Scurtă privire asupra revizionismului maghiar antiromânesc (Partea a II-a).

Scurtă privire asupra revizionismului maghiar antiromânesc (Partea a II-a).

by -
2 1778

Organizarea şi instituţionalizarea activităţii antiromâneşti naţionalist-revizioniste maghiare în perioada interbelică, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi în perioada comunistă

Perioada interbelică şi cea a celui De-al Doilea Război Mondial a fost marcată de o activitate antiromânească continuă, himera „Ungariei Mari” fiind dominanta principalelor acţiuni ale regimului horthyst. La Budapesta s-a constituit atunci un adevărat arsenal politico-strategic, alcătuit din peste 70 de grupări, toate având scopuri revizioniste şi revanşarde declarate, marea lor majoritate cu caracter paramilitar. La 26 mai 1929 este înfiinţată, la Budapesta, „Uniunea Mondială a Ungurilor” ( care este deosebit de activă şi astăzi ), şeful guvernului de atunci, Istvan Bethlen, declarând cu acea ocazie: „Atâta vreme cât pe acest pământ va mai trăi un singur ungur, răspunsul nostru la sentinţa Trianonului nu poate fi altul decât acela că nu o primim şi nu o vom accepta. Nu, nu, niciodată!” Readucerea Ungariei la hotarele ei fireşti, prin Tratatul de la Trianon, a produs o reacţie deosebit de puternică ce a avut ca rezultat dorinţa teribilă a ungurilor de revanşă. În cadrul acţiunilor revizioniste antiromâneşti declanşate în perioada interbelică se distinge şi capitolul referitor la „revizuirea frontierelor”. Revizionismul ungar interbelic preconiza ca revizuirea frontierelor, vis-a-vis de România, să se facă prin trei etape: prima etapă prevedea anexarea rapidă a teritoriilor cu o populaţie maghiară de 50% care ar fi cuprins judeţele Trei Scaune, Odorhei, Mureş, Cluj, Satu Mare, Arad, Timişoara, Zalău; a doua etapă prevedea organizarea unui referendum, în zonele care nu au fost anexate în prima etapă, prin care populaţia să se decidă în favoarea unirii cu Ungaria; a treia etapă urma să fie realizată printr-un conflict militar în urma căruia Ungaria ar fi revenit la graniţele sale din anul 1914. S-a încercat ca primele două etape să fie prezentate în faţa Societăţii Naţiunilor pentru obţinerea de sprijin din partea acesteia, dar fără rezultat.

Pentru atingerea obiectivelor revizionist-revanşarde Horthy a devenit principalul aliat al nazismului german şi al fascismului italian, atât în atacurile la adresa ţărilor vecine, cât şi în transpunerea în practică a holocaustului. La 30 august 1940, Germania şi Italia impun României Dictatul de la Viena, Ungaria dobândind Transilvania de Nord-vest. Preluând această regiune istorică românească, trupele horthyste s-au dedat la atrocităţi inimaginabile împotriva populaţiei româneşti şi evreieti, înregistrându-se 6813 victime din rândul românilor, peste 100.000 internări în lagăre de muncă din Ungaria şi Germania şi peste 300.000 de exilaţi de pe pământul strămoşesc din rândul românilor, precum şi aproximativ 150.000 de evrei deportaţi în lagărele morţii din Germania.

