Societatea spectacolului (recenzie)

Societatea spectacolului (recenzie)

by -
0 1098

Guy Debord – „Societatea spectacolului”.

“Toată viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole. Tot ceea ce era trăit în mod direct s-a îndepărtat într-o reprezentare.”

Descriind viaţa societăţilor contemporane ca pe o auto-contemplare distantă, Guy Debord arată cum spectacolul a devenit modelul actual al vieţii dominante la nivel social, iar spaţiul interuman unul al imaginii autonomizate. Metafora omului ca privitor, spectator la derularea propriei vieţi, frecvent folosită în cinematografia ultimilor ani, este teoretizată aici ca tendinţă socio-culturală.

Cu alte cuvinte, este vorba despre o hipertrofiere a entertainment-ului asupra celorlalte funcţii psihice ale colectivităţii. Înţelesul termenului de spectacol este aici, în mod evident, unul negativ, autorul încărcându-l cu toate neajunsurile postmodernităţii pe care alţii le-au numit efecte ale consumerismului, alienare socială sau prevalenţa aparenţei asupra esenţei.

Spectacolul descris de autor este o negare vizibilă a vieţii, un monopol asupra aparenţei. “El nu este un supliment al lumii reale, un ornament adugat ei. El este miezul irealismului societăţii reale.” (p 41). Deşi fixează în spectatori anumite imagini, “fiecare noţiune astfel fixată nu are ca temei decât trecerea în opusul său: realitatea apare în spectacol, în vreme ce spectacolul este real. Această alienare reciprocă este esenţa şi suportul societăţii existente.” (p 42). De fapt, este vorba despre topirea formelor şi a conţinuturilor într-un imund de imagini, într-un hiperflow menit a ne ţine branşaţi.

Raportându-se la afirmaţia mai veche conform căreia generalizarea pieţei a dus la transformarea lui a fi în a avea, Debord susţine că aceea a fost doar o primă fază a dominaţiei economice. “Faza actuală, a ocupării totale a vieţii de către rezultatele acumulate ale economiei, conduce la o alunecare generalizată a lui a avea în a părea.” (p 44). Consumul se orientează din ce în ce mai mult, cu alte cuvinte, spre bunurile care ajută la afişarea unui status cât mai opulent. Spectacolul este, prin urmare, moştenitorul tuturor slăbiciunilor proiectului occidental.

„Spectacolul este visul urât al societăţii moderne încătuşate, care nu e, în cele din urmă, decât expresia dorinţei sale de a dormi. Spectacolul e paznicul acestui somn.” (p 45). Parafrazând vechiul proverb roman, este vorba de contopirea circului şi a pâinii într-un singur produs. Şi a grupurilor în mase dominate de o funcţie contemplativ-pasivă, printr-un show care ne trăieşte.

Legat intrinsec de dezvoltarea excesivă a pieţii, spectacolul nu doar devine marfă, dar face ca şi marfa care se doreşte viabilă se se transforme în spectacol. Această dezvoltare este una care exclude calitativul. „Spectacolul este cealaltă faţă a banului: echivalentul general, abstract, al tuturor mărfurilor. [..] Spectacolul nu e numai servitorul pseudoîntrebuinţării, el este deja în sine pseudoîntrebuinţare a vieţii.” (p 59)

Dincolo de diversiunile sclipitoare pe care le generează acesta, mişcarea generală, la nivel mondial, este una de banalizare a trăirii. Însăşi condiţia de vedetă este una de specializare în trăitul aparent, însă irealitatea vieţii se aplică în egală măsură şi spectatorilor. Efortul coordonat de a-i ţine „adormiţi” (de a anihila gândirea critică şi de a minimiza riscul unei alternative reale) foloseşte diversitatea spectaculară pentru a cultiva iluzia alegerii. Însă „în spatele opoziţiei spectaculare se ascunde unitatea mizeriei” (p 67).

