Sfinti romani: Sfantul Ierarh Vetranion episcopul Tomisului (25 Ianuarie 2011)

Sfinti romani: Sfantul Ierarh Vetranion episcopul Tomisului (25 Ianuarie 2011)

by -
0 280

La 25 ianuarie Biserica din Tomis sărbătorea pe Sfântul Bretanion (Betranion, Vetranion), strălucit episcop din secolul al IV-lea (1).

Despre viaţa şi activitatea acestuia au rămas destul de puţine ştiri. Se ştie însă sigur că el păstorea Biserica tomitană şi a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), în vremea când pe tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens. Venit în părţile Dunării de Jos cu prilejul unor războaie purtate cu barbarii goţi, acesta a poposit în anul 369 la Tomis, unde a fost întâmpinat de ierarhul tomitan în catedrala oraşului. Întâlnirea aceasta, relatată de istoricii bisericeşti Sozomen şi Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrării episcopiei Tomisului în istorie.

Evenimentul mai prilejuieşte constatarea că Biserica tomitană era condusă de ierarhi destoinici, apărători ai credinţei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Istoricii de mai sus relatează că Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis şi, intrând în catedrala oraşului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrăţişeze credinţa rătăcită: «Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla şi ceva deosebit. Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvnă (dumnezeiască) şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: «Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat» (Ps. 118, 46). După aceea l-a părăsit pe împărat, mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat».

Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, «părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său». Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că «locuitorii ţinutului sunt viteji din fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor» (2).

Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem că Bretanion trebuie să fi fost de mai multă vreme în fruntea episcopiei Tomisului fiindcă poporul se simţea legat de el, încât n-a ezitat să-l părăsească pe împărat şi să meargă cu episcopul în altă biserică. Comportarea aceasta a creştinilor este cu atât mai semnificativă cu cât trebuie să ne imaginăm că vizitele împărăteşti în oraşele de graniţă, cum erau şi cele din Sciţia, nu reprezentau evenimente curente în viaţa de atunci a imperiului, şi, pe de altă parte, că împăraţii dispuneau de puteri discreţionare în deciderea pedepsei lor împotriva celor care li se opuneau. În confruntarea dintre ierarhul tomitan şi Valens, constatăm, deci, că primul a ieşit biruitor faţă de cel de al doilea. Istoricul citat îşi încheie relatarea cu următoarele consideraţii: «În acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc chiar sciţii (locuitorii Sciţiei) înşişi» (3).

Teodoret al Cyrului aminteşte şi el ca «Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi şi că păstorea ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii» (4).

Curajul şi virtuţile care-i împodobeau viaţa l-au impus în faţa poporului în aşa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute pentru mult timp. Bretanion a fost foarte iubit şi respectat de credincioşii săi, el numărându-se printre acei păstori sufleteşti despre care Sozomen spune că «dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneţi, poporul nu-şi schimba credinţa de mai înainte» (5)]. Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credinţă niceeană (ortodoxă).

Alte ştiri despre viaţa şi activitatea ierarhului tomitan le dobândim din evenimentele legate de mucenicia Sfântului Sava de la Buzău şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

Unii învăţaţi consideră că actul martiric al Sfântului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere şi că Sfântul Vasile i se adresează episcopului tomitan în legătură cu aceasta şi cu primirea moaştelor în Capadocia, în scrisorile sale numărul 164 şi 165 (6). Alţi învăţaţi contestă că Bretanion ar fi avut vreun rol în redactarea documentelor şi în trimiterea acestor moaşte.

Din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava reiese însă că redactarea lui s-a făcut «pe pământ roman» (είς τήν ρωμανίαν), unde fuseseră aduse moaştele din ordinul guvernatorului Iulius Soranus de dincolo de Dunăre, «din ţara barbară» (έχ τοϋ βαρβαριχοϋ). Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric (unii au susţinut că l-a redactat personal), fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul său. De altfel, limba în care e compus documentul este o greacă literară, care cu greu putem admite că se vorbea în mediul etnic atât de amestecat din stânga Dunării, unde predomina latina şi gotica. Această limbă era însă la ea acasă la Tomis, cetate de veche tradiţie greacă. În afară de aceasta, autorul actului martiric se dovedeşte un om de aleasă formaţie teologică şi cu profunde cunoştinţe ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gândul la Tomis, centru teologic atât de important în această vreme.

Există însă în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare câteva amănunte care, credem, constituie dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion; totodată din aceasta se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în Capadocia (7).

Marele ierarh capadocian îl consideră pe adresantul scrisorii «un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată». Această «ţară îndepărtată» nu putea fi decât Sciţia, nu Tesalonicul episcopului Asholiu, deoarece el se afla în inima imperiului şi nu părea nimănui – oriunde s-ar fi găsit – atât de inaccesibil. De altfel, în partea de început a scrisorii, Sfântul Vasile se plânge «de marea depărtare» dintre el şi adresant, care îi împiedică întâlnirea personală şi «împărtăşirea reciprocă a darurilor duhovniceşti».
Destinatarul scrisorii este considerat mai departe «mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept» şi motivul arătat pentru aceasta este faptul că «a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor». Se pune acum întrebarea: cine a biruit în luptele pentru credinţă? Nu Bretanion, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, apărând dogmele de la Niceea? Sfântul Vasile scrie imediat mai departe: «Dar care este realizarea ta cea mai nouă? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atât de strălucit în ţara barbară cu tine, oferind ca un grădinar iscusit ca răsplată primele fructe acelora care i-au dat lui sămânţa».

