Sfinti romani: Sf. Cuvios Antipa Atonitul de la Calapodesti

Sfinti romani: Sf. Cuvios Antipa Atonitul de la Calapodesti

by -
0 296

În Mineiul pe ianuarie, în 10 zile, tipărit la mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, între sfinţii care se pomenesc atunci se află trecut şi Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul, cu viaţa sa pe scurt.

Acest fiu al plaiurilor moldovene, numit din botez Alexandru, a trăit în mai multe centre de evlavie ortodoxă şi a fost peste tot ca o lumină pusă în sfeşnic faţă de cei din jurul său. Cuviosul Antipa s-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealul Morii, judeţul Bacău, dintr-o familie de clerici. La Sfântul Botez a primit numele de Alexandru Luchian. La vremea cuvenită, lipsindu-i darul pentru învăţătură, nu i-a rămas altceva de făcut decât să devină păstor. În singurătatea lui, în jurul turmei, cu timpul i s-a dezlegat însă dorinţa cunoaşterii slovelor şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea şi lui darul de a învăţa. Totodată, nevoindu-se cu păstoritul, şi-a dat seama că sufletul lui tânjeşte după cele spirituale şi, în cele din urmă, s-a hotărât să părăsească turma şi să plece la mănăstire ca să se facă monah (1). Ca urmare, la vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mănăstirii Căldăruşani, ctitorie a marelui voievod Matei Basarab (2).

Fratele Alexandru s-a obişnuit cu ascultările la care a fost orânduit şi s-a îndulcit cu dumnezeieştile slujbe, cu pravila de începător, cu învăţăturile înţelepte ale duhovnicilor. «A gustat şi a văzut că bun este Domnul» (Ps. 33, 8) şi, cum era cu sufletul curat, «prins a fost de Hristos» (Filip. 3, 12). El a găsit în această mănăstire şi Povăţuirile fostului stareţ Dorotei. În ele viaţa membrilor soborului era reglementată, în ce priveşte rugăciunea comuna, călugării fiind îndrumaţi ca, deîndată ce aud toaca şi clopotul, să vină la biserică, iar după terminarea slujbei religioase să se retragă la chilie în linişte şi reculegere. Pe lângă rugăciune, în privinţa ascultărilor zilnice, vieţuitorii aveau şi preocupări de lucrări gospodăreşti: reparaţii, construcţii, munci agricole, rucodelie în ateliere etc, prin care se acopereau aproape toate cerinţele sfântului locaş şi ale obştei. Toţi erau deprinşi ca mâinile să lucreze, iar mintea să se roage lui Dumnezeu. În această perioadă, monahii cu pregătire cărturărească au alcătuit numeroase manuscrise, au făcut traduceri şi totodată au înfiinţat şi o tipografie, ceea ce a sporit prestigiul mănăstirii.

Dând dovadă de ascultare şi de smerenie, fratele Alexandru s-a familiarizat cu viaţa chinovială şi, râvnitor fiind, voia ceva mai mult, către suişul cel duhovnicesc. Auzise de Sfântul Munte al Atonului, acea republică monahală cu cele douăzeci de mănăstiri, cu zeci de schituri şi sute de chilii, cu colibe şi peşteri. Aici trăiau după tripticul vieţii călugăreşti, în curăţie trupească şi sufletească, în sărăcie de bunăvoie, în ascultare şi neîncetată rugăciune, mii de monahi şi fraţi din toate neamurile ortodoxe: greci, ruşi, bulgari, sârbi, români etc. Ar fi dorit să meargă şi el la acel munte sfânt, cu vârful de marmură, care se ridică biruitor din adâncul valurilor înspumate ale Mării Egee, ca o minune a creaţiei (3).

Având desigur şi o recomandare de la stareţul său, s-a oprit la sihăstria Lacu, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie – ca şi la Căldăruşani -, unde trăiau peste 80 de pustnici români. Această sihăstrie se număra atunci printre cele mai vestite din Muntele Athos, pentru asprimea vieţii pe care o trăiau monahii (4). În acest schit, fratele Alexandru a făcut cunoştinţă cu unii duhovnici cu înaltă experienţă spirituală şi s-a iniţiat treptat în lumina Sfintelor Scripturi şi a ascultării pentru Domnul, în cea mai adâncă smerenie. În acelaşi timp în el s-a trezit o dorinţă fierbinte ca să se învrednicească să fie primit în îngerescul chip, pentru a se lega şi mai mult de viaţa monahală.