Artificialul mărfurilor şi acumularea în straturi a acestui artificial antrenează pretutindeni falsificarea vieţii sociale. Dedesubturile, mizeria de sub stratul strălucitor, devin vizibile mai ales prin fenomenul demodării ca denunţare spontană de către aceiaşi promotori de ieri ai mărfii în cauză. „Fiecare nouă minciună a publicităţii este şi mărturisirea minciunii sale precedente.” (p 71)

Debord afirmă că există deja în ţările mai avansate economic semne ce se multiplică, anunţând un nou atac proletar asupra societăţii de clasă, pentru distrugerea maşinilor hiperconsumului permis. De această dată, abundenţa capitalistă e cea care a eşuat.

În a doua jumătate a cărţii, autorul rezumă câteva consideraţii asupra timpului discutând pe marginea felului în care acesta modela percepţia umană nu doar în cadrul societăţilor contemporane. Cred că aceasta este partea prin care lucrarea se remarcă în primul rând. În continuare, iată câteva extrase care vorbesc de la sine:

„Istoria a existat dintotdeauna, dar nu întodeauna în forma ei istorică. Temporalizarea omului, aşa cum se efectuează ea prin intermediul unei societăţi, este egală cu o umanizare a timpului. Mişcarea inconştientă a timpului se manifestă şi devine adevărată în conştiinţa istorică.” (p 114)

„… dar societatea care a posedat atunci o tehnică şi un limbaj, deşi este produsul propriei sale istorii, nu posedă decât conştiinţa unui prezent perpetuu. Orice cunoştinţă, limitată la memoria celor mai vârstnici, este transmisă întotdeauna de către cei vii. Nici moartea şi nici procreaţia nu sunt înţelese ca o lege a timpului. Timpul rămâne imobil, asemeni unui spaţiu închis. Când o societate mai complexă ajunge să capete conştiinţa timpului, efortul său se îndreaptă mai curând înspre negarea lui, căci ea vede în timp nu ceea ce trece, ci ceea ce revine. Societatea statică organizează timpul conform experienţei sale imediate a naturii, după modelul timpului ciclic.” (p 114)

Timpul ciclic, dominant în experienţa popoarelor nomade, conform autorului, este un timp fără conflict, o copilărie a timpului, identificabil cu ordinea cosmică: „Eternitatea se află cuprinsă în el: este aici reîntoarcerea aceluiaşi.” (p 115) În acest punct, descrierea lui Debord converge cu teoriile lui Mircea Eliade asupra timpului cosmic şi a eternei reîntoarceri.

O dată cu naşterea puterii politice, timpul devine ireversibil. „Timpul ireversibil este timpul celui care domină, iar dinastiile sunt prima lui măsură. Scrisul este arma sa.” (p 117) pentru că o dată cu scrisul apare o conştiinţă care nu mai e purtată şi transmisă prin relaţie directă, imediată, între cei vii, ci devine o memorie impersonală aparţinând administraţiei societăţii. Acest timp piere concomitent cu forţa fiecărei puteri particulare, recăzând în uitarea indiferentă a timpului ciclic, singurul cunoscut de masele ţărăneşti şi care nu se schimbă niciodată.

„Evul Mediu, această lume mitică neîmplinită ce-şi găsea perfecţiunea înafara ei, este momentul în care timpul ciclic, ce reglează încă partea principală a producţiei, este realmente ros de către istorie.” (p 121) Încetul cu încetul, măcar sub forma succesiunii vârstelor, o anumită temporalitate ireversibilă începe să ne insinueze individual tuturor. „În perioada declinului Evului Mediu, timpul ireversibil care invadează societatea este resimţit, de către conştiinţa ataşată încă vechii ordini, sub forma unei obsesii a morţii.” (p 122) Din acea perioadă descrisă de autor şi din intensa sa melancolie a dispariţiei unei lumi ne-a rămas astăzi arta medievală târzie, cu intensităţile ei fulgurante.

