Stânga şi dreapta la Universitatea din Cluj în anii 1930

Stânga şi dreapta la Universitatea din Cluj în anii 1930

by -
0 771

de Dragoş Sdrobiş, sursa: Revista Apostrof, anul XXVI, 2015, nr. 7 (302).

Cazul profesorului Dan Rădulescu de la Facultatea de Ştiinţe

La 13 decembrie 1933, profesorul Petre Sergescu redactează un memoriu adresat Decanatului Facultăţii de Ştiinţe din Cluj (condusă atunci de Victor Stanciu). Memoriul se dorea a fi un act de solidarizare cu profesorul Dan Rădulescu, titularul Catedrei de chimie din cadrul Facultăţii de Ştiinţe:

În urma unui act de guvernământ colegul nostru Dan Rădulescu se găseşte arestat de patru zile, fără să ştim precis vina care i se impută. Telegrama oficială a Rectorului, cerând lămuriri, a rămas fără răspuns, ceea ce constituie o desconsiderare a instituţiei noastre.
Membrii altor organizaţiuni (generalii de la Cultul Patriei, prof. Forţu), însuşi şeful moral al Gardei de Fier, Nichifor Crainic, au fost lăsaţi în pace, deşi au agitat mai mult decât cred eu că a agitat colegul nostru. Dar ei aparţin de corpuri care se apără în mod solidar, care interesează opinia publică. Noi, profesorii, începem să decădem total ca prestigiu, autoritatea Universităţii se reduce către zero, opinia publică e indiferentă sau chiar duşmănoasă la tot ce face corpul universitar. În bună parte, acest rezultat se datoreşte lipsei complete de solidaritate a universitarilor. Ea explică şi arestarea fără indicarea nici unui motiv a unui profesor universitar.
În aceste condiţii, aventura colegului nostru poate să se întâmple oricăruia din noi. Trebuie să ne schimbăm nefasta lipsă de solidaritate de până acum, dacă vrem ca Universitatea să-şi redobândească aureola pierdută azi.
În urma acestor consideraţii, îmi permit, Domnule Decan, să Vă rog să binevoiţi a chibzui prin ce mijloace s-ar putea ieşi din situaţia umilitoare ce s-a creat. Ne mândrim că suntem „corpul cel mai select“ al ţării. Atunci suntem în faţa dilemei: colegul nostru are o vină grea şi noi, „corp select“, o putem înţelege dacă ni se explică în câteva cuvinte, din deferenţă pentru Universitate. Sau colegul nostru nu are vină aşa de grea ca să motiveze arestarea şi în acest caz „corpul nostru select“ a fost tratat fără absolut nici o consideraţie.
Personal, sunt adânc mâhnit de agonia valorilor culturale la noi, ale cărei semne încep prin pierderea prestigiului învăţaţilor
.

Intervenţiile autorităţii universitare clujene pe lângă Ministerul de Interne pentru o „eliberare imediată a colegului nostru“ au rămas caduce.  În schimb, actul arestării profesorului Rădulescu în data de 9 decembrie 1933 coincide cu un act normativ al guvernului liberal I. G. Duca de scoatere în afara legii a mişcării legionare. Aceasta din urmă, supusă unor prelungite campanii de obstrucţionare a prezenţei la alegeri, renunţase la titulaturile electorale de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Garda de Fier, cu scopul de a eluda măsurile legislative. Pentru alegerile din decembrie 1933 înscrierea mişcării legionare pe listele electorale s-a făcut sub numele de Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu. Din acest motiv, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 s-a decis scoaterea în afara legii a mişcării legionare, pentru că „prin programul şi prin acţiunea sa din ultimul timp, această grupare urmăreşte, pe de o parte, schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi, pe de altă parte, întronarea unui regim social şi politic contrar celui statornicit atât prin Constituţie, cât şi prin Tratatele de pace“.  Conform observaţiei istoricului Armin Heinen, „termenul a fost în aşa fel ales, încât Legiunea nu mai putea propune candidaţi sub un alt nume de listă“.

Până în 29 decembrie s-ar fi operat un număr de 1700 de arestări pe teritoriul întregii ţări , ceea ce ar confirma că şi profesorul clujean Dan Rădulescu a fost arestat probabil pentru simpatiile sale legionare.  De altfel, prin corozivele luări de poziţie din anii anteriori, Dan Rădulescu devenise o voce stridentă: era nemulţumit de sistemul educaţiei superioare, de organizarea statală şi vitupera vehement împotriva celor care încheiau afaceri oneroase pe bani publici.