Văzând dorinţa lui arzătoare, egumenul schitului împreună cu soborul au hotărât ca acest frate vrednic să primească tunderea în cinul monahal, ca unul care şi-a îndeplinit cu râvnă ascultările la care a fost rânduit şi iubeşte viaţa călugărească. Primind tunderea în monahism, de acum înainte el urma să îndeplinească – prin rugăciune, post şi nevoinţe pustniceşti – toate acele făgăduinţe de jertfelnicie pe care le-a depus în faţa sfântului altar. De la părinţii pustnici moldoveni, ca şi de la cei de alt neam din acest schit, Cuviosul Alexandru a deprins neîncetata «Rugăciune a lui Iisus» şi darul lacrimilor, adică plânsul cel după Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia» (Matei 5, 4) şi: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8).

După o trăire sihăstrească de aproape 15 ani, la schitul Lacu, râvnitorul monah s-a mutat la mănăstirea Esfigmen, care este printre cele mai vechi din Sfântul Munte (secolul al X-lea) (5). La Esfigmen, cuviosul a stat patru ani în care timp şi-a continuat nevoinţa călugărească şi ascultările din cadrul mănăstirii, servind ca exemplu pentru fraţii şi părinţii de diferite neamuri, care se aflau acolo.

Ajunsese la deplină maturitate fizică şi în el s-a mărit dorinţa către cele înalte, pentru a lua asupra sa sarcina schimnicei, care este treapta cea mai de sus a monahului îmbunătăţit. Obţinând binecuvântarea stareţului mănăstirii, cu mare bucurie el s-a învrednicit şi de aceasta, adică de marele şi îngerescul chip, care este numit şi al doilea botez, cu reînnoirea făgăduinţelor de la călugărie în forma cea mai riguroasă, angajându-se să petreacă toată viaţa în post aspru şi rugăciune neîntreruptă, slujind fraţilor. Potrivit tradiţiei, cu acest prilej i s-a schimbat numele de botez, numindu-se în schimnicie Antipa. La slujbă stareţul i-a spus: «Găteşte-te de acum, nu către odihnă, nu către nepurtare de grijă, nu către desfătări, nu către altceva din cele de pe pământ veselitoare şi îndulcitoare, ci către asprele nevoinţe duhovniceşti, către înfrânarea trupului, către curăţirea sufletului, către sărăcia desăvârşită, către plâns bun, către toate cele întristătoare şi dureroase ale vieţii celei făcătoare de bucurie, după Dumnezeu!».

Tot în timpul cât a stat la Esfigmen, Schimonahul Antipa s-a învrednicit şi de harul hirotoniei, ca ierodiacon, intrând în rânduiala primei trepte a slujitorilor sfântului altar.

După aproape două decenii de la stabilirea sa în Muntele Athos, Cuviosul Antipa devenise cunoscut ca părinte îmbunătăţit, mare sihastru şi iubitor al «Rugăciunii lui Iisus». El însă nu dorea slava şi lauda oamenilor, ci smerenia, învăţătura şi fapta cea bună. De aceea, în anul 1860, luând binecuvântare de la stareţ şi de la fraţi, a părăsit Muntele Athos şi s-a întors în ţară. După informaţia pe care ne-o dă Enciclopedia teologică ortodoxă (citată), «el fusese rechemat din Atena pentru a construi un schit la Iaşi, unde, din dispoziţia Părintelui Nifont, a ocupat postul de chelar şi econom, de multe ori înlocuindu-l pe părintele Nifont în absenţa sa». Acest cuvios era, aşadar, întreprinzător şi om de încredere, fără să-şi schimbe însă felul său de viaţă, pentru ca, «neluând în seamă toate cele deşarte din jurul său, el a rămas precum a fost, un fierbinte rugător către Cel de Sus şi ţinea cu severitate toate poruncile. De la post nu renunţa nici în vremea călătoriilor sale în scopul adunării jertfelor. În această misiune, el a ajuns în Rusia, chiar la Petersburg, de unde a cercetat apoi mănăstirea Valaam».

Din cele arătate rezultă că Ieroschimonahul Antipa a fost trimis cu pantahuza prin Rusia, spre a strânge ajutoare pentru construirea schitului din Iaşi sau pentru alte lucrări bisericeşti, fapt de altfel obişnuit în vremea aceea. Călugării greci, români şi de alte neamuri mergeau prin ţara noastră şi chiar în Rusia după milostenii, pentru construirea sau ajutorarea unor sfinte locaşuri în lipsuri. Pentru asemenea acţiuni, ei cereau în prealabil aprobarea autorităţilor bisericeşti şi de stat şi erau trimise numai persoane de încredere, cu o ţinută morală ireproşabilă.