Renaşterea aduce după sine, afirmă Debord, ruperea bucuroasă şi senină de eternitate. Se afirmă arta sărbătorilor ca bucurie a trecerii timpului, iar burghezia este legată profund de timpul muncii, pentru prima dată eliberat din mişcarea ciclică. Victoria burgheziei este victoria unui timp profund istoric, al producţiei economice, iar victoria timpului ireversibil echivalează cu transformarea sa într-un timp al lucrurilor.

De la acest timp al producţiei s-a trecut în prezent la un timp spectacular, arată autorul. Acesta este un timp profund alterat de către industrie, un timp pseudociclic consumabil. „Timpul general al non-dezvoltării umane există şi sub aspectul complementar al unui timp consumabil, care se întoarce către viaţa cotidiană a societăţii, pornind de la această producţie determinată, ca un timp pseudociclic.” (p 128) Acest timp pseudociclic este „deghizarea consumabilă a timpului-marfă al producţiei” (p 129).

Un simptom foarte vizibil este vânzarea de blocuri de timp complet echipate (ceea ce numim servicii all-inclusive). Sau tristul spectacol a ceea ce inerţial numim sărbători. „Această epocă, ce-şi prezintă sieşi timpul ca fiind în mod esenţial revenirea grăbită a unor nenumărate festivităţi, este totodată şi o epocă fără sărbătoare. [..] Când pseudosărbătorile sale vulgarizate, parodii ale dialogului şi ale dăruirii, îndeamnă la un surplus de cheltuire economică, ele nu provoacă decât decepţia mereu compensată de promisiunea unei decepţii noi.” (p 131)

„Realitatea timpului a fost înlocuită de publicitatea lui” (p 131).

Tot ce ţine de organizarea vieţii în comun devine simptomatic pentru impregnarea progresivă a vieţii de irealitate. Asigurările de viaţă, obsesia pentru tinereţe nu indică decât că „această absenţă socială a morţii este identică cu absenţa socială a vieţii” (p 133).

Amenajarea teritoriilor înseamnă doar destrămarea autonomiei şi calităţii locurilor, urbanismul e doar încremenirea vizibilă a vieţii. Integrarea în sistem este doar izolarea împreună a indivizilor. Momentul actual este deja unul al autodistrugerii mediului urban. „Dar organizarea tehnică a consumului nu este decât primul aspect al disoluţiei generale care a făcut astfel ca oraşul să se consume pe el însuşi.” (p 139)

Cultura, privită atât de des ca o cale de mântuire, nu este în acest caz o soluţie, susţine Debord. Fiecare rezultat al ei nu face decât să o înainteze către dispariţie. „Ea este sensul unei lumi cu prea puţin sens.” (p 144). Despre credinţă autorul nu pomeneşte mare lucru, iar atunci când o face nu este în cei mai favorabili termeni.

Istoria ideologiilor a luat sfârşit, anunţă Guy Debord. Spectacolul este „ideologia prin excelenţă, pentru că el expune şi manifestă în toată plenitudinea sa esenţa oricărui sistem ideologic: sărăcirea, aservirea şi negarea vieţii reale” (p 159). El este echivalent cu „ştergerea limitelor dintre eu şi lume prin sfărâmarea eului asediat de prezenţa-absenţa lumii, este totodată, şi ştergerea limitelor dintre adevărat şi fals” (p 161).

Conform autorului şi în chip de concluzie a lucrării sale, societatea contemporană este într-un stadiu generalizat de autism şi schizofrenie colective.

Mie nu îmi plac de obicei lucrările scrise pe un ton de pesimism apocaliptic, iar lucrarea de faţă este, cel puţin ca impresie în timpul lecturii, una dintre acelea. Le apreciez cu atât mai puţin pe cele care se mărginesc la a incrimina o realitate în care nu mai văd nimic valoros, însă fără a propune şi o cale de regăsire de sine a lumii. Cu toate acestea, cartea lui Debord nu spune într-un mod mai puţin exact ceea ce are de spus, iar justeţea observaţiilor este completată într-un mod pe care l-am apreciat de teoria legată de evoluţia raportării omului la timp.

sursa: Conştiinţe.ro

(Visited 445 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.