Un profesor împotriva sistemului?

În 1927, Dan Rădulescu publică Degradarea universităţilor şi primejdia ei, o broşură care, după propria-i mărturisire, fusese publicată sub formă de articole în ziarul Cuvântul. Tirada sa nu a reuşit să scandalizeze şi să coalizeze elita intelectuală împotriva unui marasm social care transforma universităţile în „depozite de farsori şi neisprăviţi, cloaca de scurgere a rataţilor politici, colţul de refugiu în opoziţie a ariviştilor diverselor partide. […] Un proces ireversibil de huliganizare al întregii ţări, de la vlădică la opincă se accentuează pe zi ce trece sub ochii noştri“. Şi, în ciuda tuturor reproşurilor care îi aminteau că tineretul era doar o masă crescută în „incultură şi oportunism gălăgios“ şi condusă de A. C. Cuza la „marea operă a spargerii geamurilor ovreilor şi a poetizării crimelor de drept comun“ , Dan Rădulescu se dedică întru totul cauzei tineretului. Părea a fi opţiunea unui universitar care chiar credea că misiunea universităţii era aceea de a „forma elementele conducătoare ale ţării, creierul de mâine al ei“. Implicit „calitatea producţiei universităţilor condiţionează şi determină conducerea, mersul şi viaţa întregului organism de stat“.  Degradarea morală a societăţii era consecinţa degradării morale a universităţii şi a universitarilor, iar imixtiunea politicului şi deprinderile oportuniste ar fi transformat studenţimea într-o pletoră ce bate necontenit la porţile bugetului. Apelul pentru „salvarea, asigurarea şi regenerarea universităţilor“ era adresat deopotrivă „colegilor care văd primejdia şi cred de datoria lor să o stăvilească şi înlăture“ şi „tuturor intelectualilor care vor să ajute la realizarea ţintei noastre fie prin propagandă şi propuneri de realizare, fie prin strângere de material documentar privitor la abuzurile crescânde şi dezorganizarea treptată a universi-
tăţilor“.

Efortul său nu a reuşit să solidarizeze universitarii. Poate şi din acest motiv îşi va îndrepta atenţia mai ales înspre studenţime. Astfel, la invitaţia Cercului de Studii Carnegie – secţia Cluj, Rădulescu va susţine cinci conferinţe în cadrul cărora a abordat problema tineretului, a „bolilor democraţiei parlamentare moderne“ şi „a învăţămintelor fordismului, ale fascismului şi ale socialismului“. Seria sa de conferinţe (susţinută în cadrul Universităţii din Cluj, în cursul anilor 1932-’33), prin care „s-a văzut că atac finanţa mare şi politicianismul nostru“ , va fi întreruptă, fiind acuzat că „aceste lecţiuni cuprind o propagandă comunistă. Confuzia a prins în spiritele tinere. Din cauza spiritelor agitate, am fost nevoit să întrerup ciclul“.  În ciuda acestui inconvenient, Dan Rădulescu reuşeşte să publice într-un singur volum, Pentru voi, tineretul…, toate cele şapte „lecţiuni elementare de politică pozitivă în problema tineretului“. Într-un stat în care „opera instituţiilor de învăţământ mediu şi superior de azi este aproape numai să creeze şomeri intelectuali“, autorul găseşte sursa răului în însăşi structura statului român. Printre soluţiile propuse se regăseau idei ca etatizarea sistemului bancar sau crearea unui mecanism al monopolurilor de stat. Cât despre educaţie, „tineretul e chemat, atât în propriul său interes imediat, cât şi în interesul de viaţă al naţiunii întregi, să facă o operă pe care numai el e în stare s-o realizeze: opera de educaţie şi instrucţie civică, rapidă şi eficace, a marilor mase electorale, pentru a apăra statul de prăbuşire, pentru a asigura soarta tineretului, precum şi dăinuirea statului naţional liber“.