Ieroschimonahul Antipa, cunoscător al limbii ruse, în dragostea sa de a sluji o cauză obştească, pentru care a fost solicitat, şi-a luat toiagul de călătorie şi a purces la drum lung, prin ţinuturile pravoslavnicei Rusii. Un popas poate ceva mai lung l-a făcut la vestita Lavra Pecersca, cea cu multe biserici împodobite şi cu icoane făcătoare de minuni, cu sfinte moaşte de pustnici, cu peşteri şi catacombe şi cu sute de călugări slujitori. Această lavră era pentru credincioşii ruşi ca un nou Ierusalim, la care ei veneau în pelerinaj de la mari depărtări. Aici se aflau şi unii călugări români, iar mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost o vreme stareţ al ei. În timpul lui a apărut primul Pateric al Lavrei (1643), care istoriseşte despre sfinţii şi minunile care s-au făcut în mănăstire în diferite epoci (6).

Poposind la această lavră, ca pelerin, Cuviosul Antipa s-a închinat moaştelor sfinte din peşteri, proslăvind pe Dumnezeu care a dat asemenea har oamenilor sfinţi. Iar după ce s-a întărit sufleteşte şi a făcut legături frăţeşti cu monahii de aici, a luat binecuvântare şi a plecat mai departe. În cele din urmă, în anul 1865 a ajuns la mănăstirea Valaam (7), situată pe o insulă din lacul Ladoga. Hramul acestei mănăstiri este «Schimbarea la Faţă». Se ştie că mănăstirile şi bisericile care au ca hram «Schimbarea la Faţă», «Înălţarea Domnului» sau «Sfântul Prooroc Ilie» au de obicei pronunţate preocupări isihaste. Văzând buna rânduială de aici, Cuviosul Antipa s-a stabilit la Valaam, unde a trăit încă 17 ani în frica Domnului, cu evlavie şi cu râvnă, pentru a se face folositor obştei care îl înfiase.

Pentru multele sale vrednicii, el a fost cinstit cu harul Preoţiei, sarcină care i-a înmulţit ostenelile către Dumnezeu, ştiind că avea să răspundă de sufletele care i s-au încredinţat pentru povaţă duhovnicească. El era un om foarte sobru. Postul îndelungat, smerenia şi rugăciunea inimii i-au fost mai departe călăuză şi putere ziditoare care hrăneşte pe cei flămânzi şi însetaţi cu sufletul. Pentru aceasta numele şi faptele sale minunate s-au răspândit în părţile de nord ale Rusiei şi mulţi credincioşi veneau la mănăstirea Valaam ca să cunoască pe omul lui Dumnezeu şi să primească binecuvântarea şi învăţăturile sale. Pe lângă el s-au format şi unii ucenici, care i-au urmat în cele duhovniceşti cu ascultarea, cu curăţia şi cu râvna.

După o viaţă întreagă petrecută în nevoinţe călugăreşti, Ieroschimonahul Antipa, cunoscându-şi de mai înainte sfârşitul, a citit Acatistul Maicii Domnului, în ziua cea din urmă a vieţii sale, apoi, îmbrăţişându-i pe toţi fraţii şi având pe buze «rugăciunea inimii», şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos, la 10 ianuarie 1882, fiind într-al 66-lea an al vieţii. A fost înmormântat în gropniţa de obşte a mănăstirii.

Pentru că acest cuvios, chiar din viaţă, se bucura de faima sfinţeniei în rândul monahilor şi al credincioşilor, ucenicul său, ieromonahul Pimen, în anul următor i-a scris viaţa, care s-a tipărit la Petersburg, cu titlul: Vrednica de pomenire viaţă a Ieroschimonahului Antipa. Cartea a fost bine primită şi s-a răspândit atât în Rusia cât şi la Muntele Athos. În 1893 s-a tipărit a doua ediţie a ei. În anul 1906, călugării ruşi de la Sfântul Munte, care-l cunoscuseră pe Cuviosul Antipa şi au păstrat legătura cu el la mănăstirea Valaam, l-au trecut în rândul sfinţilor în cărţile lor de cult.