Martirul trimis în patrie este Sfântul Sava, iar «ţara barbară» nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Dacă scrisoarea ar fi fost adresată de Sfântul Vasile lui Asholiu, atunci în ea nu s-ar fi putut vorbi de vecinătatea lui cu o «ţară barbară», căci Tesalonicul la vremea respectivă nu se afla într-o asemenea situaţie.

Se surprind astfel două momente în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile. Primul este lauda pe care marele Părinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta în apărarea credinţei ortodoxe; al doilea este mulţumirea pentru trimiterea martirului în ţara sa natală. Cine putea fi acesta mai bine decât Bretanion? Lui i s-ar potrivi şi epitetul de «pios» (Θεοσεβής), pe care îl foloseşte Sfântul Vasile în scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adăuga faptul că marele ierarh îşi încheie textul scrisorii cu cuvintele: «Te rog, aminteşte-ţi în rugăciunile tale şi de noi, cei care te iubim, rugându-te cu osârdie Domnului pentru sufletele noastre, ca să fim vrednici să slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mântuirea noastră». Se putea adresa Sfântul Părinte din Capadocia cu asemenea cuvinte altcuiva decât unui episcop? Desigur că nu, şi acesta a fost Bretanion.

După sosirea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia, a actului martiric şi a unei scrisori însoţitoare, Sfântul Vasile se adresează din nou cu o scrisoare de mulţumire: este Scrisoarea nr. 164. După cum am mai amintit, adresantul ei ar fi – după unii învăţaţi – Asholiu, după alţii, Bretanion. Ceea ce pledează pentru Bretanion este faptul că marele Părinte capadocian mulţumeşte expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasă dragoste, «dintr-o ţară îndepărtată» (aceeaşi expresie ca mai sus, în Scrisoarea nr. 165) şi totodată i-a trimis pe un martir «din ţară barbară, de dincolo de Dunăre».

Nu este oare potrivit să credem că cel mai indicat în expedierea scrisorii şi a moaştelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu «ţara barbară»? Putem oare concepe că în evenimentele legate de Sfântul Sava şi în care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, şi el capadocian de neam, Bretanion se va fi ţinut departe de ele? Nu îşi aveau ambele personalităţi sediul în acelaşi oraş? Nu erau asemenea lucruri, în primul rând, de competenţa ierarhului? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stânga Dunării, mai ales când aceştia erau în majoritate originari din Capadocia? De altfel, un argument în plus în favoarea identificării adresantului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cu Bretanion este amănuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, că scrisoarea primită de el cuprindea ştiri despre Eutihie, misionar şi martir capadocian în mediul gotic. Nu erau goţii vecini cu eparhia lui Bretanion?

În sfârşit, un ultim element cuprins în Scrisoarea 164 a Sfântului Vasile şi care sugerează redactarea actului martiric de către Bretanion, sau de către cei apropiaţi lui, este faptul că marele Părinte află despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supuşi mucenicii, despre statornicia lor în toate încercările din scrisoarea pe care el o numeşte «raportul tău». Este sigur că acest document conţinea ştiri importante despre activitatea misionară la Dunărea de Jos şi despre suferinţele celor care o împlineau. Nimeni nu cunoştea mai bine aceste realităţi ca episcopul Tomisului.

În lumina acestor consideraţii putem afirma că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte. Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasile se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei, aşa cum fusese stabilită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitan atestat sigur în documente, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai Creştinătăţii.

Sfântul Vasile laudă sfinţenia, evlavia şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion. Din păcate nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică şi toate darurile sufleteşti ale ierarhului tomitan. Nu cunoaştem nici alte aspecte ale activităţii sale, practice ori spirituale. Este sigur însă că ele l-au impus în faţa poporului, ca «viaţa sa strălucea prin tot felul de virtuţi» şi aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calităţi, plin de credinţă şi neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viaţa pământească pentru cununa vieţii veşnice, pe care a binemeritat-o. Credincioşii eparhiei l-au păstrat în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie. Iar urmaşul său, tot un ierarh destoinic (poate unul din ucenicii săi), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca să apere, ca şi el,
dreapta credinţă a Bisericii în Duhul Sfânt.

Prof. dr. Emilian Popescu

1. Pr. prof. I. Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în vol. Actele martirice, Buc., 1980, p. 325-341.
2. Fontes historiae Dacoromanae, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 225-325 (mai departe FHDR).
3. Sozomen, Kirchengeschichte, herausg. von Joseph Bidez und Christian Hansen, Berlin, 1960, VI, 21, 6
4. FHDR, II, p. 235.
5. Sozomen, ibidem, VI, 212; FHDR, II, p. 225.
6. L. Schmidt, Geschichte der deutschen Stamme bis zum Ausgang der Volkerwanderung, Munchen, 1941, p. 234; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 101-102, 134.
7. O utilizare comodă a Scrisorilor Sfântului Vasile, la care ne referim, o oferă ediţiile lui Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres, t. II, Paris, 1961 şi Wolf Dieter Hauschild, Basilius von Caesarea, Briefe, zweiter Teil, eingeleitet, ubersetzt und erlautert (Bibliothek der griechischen Literatur, Band 3), Stuttgart, 1973.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 160-165 Sfântul Bretanion (Vetranion)

Via www.Sfintiromani.ro

(Visited 71 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.