Schimbarea de regim impusă de sovietici după cel De-al Doilea Război Mondial şi noua conducere comunistă de la Budapesta nu au determinat o nouă atitudine a „Ungariei frăţeşti” faţă de România aflată în acelaşi „lagăr socialist”. Astfel, la Congresul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, din anul 1966, liderul comunist Janos Kadar spunea că: „Tratatul de pace de la Trianon a fost un dictat imperialist care a dezmembrat Ungaria, acordând Transilvania României”. În anul 1975, acelaşi Janos Kadar a provocat nedumerirea participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, când, în cuvântarea sa de la semnarea Actului Final, s-a referit la „nedreptatea făcută Ungariei prin Tratatul de pace de la Trianon”. În anul 1976, autorităţile de la Budapesta reactivează „Uniunea Mondială a Ungurilor”- înfiinţată de Horthy în 1929- propunându-şi să realizeze subordonarea emigraţiei maghiare din Occident propriilor interese şi strategii ( lucru pe deplin îndeplinit, valabil şi astăzi ), principala argumentaţie fiind „necesitatea refacerii Ungariei Mari”. Dispunând de sume de ordinul milioanelor de dolari, Uniunea Mondială a Ungurilor a reuşit să creeze în Occident – mai ales în SUA, Canada, Germania, Austria – dar şi în Brazilia, Argentina şi Australia, puternice organizaţii ale emigraţiei revizioniste maghiare. Emigraţia maghiară numără în prezent peste trei milioane de persoane, cea mai mare concentrare alându-se în SUA cu peste 1,7 milioane. Marea majoritate a acestor organizaţii ale emigraţiei maghiare vizează „recuperarea Ardealului” prin „realipirea lui la patria mamă” sau, mai nou, „crearea unui Ardeal independent, după modelul elveţian”. Între cele mai active astfel de organizaţii sunt: „Uniunea Mondială Ardeleană” ( creată în anul 1974 ) cu puternice filiale în SUA, Canada, Brazilia, Ungaria şi Germania; din anul 1994, filiala din Ungaria devine „Asociaţia Istvan Bocskai”; „Mişcarea pentru independenţa Transilvaniei”( Brazilia ); „Comitetul pentru Transilvania” ( Austria ); „Fundaţia  maghiară pentru drepturile omului” ( SUA ), cu filiale în  Canada, Austria, Franţa şi Ungaria; „Congresul maghiar liber din Europa” cu filiale în Germania, Austria, Franţa, Elveţia; Fundaţia „Pro Transilvania” cu sediul la Budapesta care beneficiază de un serviciu propriu de informaţii prin care se alimentează mass-media maghiară şi cea nemaghiară, internă şi internaţională, cu date şi informaţii – lipsite de corectitudine – despre maghiarimea din Transilvania. În prezent, emigraţia maghiară dispune de peste 350 de organizaţii, asociaţii, cluburi, fundaţii, „case maghiare” etc., peste 100 de publicaţii şi edituri care difuzează presă, cărţi şi studii în limba maghiară şi limbi de circulaţie internaţională, zeci de posturi de radio şi televiziune, emisiuni în limba maghiară pe întreg mapamondul.

Activitatea antiromânească a emigraţiei maghiare este coordonată de Budapesta încă din anii 1970, iar după 1980 reprezentanţii oficiali ai Ungariei, inclusiv diplomaţi, au participat în mod deschis la acţiunile naţionalist-revizioniste ale acesteia.

În anul 1986, Academia de Ştiinţe a Ungariei a editat „Istoria Transilvaniei”, realizată de un colectiv de cercetători conduşi de însuşi ministrul culturii de atunci, academicianul Kopeczi Bela, tradusă în limbi de circulaţie internaţională şi difuzată principalelor academii, biblioteci şi institute de cercetare şi învăţământ superior din întreaga lume. Aceasta lucrare conţine falsuri grosolane referitoare la primordialitatea elementului românesc în Transilvania şi la continuitatea românilor pe acest străvechi pământ românesc, fiind contrafăcute şi interpretate prin prisma dezideratelor revizioniste datele demografice reale.

Profitând de convulsiile provocate în Europa Centrală şi de Est de „perestroika” lui Gorbaciov şi de perspectiva unor schimbări politice majore pe plan internaţional, comuniştii unguri oficializează campania antiromânească şi preocupările lor revizionist-revanşarde la adresa ţărilor vecine, încă de la începutul anului 1988. Astfel, vicepreşedintele Biroului executiv al P.M.S.U., Szuros Matyas a declarat într-un interviu radio, la 25 ianuarie 1988: „maghiarii care trăiesc în afara frontierelor noastre, în mod deosebit  cei din Bazinul Carpatic, constituie parte integrantă a naţiunii ungare. Pe drept, aceştia aşteaptă ca Ungaria, în toate împrejurările, să simtă răspundere faţă de ei”. În acelaşi an, la nivelul guvernului comunist ungar este creată prima structură oficială, cu rang ministerial, căreia i s-a dat în competenţă relaţiile cu emigraţia occidentală, dar mai ales minorităţile maghiare din ţările vecine, respectiv „Secretariatul pentru minorităţi naţionale şi etnice” condus de Imre Pozsgay şi Csaba Tabajdi. Această instituţie este prima structură oficială din Europa şi din întreaga lume prin care un guvern îşi asumă responsabilitatea faţă de conaţionalii care trăiesc pe teritoriile altor state.

