Sfinti Romani: Sfantul Ioan Casian Romanul si Sfantul Gherman din Dobrogea (28/29...

Sfinti Romani: Sfantul Ioan Casian Romanul si Sfantul Gherman din Dobrogea (28/29 februarie)

by -
0 494

Ca şi în alte cazuri deosebite, prin zbaterea lăuntrică şi prin întreaga petrecere duhovnicească a acestui cuvios şi învăţat monah, înalta spiritualitate românească luminează pe dimensiunile universale ale culturii creştine.

Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (în Galia şi în Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică răsăriteană, deopotrivă elogiate în Apus şi în Răsărit; sfinţenia sa, de-a lungul veacurilor, de nimeni contestată.

Socotind că rostul omului pe pământ este să cunoască şi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, el I-a închinat întreaga sa făptură, înveşmântându-se astfel în podoabele unei smerenii desăvârşite.

Absenţa unor date autobiografice precise în opera pe care a lăsat-o, ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale etnice şi a locului de naştere. Această lacună a mărturiilor fundamentale se completează printr-o atentă cercetare a textelor unor scrieri ale sale, precum şi prin alte documente secundare.

Gândurile înalte, sfaturile practice de o remarcabilă frumuseţe morală, deşi îi aparţin, sunt atribuite de către cuviosul monah cu precădere, Părinţilor din Răsărit, el menţinându-se în ipostaza de instrument al comunicării. Totuşi, copleşit uneori de duioase amintiri, autorul lasă curgere liberă tonului confesiv. Nostalgia pământului natal, dorul de părinţi, experienţa tragică a înstrăinatului trup uneori în evocări lirice, care-i apropie «frumuseţea surâzătoare a peisajelor» şi «liniştea dulce a întinderilor», realizând pagini de antologie patristică.

«În sufletul nostru, scrie el, apar zilnic noi frământări: ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii». Ceea ce prilejuia mai ales aceste dorinţe era amintirea credinţei şi evlaviei lor. «Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Dimpotrivă, au fost mereu preocupaţi de acest gând, iar insistenţa lor purtare de grijă nu făcea decât să favorizeze progresul nostru. Nicio grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare. Pe deasupra ne-am hrănit sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte. Imaginaţia noastră sconta o recoltă minunată ca şi când am fi putut reuşi să convertim mulţi inşi, ca şi când exemplul nostru şi sfaturile noastre ar fi putut să-i ducă pe calea mântuirii. Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti locurile care cuprindeau moşia primită de la strămoşi cu dealurile lor şi frumuseţea surâzătoare a peisajelor. Ce întinderi pline de o linişte pe cât de dulce, pe atât de folositoare! Ce plăcere pentru un călugăr să trăiască în taina pădurilor, dar încă şi ce uşor!» (1).

«Pământul», cu multiplele sale ipostaze, constituie un element fundamental în trăirile noastre. Evocarea lui semnifică o legătură indestructibilă cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul – cu istoria. Şi sentimentul acestei legături cu pământul, în ipostaza de patrie («moşia primită de la strămoşi»), îl poartă nedisimulat, în alcătuirea sa umană, Sfântul Ioan Cassianul.

Se evidenţiază, în această mărturisire, faptul că Ioan Cassianul era străin în Marsilia, unde a scris opera, din care am citat rândurile de mai sus. Dar care este patria sa, la care se gândeşte cu atâta duioşie? El nu o numeşte decât poetic. Răspunsul fără echivoc îl dă Ghenadie, primul său biograf. Acesta, preot tot în Marsilia, format în şcoala monahală a Sfântului Ioan Cassianul, reluând biografia oamenilor iluştri ai Bisericii, întocmită de Fericitul Ieronim până la anul 392; adaugă încă 96 de scriitori. Aici este trecut şi îndrumătorul său duhovnicesc, cu precizarea că este de origine scit – «Scythia Minore, una provinciis Thraciae» (2). Deci aceasta este patria Sfântului Ioan Cassianul: Sciţia Mică, pământ geto-daco-roman, Dacia Pontică, pământ dobrogean, pe care-l cântă întâia oară, cu farmec dureros, poetul Ovidiu exilat aici cu trei veacuri şi jumătate mai înainte. Aici şi-a petrecut copilăria, în regiunea Pontului Euxin, unde oamenii «erau liberi ca marea şi ca vântul». Acest pamânt, cu frumuseţile lui sălbatice, îi aduce adieri de nostalgie în anii bătrâneţii.

Intensitatea vieţii creştine în Sciţia Mică explică apariţia pe aceste meleaguri a unor personalităţi ca Ioan Cassianul, Dionisie Smeritul sau renumiţii episcopi tomitani şi martirii care şi-au dobândit cununa cea neveştejită în acest spaţiu dacoroman.

Deci, după însemnarea întâiului biograf, învăţatul monah s-a născut în Dobrogea. Aproape contemporani şi trăitori în aceeaşi mănăstire, Ghenadie a fost, fără îndoială, bine informat. De altfel aserţiunea sa este confirmată de către Ioan Cassianul însuşi, prin discrete confesiuni şi prin stilul operelor sale. «În chip firesc, limba latină a scrierilor cassiene este o latină a Sciţiei Mici şi a Daciei epocii, caracterizată prin prezenţa unor elemente şi valori specifice» (3). Se adaugă la aceste argumente dragostea autorului pentru Biserica din Constantinopol şi în chip special pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ortodoxia credinţei în care s-a născut şi combaterea fermă a ereziilor, mai ales a nestorianismului.