Din puţinele ştiri documentare pe care le avem în prezent despre Ieroschimonahul Antipa din Calapodeşti, se desprinde faptul că viaţa sa de pustnic şi duhovnic se desfăşoară pe aria largă a întregii Ortodoxii, de la Sfântul Munte până în Rusia de Nord. El a trăit în cea mai bună înţelegere cu monahii greci, ruşi, bulgari, sârbi şi cu alţii aflaţi la Athos.

La noi în ţară a fost mai puţin cunoscut, însă s-a bucurat de aprecierea străinilor, între care a stat mai mult, care l-au iubit şi l-au preţuit, trecându-l în calendar ca «sfânt cuvios». Pentru noi această canonizare are o semnificaţie deosebită. El este singurul călugăr atonit român care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o canonizare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice. Faptul acesta constituie un temei puternic pentru recunoaşterea sfinţeniei vieţii sale de către Biserica strămoşească.

Monahii ruşi atoniţi şi cei de la mănăstirea Valaam, împreună cu credincioşii care l-au cunoscut pe Cuviosul Antipa, au considerat ca o datorie să-i treacă numele în ceata sfinţilor şi să venereze pomenirea lui după cuviinţă. Îndemnul acesta le-a venit de la însuşi Mântuitorul Hristos, Care a zis: «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care , este în ceruri» (Matei 10, 32).

Prin faptele sale, Cuviosul Antipa a fost mărturisitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Prezenţa lui în calendar cinsteşte în acelaşi timp poporul şi Biserica noastră, pentru care el s-a rugat, povăţuind pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi, pentru că de bunăstarea acestora depind pacea şi fericirea lor proprie.