În timp ce acţiunile revizioniste ale comuniştilor unguri de la sfârşitul anilor 1980 – Szuros Matyas, Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Laszlo Kovacs, Gyorgy Keleti, Zoltan Gal, etc., deveniţi după schimbarea de regim din 1989 „socialişti” şi reveniţi la guvernare după alegerile din mai 1994 – anunţau o ofensivă antiromânească fără precedent, care după 1989 s-a concretizat în neorevizionismul actual, regimul comunist din România, continua să dovedească o inconsecvenţă şi atitudine de expectativă inexplicabile. În situaţia premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, una dintre problemele care ar fi putut răbufni cu efecte imprevizibile şi deosebit de grave – inclusiv dezmembrarea statului român – era şi cea a neluării în considerare a pericolului real pe care revizionismul ungar îl reprezenta pentru ţara noastră. În prezent, autorităţile române fac aceaşi mare eroare, iar consecinţele activităţilor revizioniste maghiare sunt evidente!

Exploatând la maxim contextul geopolitic de la sfârşitul anului 1989, revizionismul şi antiromânismul ungar a intrat într-o nouă fază, de o complexitate mult mai mare, adaptându-şi formele de acţiune la situaţia internaţională şi reprezentând o permanentă ameninţare pentru România.  Legat de acest aspect, o primă exprimare a neorevizionismului maghiar o găsim chiar în zilele evenimentelor din decembrie 1989, când ministrul de externe ungar de atunci – ulterior premier al Ungariei – Gyula Horn, s-a grăbit să vină la Bucureşti şi să profite de starea generală de confuzie şi incertitudine din ţara noastră, încercând să obţină drepturi suplimentare şi privilegii cât mai substanţiale şi mai concrete pentru etnicii maghiari din România, precum şi angajamente din partea factorilor decizionali români în direcţia asigurării unui statut privilegiat, special, pentru această minoritate. De asemenea, implicarea autorităţilor ungare în derularea evenimentelor din decembrie 1989 a fost recunoscută de însuşi Gyula Horn în cartea lui „ Pietre de hotar”, publicată în 1991 la Budapesta. Iată ce spune el la pagina 196: „Pe 23 decembrie, la ora prânzului tăiam porcul într-o localitate apropiată Budapestei. M-a sunat ofiţerul de serviciu de la Ministerul de Externe. A rezultat că se înregistrează noi evoluţii ale evenimentelor din România, ambasadorul ungar la Bucureşti voia neapărat să vorbească cu mine…L-am convocat pe şeful Marelui Stat Major, informându-mă asupra situaţiei…Seara, am transmis revoluţionarilor că suntem gata să le trimitem arme şi muniţii, iar armata noastră poate, cu propriile staţii radio să acopere teritoriul României şi astfel reuşim să le dăm posibilitatea de comunicaţii unităţilor de luptă…” Natura acestei implicări şi scopurile urmărite constituie, în continuare, aspecte, în parte, neclarificare. În ultimele luni ale anului 1989 şi primele luni ale lui 1990, renaşte neorevizionismul ungar, cu care se confruntă în prezent, alături de România, atât Slovacia, Ucraina, Serbia, cât şi, într-o măsură mai mică, Prin angrenarea fără precedent, după 1990, în acţiunile revizioniste şi revanşarde a unor lideri şi grupări ale minorităţilor maghiare din ţările vecine – inclusiv de la noi – cel mai complet termen care acoperă întreg spectrul de acţiune este „neorevizionismul maghiar”.

Va urma…

Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

2 COMMENTS

  1. Prin urmare am ajuns la discretia ungurilor,cind doresc ei ne desfiinteaza ca stat si clasa politica romaneasca ce are de spus? Dar guvernul Romaniei? Numai asa este normal sa fim informati,numai de un Domn Colonel aflat in rezerva? Dar ce fac coloneii platiti din banii contribuabililor romani? Cine este in masura sa raspunda la aceste intrebari? Cum de sa ajuns la asemenea situatie? Cum de cei care sint raspunzatori cu apararea constitutie si a statului roman nu fac nimic?

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.