (ţinători), Animalele naturale sau himerice sunt suporţi. Acestia sunt reprezentaţi, în general, în picioare sau în faţă (afrontaţi). Stemele clericilor şi ale femeilor nu au suporţi tenanţi. Pentru văduvă, scutul era înconjurat cu un şnur de mătase neagră şi albă împletit şi din loc în loc înodat.
 
Susținătorii includ plante (arbori, flori) și au rolul de a susține scutul. Steagurile, fanioanele, cârjele, tunurile, sunt semen simbolice întrebuințate la ornarea și sustinera scutului. Deviza heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare al un sentiment, un obiectiv anume etc., exprimată cât mai lapidar cu putinţă. Ea poate fi filosofică, umoristică sau sinistră. De obicei se așează sub scut.
 
Toate elementele heraldice dintr-o stemă sunt protejate de mantou (sau cortină). Acesta poate fi de purpură, poate fi de catifea sau mătase albastră sau poate fi din postav. În funcție de rang, de grad, ea poate fi căptușită cu hermină, brodată cu aur sau aurită în întregime. Insițiune-împărțire realizată în câmpul scutului prin trasarea unor diagonal astfel încât în vârful acestuia să se creeze un nou cartier.
 
Rampant – termen ce desemnează poziţia leilor şi a altor animale heraldice, ridicate pe labele inferioare.
 
Afrontat – plasarea faţă în faţă, adoua personaje, animale, obiecte.[5]
 
Sigilografia sau sfragistică este știință auxiliară a istoriei care se ocupăƒcu studierea sigiliilor sub toate aspectele. Numele provine de la termenul grecesc sfragis și de la cel grecesc sigillum,icare inseamnă, sigiliu, pecete, sau ștampilă din zilele noastre. În practica curentă, sigiliu desmnează amprenta (impresiunea, amprenta) rămase pe un suport în urmă aplicării matricei sigilare (a tiparului).
 
Matricea sigilară sau tiparul reprezintă obiectul gravat, confecționat dintr-un material rezistent și care servește la realizarea amprentei sigilare.În mod curent se folosesste termenul de sigiliu, atât pentru desmnarea matricei cât și a amprentei sigilare. Sigilografia studiază și cercetează atât matricele sigilarecat și impresiunile sigilare din toate punctele de vedere: istoric, artistic, politic, tehnic etc. Tot această știință se ocupă și de modalitățile de aplicare ale sigiliului,de depistarea falsurilor sigilare precum și de conservarea lor. De-a lungul timpului și până în zilele noastre, sigiliul/ștampila/pecetea s-a folosit ca dovadă de autenticitate și inegritate a unui act, că semn al demintăţii, (al rangului sau funcției politico-sociale) celui care efectuează sigilarea, că semn de validare a actelor, de întărire a conținutului lor. În perioadă medievală sigiliul îl putea reprezenta pe posesor dacă acesta nu putea fi prezent și la încredințat unui reprezentant al său. În limbă slavonă pecete înseamnă sigiliu.[6] Stampă în engleză înseamnă: ștampilă, amprenta, pecete, urmă, timbru.
 
Sigiliul cuprinde două părți: emblema cu reprezentarea simbolică și legendă (textul gravat pe el). După imaginea aflată în câmpul sigiliului (suprfaţa dintre imaginile lui pe care se gravează emblemă-legendă acestuia) s-au stabilit mai multe tipuri de sigilii:
 
a) tipul hagiografic, cnd amprenta și matricea sigilară are în reprezentare un sfânt (patronul unei localități sau instituții religioase.E ște cazul stemei și sigiliului Patriarhiei Române și orașului București;
b) tipul iconografic, având în emblemă un persona (pot fi și mai multe) însoțit de atributele pe care le deține;
c) tipul de maiestate, când este reprezentat suveranul țării, șezând pe tron, cu mantie, coroană și cu însemnele puterii;
d) tipul monumental (topografic), când are în câmp diferite monumente sau construcții: poduri, cetăți, edificii publice.
e) tipul heraldic, când în emblemă se află o stemă, un scut cu mobilele respective, sau uneori numai simbolurile specifice, care sunt așezate direct în câmpul sigiliului;
f) tipul arbitrar sau fantezist, când are în câmp scene, em bleme, rebusuri, obiecte diferite.
 
Din secolul al XIX-lea când a început constituirea statelor naționale moderne, acestea au avut și utilizează și în prezent, numai acest tip.[7]
Cele trei culori prezente în însemnele noastre naţionale: stema, sigiliul, stindard şi in anumite perioade şi în imn sunt: roşu, galben şi albastru.
 
Roşu reprezintă simbolul măririi, bravurii îndrăznelii, dragostei și generozității. Este dovadă de mare distincție și se purta numai în steme princiare și cu acordul suveranului. Mai simbolizează și sacrificiul, jertfă, sângele vărsat în lupte, puterea de viață și energie strămoșească precum și independența, autoritate deosebită,
 
Galben/aur și simbolizează mărire, măreție, forță, putere, bogăție, și curățenie sufletească. Aurul/galbenul este folosit în steme statale și semnifică suveranitatea. Mai semnifică și holdele aurii de grâu.
 
Albastru/azur reprezintă aerul și cerul și este consideră cel mai nobil elment după foc; este simbolul blândeții, frumuseții, purității și al bunei credințe, a loialității. Amintește și de legea creștinească.
 
Heraldică, sigilografia și vexilologia cunoaște în perioadă contemporană forme de manifestare noi, care le îmbină și le sintetizează pe cele moștenite din vremurile anterioare.
 