Arhim. IERONIM MOTOC

1. Enciclopedia teologică ortodoxă (în limba rusă, fără dată şi fără autor), Tipografia P; L. Soichin, p. 177, articolul Antipa;
2. Pe atunci, în această mănăstire se păstra încă vie tradiţia spirituală a duhovnicescului stareţ Gheorghe de la Cernica (+1806), cel mai de seamă ucenic al stareţului Paisie de la Neamţu. Rugăciunea era împletită, ca la Sfântul Munte, cu munca, cu slujbele zilnice, fiecare vieţuitor având ascultarea şi pravila sa, sub îndrumarea părinţilor cu viaţă îmbunătăţită (vezi Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 455-457).
3. Până aproape de culmea cea mai înaltă, el este îmbrăcat în păduri seculare, iar spre poale, până la malul mării, printre grădini şi livezi, strălucesc marile mănăstiri atonite, răspândite de o parte şi de cealaltă a muntelui. Muntele Athos are o mare însemnătate în viaţa duhovniceacă a popoarelor ortodoxe. După tradiţie, primii pustnici apar pe această peninsula în veacul al VII-lea, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul (668-685), când populaţia din micile aşezări atonite a trebuit să se retragă, lăsând locul sihaştrilor. În secolul al IX-lea, existenţa pustnicilor este atestată documentar. Sfântul Eftimie din Muntele Olimp; din Bitinia, a venit la Athos, introducând viaţa ascetică. Primele mănăstiri organizate au luat fiinţă în a doua jumătate a veacului al X-lea. Între acestea se afla Lavra, zidită de Sfântul Atanasie Atonitul, cu ajutorul împăratului Nichifor Focas în anul 963. După aceasta, de-a lungul secolelor, au fost înălţate mai multe mănăstiri, dintre care 20 sunt în fiinţă şi astăzi. Muntele Athos are o lungime de 80 de km, lăţimea între 12-20 km, iar istmul care îl leagă de continent, de circa 3 km. Vârful cel mai înalt al Atonului are 2100 m.
4. Viaţa călugărilor era idioritmică, adică individuală. Ei trăiau de obicei câte trei în fiecare chilie. În zilele obişnuite făceau rugăciunile în paraclise, iar în sărbători, în biserica mare, împărtăşindu-se. Slujba Privegherii se oficia în continuare cu Sfânta Liturghie şi dura între 10-12 ore. În restul timpului, călugării îşi făceau pravila de chilie, citeau Psaltirea şi alte cărţi de evlavie, iar unii practicau «Rugăciunea lui Iisus». Ei luau o singură masă pe zi, la orele 13. În posturi, nevoinţa lor era mai mare. Pe lângă partea spirituală, monahii îndeplineau şi unele lucrări manuale şi gospodăreşti. Cei mai îndemânatici pictau icoane, sculptau cruci şi obiecte bisericeşti, anaforniţe, talere de lemn, linguri etc, pe care le valorificau în orăşelul Careia – capitala Sfântului Munte -, pentru întreţinerea lor şi a clădirilor, ca şi pentru milostenii. Ascultarea se făcea în tăcere, fiecare având mintea trează la rugăciune şi la meditaţie.
5. Această mănăstire era în strânse legături cu Moldova şi cu Ţara Românească, prin multele danii pe care le primise de la Petru Rareş şi de la Radu Paisie, precum şi de la alţi binefăcători, printre care, la începutul veacului al XlX-lea, se număra şi mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei, cu familia sa. În anul 1806, aceştia au închinat mănăstirii Esfigmen, ca metoc, mănăstirea Floreşti, din judeţul Tutova, ctitorie a familiei, cu toate moşiile şi bunurile. În 1652, un strămoş al familiei, Gavril Costachi, închinase mănăstirii Esfigmen schitul Bursuci, din ţinutul Fălciului. Acest aşezământ atonit mai avea şi alte metocuri cu moşii în ţară, ca: schiturile Hârşova şi Golgota din ţinutul Vaslui, biserica Badiu din Galaţi etc. În 1828, mitropolitul Veniamin Costache a condiţionat donaţia sa privind Mănăstirea Floreşti, specificând anume: «Că nu numai acolo, la Floreşti, să se păzească o bună rânduială întru toate precum se cuvine, dar chiar şi acolo, la Esfigmen, să fie cântările la o strană moldoveneşti şi să se socotească drept un adăpost şi liman al moldovenilor ce vor voi să meargă de aici acolo». Presupunem că datorită acestor condiţii create de marele mitropolit şi ctitor, Cuviosul Alexandru a venit la «acest liman al moldovenilor», care avea asigurată strana cu cântare în limba sa, şi unde era aşteptat de bună seamă de confraţi, pentru bogata sa experienţă în trăirea duhovnicească (vezi Pr. Ioan Antonovici, Mănăstirea Floreşti din plasa Simila, judeţul Tutova, Bucureşti, 1916, p. XIII).
6. Începutul acestei lavre urcă în secolul al XI-lea (1051), când monahul rus Antonie, venit de la Athos, s-a aşezat împreună cu ucenicul său Teodosie într-o peşteră de pe malul drept al Niprului, la Kiev, şi unde au construit o biserică şi chilii. Cu timpul bisericile s-au înmulţit şi au fost create şi alte aşezăminte cu caracter filantropic. La sfârşitul veacului al XIX-Iea, lavra avea şase biserici, iar în jurul acestora se grupau spitale, case de oaspeţi, ateliere meşteşugăreşti şi de pictură, tipografie etc. Ca şi în mănăstirile din Sfântul Munte, lavra a fost lăcaş de spiritualitate ortodoxă, de cultură şi de misionarism. Monahii din Pecersca, în multe rânduri, au zădărnicit acţiunile de prozelitism forţat ale uniaţilor cu Roma, apărând astfel sfânta credinţă ortodoxă.
7. Valaam înseamnă «înălţime, deal». Despre existenţa acestei lavre nordice se fac menţiuni din veacurile al X-XII-lea. Ca întemeietori ai ei sunt consideraţi cuvioşii pustnici Serghie şi Gherman, ale căror moaşte se păstrează în mănăstire. De acest lăcaş sfânt depindeau şapte schituri. Într-unul din ele, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, toate icoanele din biserică erau numai cu chipul acestui ierarh. Iar în schitul Sfântul Ioan Botezătorul se trăia cea mai aspră viaţă ascetică. Monahii se ocupau cu slujbele bisericeşti şi cu munca, după rânduială Sfântului Munte şi a Pecerscăi. In orele de lucru ei erau repartizaţi în diferite ateliere de tâmplărie, de fierărie; alţii lucrau la zidărie, la exploatarea lemnului din pădure, la pescuit, la grădinărie – pentru trebuinţele obştii. La această mănăstire era răspândit curentul paisian, prin ucenicii stareţului Paisie de la Neamţu. Unii dintre aceştia trăiseră în Moldova şi la Muntele Athos, pe lângă marele stareţ, şi au deprins modul său de viaţă ascetică, pe care l-au răspândit apoi în mănăstirile de călugări şi de călugăriţe din Rusia.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 543-549 Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul

(Visited 97 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.