Biograful său din Marsilia a consemnat doar patria Sfântului Ioan Cassian, dar nu a precizat localitatea dobrogeană în care s-a născut. Descoperirile savantului român Vasile Pârvan, în anul 1912, au pus – credem – capăt controverselor asupra localităţii naşterii lui Ioan Cassianul. Acesta a descoperit în pădurea Şeremetului (azi, Cassian) două inscripţii care vorbesc de «Cassieni» («Vicus Cassiaci»). Învăţatul călugăr poartă, aşadar, numele locului natal.

Aducându-şi cu duioşie aminte de prietenul său Gherman, care l-a însoţit în lungile sale călătorii prin pustiurile scetice din Egipt, Sfântul Ioan Cassianul scria: «Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală…». Deci a făcut şcoala în patria sa, şi-a făcut datoria de cetăţean, apoi a intrat în mănăstire.

Biografii lui mai adaugă că descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Sciţia Mică, unde putea afla dascăli de cultură clasică. Nu se ştie unde şi-a făcut studiile, dar este sigur că a avut o educaţie aleasă. Cunoştea bine literatura latină şi greaca. El singur mărturiseşte că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeţilor antici, tulburându-l. Avea preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc (4). Într-una din mănăstirile dobrogene şi-a putut face el iniţierea în cinul sfinţit şi a agonisit cultura teologică pe care a desavârşit-o apoi în marile centre monahale din Răsărit. Cert este că neliniştile tinereţii nu-l mâna spre desfătări şi viaţă uşoară, pe care condiţiile materiale le puteau îngădui, ci îl îndreaptă spre înfrânare şi studiu.

Cu această experienţă dobândită, tânărul daco-roman se desprinde de cuibul părintesc şi îşi ia zborul spre înălţimile Duhului. Râvnind şi implorând «harul de Sus», fără de care nimic nu se poate săvârşi, se îndreaptă cu mare încredere spre înţelepţii pustiului, pentru a-şi dobândi libertatea spiritului în aspra nevoinţă a schimniciei.

Însoţit de fratele său întru zel duhovnicesc, Gherman, şi de o soră a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit, pe la anul 380. În Palestina se stabileşte, împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi «Sfântul Gherman» (5), într-o mănăstire din apropierea Betleemului.

Pentru a dobândi cunoştinţe noi şi a înainta în virtute, spre anul 385, el caută deşertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească, adevăraţi atleţi ai virtuţii acelei epoci. Istoria bisericească a păstrat nume vestite de asceţi, ca Pavel Tebeul sau Pahomie cel Mare autorii primelor orânduieli monahale, pe care le-au urmat şi completat Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin şi, în mare măsură, chiar Sfântul Ioan Cassianul.

După ce s-a desăvârşit timp de şapte ani prin şcoala Părinţilor din Egipt, s-a înapoiat în Palestina, de unde se reîntoarce în Egipt. Dar pustiurile Egiptului, prielnice sihastrelor vieţuiri, sunt bântuite de la o vreme de întrebări şi controverse teologice, iscate între ereticii origenişti şi ortodocşi, din care au apărut secte fanatice şi agresive, uitate curând de istorie. Sistemele de viaţă monahală diferite – unii călugări sihaştri, iar alţii în obşte – au tulburat de asemenea liniştea pustiului.

1. Conlaţiunea XXIV, 1, în Migne, P.L., 49, col, 976-979.
2. Migne, P.L., 49, 10. art. Ioannis Cassiani, abbatis Marssiliensis.
3. Î.P.S. Mitropolit Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 64.
4. P. Godet, art. Jean Cassien, în Dict. de theol. cath., vol. II/2, Paris, 1923, col. 1824.
5. Filocalia, trad. de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 1, Sibiu, 1946, p. 125.


Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 221-224 Sfântul Ioan Cassianul

www.sfintiromani.ro

__________________________________________________________________________________________

Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adesea în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare şi i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit.

Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare stră-român se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”. Înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor – ca şi Ioan Casian, – că învăţaseră într-o şcoală din regiune – probabil mănăstirească – şi că şi-au făcut împreună serviciul militar. Iar în alt loc Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare – pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun – aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian, se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355.

În jurul anului 380 cei doi prieteni – şi cu sora lui Ioan Casian – au plecat într-o călătorie în Orient, în dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni, s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi – doar cu o scurtă întoarcere în Betleem -, căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei.

Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne aprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor…” Mai departe scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri”, de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”.

În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian, sunt redate mai multe convorbiri ale lui cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea întrebările. El apare astfel ca un adevărat co-autor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofie şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi prin alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele.

Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor.

În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Ioan Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. În anul următor, au plecat la Roma, pentru ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol către papa Inocentiu I, prin care cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil.

De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil a murit acolo, după anul 405. Înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat două mănăstiri – una de călugări şi alta de călugăriţe – cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiul Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbiri cu Părinţii pustiei.

În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Ioan Casian şi să fie prăznuiţi împreună la 29 februarie. Sunt doi călugări învăţaţi care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus o contribuţie de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene.

„Făcându-vă călugări v-aţi dăruit lui Dumnezeu, şi luminând cu faptele voastre cele bune credincioşilor, Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte”. (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 59-62, Cuviosul Gherman din Dacia Pontică.

www.sfintiromani.ro

(Visited 146 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.