Utilizarea aceluiaşi jargon politic ca şi legionarii nu a însemnat neapărat că profesorul de chimie de la Universitatea din Cluj ar fi fost în mod implicit adeptul ideilor acestei mişcări. Dimpotrivă. Altfel spus, deşi guvernul punea în aplicare o măsură menită să combată influenţa mişcării legionare, probabil că a găsit un prilej potrivit să se „ocupe“ şi de cei cu simpatii stângiste, chiar comuniste. Măsurile represive se generalizează la 30 decembrie 1933, la o zi după asasinarea premierului I. G. Duca. Atunci se decide instaurarea stării de asediu în mai multe oraşe din ţară pentru şase luni, ulterior termenul fiind prelungit sine die.

Dar atât memoriul lui Petre Sergescu, cât şi problemele abordate de Dan Rădulescu (dincolo de balastul ideologic) evidenţiau o situaţie explozivă. În primul rând, ar fi vorba de un sistem „văduvit“ de capacitatea de a-şi crea singur anticorpii: dacă, într-adevăr, Rădulescu era comunist sau legionar şi prin această calitate ar fi dăunat universităţii şi societăţii deopotrivă, atunci corpul academic trebuia să fie primul care să ia o astfel de decizie. De aici şi constatarea primului simptom: lipsa de solidaritate a universitarilor. Iar starea de provizorat, în care oricine putea să cadă pradă abuzurilor statului, era prelungită printr-un fapt inedit: o lege a învăţământului superior universitar în vigoare încă din aprilie 1932, dar fără un regulament de aplicare a acesteia (regulamentul va fi publicat abia la 11 decembrie în Monitorul oficial, dovedindu-se un mecanism de estompare a autonomiei universitare, atât prin crearea Consiliului Interuniversitar, cât şi prin limitările impuse activităţilor studenţeşti).

Control „ideologic“ al corpului academic

Anii ’30 reprezintă o perioadă a crizei, ale cărei efecte economice au fost interpretate în cheie „socială“ sau „naţională“. Oricum ar fi fost interpretate, a găsi un debuşeu ideologic frustrărilor populaţiei devenea o acţiune facilă. Iar cei care puteau să facă acest lucru erau chiar profesorii universitari, cel puţin din două motive majore. În primul rând, aveau capacitatea intelectuală de a realiza o diagnoză socială, politică şi economică, care se putea transforma în fundament al unui mesaj ideologic. În al doilea rând, erau în contact direct cu un public-ţintă în căutare de soluţii, de lideri şi de acţiune: studenţimea.

O cauză esenţială a căderii înspre extremismul politic a unora dintre profesorii universitari ar putea fi chiar prezenţa partidelor politice în universitate. Iar la Cluj extremismul politic nu a însemnat numai legionarism. Oraşul de lângă Feleac avea o bogată tradiţie social-democrată moştenită din timpul dualismului austro-ungar. Era, totodată, un oraş cu o importantă pondere muncitorească. De fapt, socialismul putea fi, pentru numeroasele etnii ale Clujului, singurul limbaj comun. Caracterizându-l pe Belu Zilber, Stelian Tănase ajunge la concluzia că mulţi dintre adepţii din România ai ideilor comuniste erau persoane „bine situate social“: „români, evrei, maghiari, educaţi, cu averi, plasaţi confortabil în ierarhia socială. Ideea că aceşti comunişti proveneau exclusiv din rândul minorităţilor etnice sau erau doar nişte lumpenproletari e în bună parte falsă“. Iar principalele motive ale revigorării mişcării comuniste din România au fost criza economică şi proliferarea extremismului de dreapta. Entuziasmul socialist şi chiar comunist „s-a reluat la sfârşitul anilor ’20, [când] au apărut criza din 1929-1933 şi pericolul nazist, care i-a mobilizat din nou pe cei născuţi odată cu secolul“.

În această categorie intră şi Tudor Bugnariu. Licenţiat în sociologie, psihologie şi filozofie al Universităţii din Cluj, Bugnariu fusese simultan şi preparator la Institutul de Psihologie Experimentală (până în luna mai 1932). Urmează o scurtă perioadă de cătănie, reîntorcându-se tot la universitatea clujeană, dar într-un post de asistent universitar. Conform propriilor mărturisiri, în anul universitar 1932-1933 începe să întreprindă „primele acţiuni antifasciste în rândurile cadrelor universitare tinere“.

Citeşte materialul întreg AICI…

(Visited 230 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.