Stema, alături de sigiliu, stindard și imn simbolizează reprezentarea totală, dorință de unitate, de progres, reprezintă însemne naționale de importantă deosebită aidentitatii unei națiuni. În prezent, folosirea stemelor, stindardelor, și sigiliilor a imnurilor s-a intensificat. Fiecare stat este reprezentat și în prezent prin stemă, sigiliu, drapel și imn, insemne naționale specifice fiecărei națiuni dar care reprezintă și drumul lor de-a lungul istoriei, aspirațiile lor naționale statale etc. Tratatele, acordurile și convențiile internaționale orice act oficial se autentifică în continuare printr-un sigiliu. Sigiliile instituțiilor unui stat, ale orașelor, regiunilor, asociațiilor etc reprezintă în continuare însemnele oficiale statale prin simboluri. Nu trebuie scăpată din vedere prezența simbolurilor naționale: stemă sau stindardul/drapelul la granițele dintre state, pe placă de înmatriculare a automobilelor; prezența stemei fiecărei instituții pe actele emise de acesta etc. Competițiile sportive prezintă concurenții în acordurile imnului și înălțarea drapelului național și exemplele ar putea continuă.
 
Heraldică, sigilografia, vexilologia constituie și în prezent „fenomene umane permanente”. Însemnele naționale, simbolurile naționale au avut au și vor avea în continuare un rol deosebit de important în menținerea sentimentelor naționale, în ridicarea moralului, în menținerea coeziunii naționale ,justificanduse astfel folosirea tot mai intensă a simbolurilor naționale peste tot în lume.[8] Toate însemnele naționale, simbolurile identitare ale tuturor statelor se regăsesc în prezent și în memoria electronică a calculatoarelor. Ele pot fi puse la dispoziția cercetătorilor, celor interesați de aceste aspecte, beneficiarilor și utilizatorilor acestor surse informaționale prin sistemele informaționale actuale. Putem afirmă, fără teamă de a exagera că nu există stat independent sau orice regim politic ar avea ale căror însemne identitare să nu fie prezente în memoria electronică.[9]
 
Stemă oficialムtradiţionalムrecunoscutムde autoritatea de stat a Ţării Româneşti a fost acvila valahică. Primele reprezentări ale stemei sunt pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân aplicat pe tratatul de alianţムcu Vladislav, regele Poloniei, din 1390.[10] Această se prezintă astfel: un scut pe care se află o pasăƒre heraldicム(acvilă) în dreapta, cu aripile strânse și însoţitムla stânga de o cruce; în colțul stâng al scutului se află o stea cu șase raze și o lună. Aceastムreprezentare s-a păstrat pe sigiliul lui Mircea cel Bătrân din 1390. Ulterior acvila va ține crucea în cioc, hampa crucii se înfigea în spatele acvilei. Din secolul al XVI-lea acvilă a apărut cu aripile deschise și crucea în cioc însoţitムde un soare și o lună. Reprezentarea a devenit acvila valahică. În patrimoniul heraldic al Ţării Româneşti existăƒmult mai multe reprezentări ale stemelor folosite de-a lungul secolelor. Am socotit căƒacestea ar constitui un surplus de amănunte care nu ar servi scopului nostru, acela de a prezența cât mai succint cu putinţă principalele momente din istoria stemei României.[11]
 
Stema tradiţională a Moldovei s-a păstrat şi ea în sigiliile voievodale din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Era reprezentată astfel: văzută din faţă, într-un scut, un cap de bour cu o stea cu cinci raze între coarne care sunt recurbate prima oară spre exterior apoi întoarse spre interior şi având în dreapta şi la stânga o lună. Ulterior apare un trandafir cu cinci petale aflate în jurul unui cerc. Acest tip de stema s-a menţinut în secolele XIV-XVI.[12]
—————————————————————–
[1] Dicţionar al ştiinţelor special ale istoriei, Bucureşti, Edit. şt.si encicloped.1982,p130.Ibidem; Marcel Sturdza-Săuceşti Heraldica. Tratat ethnic, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1974,p.11
[2] Marcel Sturdza – Săuceşti, op cit.,p.12.
[3] Dicţionar al ştiintelor speciale ale istoriei p.222.
[4] Marcel Sturdza-Săucesti, op cit.,p.23 si urmat; Aurelian Sacerdoţeanu Curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei; p.180-18, Dicţionarul de ştiinte auxiliare ale istoriei; p.219-220.
[5] Dicţionar al ştiintelor auxiliare p.73-74;90;92;100;152;161;221; Maria Dogaru, Stema României; p.23-31
[6] Vezi şi Dictonarul al ştiinţelor speciale ale istoriei, p.218. Maria Dogaru, Colecţia de sigilii a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, în Revista Arhivelor,1969, nr..2.p.155
[7] Dictionar al ştiintelor speciale ale istoriei, p.214
[8] Maria Dogaru, Din Heraldica Romaniei Album, Bucuresti,1994, p.20
[9] Monitorul Oficial, nr. 92 din 24 iulie 1921; Dan Cernovodeanu, op. cit.,p.414.
Maria Dogaru, Din Heraldica Romaniei p.95.
 [10] Prima stema color a Tarii Romanesti dateaza din 1616 cand scutul este azur (albastru) si acvila neagra-Dan Cernovodeanu,.Stiinta si arta heraldic în România,p.43
[11] Pentru informaţii suplimentare vezi lucrarile menţionate ale Mariei Dogaru şi Dan Cernovodeanu
[12] Nici în cazul Moldovei nu am intrat în amănunte referitoare la alte tipuri de stema prezente în documente. Dan Cernovodeanu, Ştiinţa artei heraldice
(autor: prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, sursa: Revista Art-emis)
 
(Visited 347 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.