Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor

Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor

by -
0 660
*Materialul de față face parte din comunicarea ținută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres mondial al istoricilor, Amsterdam – 2010.
Căderea imperiilor habsburgic, rus, otoman şi german şi modificările teritoriale de după primul război mondial sunt consecinţa întâlnirii a trei factori: presiunea exercitată de popoarele cuprinse în aceste imperii, mărită într-o manieră exponenţială în timpul războiului de înfrângerile de pe câmpurile de luptă, presiunea situaţiei interne progresiv deteriorate de război şi care provoacă mari conflicte sociale în aceste imperii, ca şi poziţiile marilor puteri unele faţă de altele, mereu influenţate de primii doi factori. Dintre aceşti trei factori, rolul esenţial revine celui de al treilea, mai ales schimbărilor de atitudinee din partea SUA vis-a-vis de imperiile centrale, mai ales faţă de Austro-Ungaria. Căderea imperiilor modifică datele geopolitice şi, pe termen mediu şi lung, creşte insecuritatea mai ales pe continentul european. Ea evidenţiază de asemenea slăbiciunea principiului naţionalităţilor, capabil să creeze sau să reunifice noi sau mai vechi state naţionale, dar incapabil să le procure securitatea.
Schimbări teritoriale
La sfârşitul primului război mondial, în Europa, modificările teritoriale sunt nesemnificative în Vest, unde practic se reduc la Alsacia şi Lorena, „mărul discordiei” dintre Franţa şi Germania, provincii ce se întorc la Franţa. Dar schimbările teritoriale sunt mari în ceea ce se chema atunci Europa Central-Răsăriteană, respectiv în spaţiul dintre Germania şi Rusia. Marile puteri, ele însele, au fost surprinse de amploarea acestor schimbări, care au modificat complet geopolitica regiunii. Dispariţia Austro-Ungariei fusese oarecum previzibilă. Fusese un organism plurinaţional, care îşi baza forţa (sau slăbiciunea) pe fidelitatea dinastică, oarecum de natură medievală, o fidelitate în netă contradicţie cu spiritele naţionale ale popoarelor ce formau imperiul. Din dezmembrarea sa ies noi state: Austria (o mică republică ce nu-şi recunoştea vreo legătură cu fostul imperiu), Ungaria (condusă de ultraconservatorul Horthy, oficial regent în numele unui regat care nu mai era, după cum avea şi gradul de amiral, dar al unei flote care iarăşi nu mai exista). Boemia, Moravia şi Slovacia formează Cehoslovacia. Galiţia e transferată la Polonia, Trentino Alto Adige, cu Trieste şi Veneţia, la Italia. Bosnia, Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi Voivodina se unesc cu Serbia şi Muntenegrul şi împreună vor forma Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Transilvania, Bucovina şi Banatul trec la România prin hotărârea majorităţii populaţiei care era română. Renaşte Polonia. Împrărţiţi între Austria, Rusia şi Prusia, polonezii avuseseră o viaţă istorică separată aproape un secol şi jumătate (după 1772). Cu ruşii şi cu germanii nu se înţeleseseră deloc. Cu austriecii relaţiile lor fuseseră „posibile”. La sfârşitul primului război mondial, incredibil, cad în jurul Poloniei toate imperiile care o înrobiseră până atunci. Se vorbeşte adesea de noroc în istorie. S-a vorbit şi în cazul românilor la 1918, ei, românii, fiind pretutindeni în jurul Vechiului Regat, în vest, nord şi est, şi pretutindeni graniţele spaţiului lor descătuşându-se („România are atâta noroc încât nici nu are nevoie de oameni politici”, spunea cu ironie P.P. Carp,unul dintre oamenii politici români). Dar în cazul polonezilor norocul e o realitate imediat sesizabilă. Aşa cum fusese şi va mai fi după 1918 şi nenorocul.
Alt stat care se creează acum şi căruia Congresul de la Paris îi dă legitimarea sa este Cehoslovacia. Un stat cu probleme de identitate. Boemia şi Moravia erau protestante, Slovacia era catolică, populaţia Ruteniei subcarpatice era pe jumătate ucraineană, iar cadrilaterul ceh era populat în majoritate de germani. Minorităţile reprezintă o treime din locuitorii săi (3.200.000 germani, 700.000 de unguri, 500.000 ruteni). Lor li se adaugă polonezii, majoritari în Teschen, ţinut pe care Cehoslovacia îl ocupă în ianuarie 1919, tulburând relaţiile cu Polonia. Un nou stat independent e Finlanda, care în 1918 se eliberează din strânsoarea rusă. Victoria Aliaţilor îi permite să se elibereze şi de strânsoarea germană. Alte două state, Estonia şi Letonia, sunt recunoscute de Tratatul de la Paris. Ele deja îşi proclamaseră independenţa la Tallin şi la Riga, încă în 1918. O independenţă pe care şi-o apără împotriva germanilor, care creaseră aici un ducat Baltikum şi împotriva bolşevicilor, Lenin nerecunoscându-le independenţa decât în 1920.
Iugoslavia era în acelaşi timp o continuare a Serbiei şi un stat nou, un stat al sârbilor, croaţilor, slovenilor, muntenegrenilor, proclamat ca atare la 24 noiembrie 1918 (numele Iugoslavia îl ia zece ani mai târziu). Dar nu era numai statul acestor etnii componente. Era şi al minorităţilor, al germanilor, ungurilor, albanezilor, turcilor şi românilor, care împreună constituiau 15 la sută din populaţie.
Iugoslavia nu era un stat compozit doar din punct de vedere etnic. Era deopotrivă din punctul de vedere al nivelului de viaţă şi cultură, după cum diferit era după criteriul aparteneţei religioase, ortodocşi – sârbii, catolici – croaţii şi slovenii, musulmani – turcii şi albanezii. Între statele recunoscute de Tratatul de Pace de la Paris, regatul slavilor de sud părea şi în realitate şi era structura cea mai puţin rezistentă.
România, un mic regat înainte de război, de 137.000 kmp şi 7.897.311 locuitori, ajunge după război la 295.049 kmp şi la 18.057.028 locuitori. Un stat care devine asemănător ca suprafaţă (nu şi ca populaţie) cu Anglia sau Italia. România profită direct de pe urma destrămării imperiilor din vecinătatea sa, a Austro-Ungariei, împotriva căreia luptase în timpul războiului (intră în conflict în august 1916) şi a Rusiei. Din componenţa Imperiului Habsburgilor provinciile Transilvania, Banat, Bucovina şi, din stăpânirea imperiului ţarilor, Basarabia, în condiţiile destrămării imperiilor şi prin votul majorităţii populaţiei lor, se declară unite cu România. Principiul naţionalităţilor dă câştig de cauză României. Victimele numeroase din război ornează acest principiu cu un tribut de sânge şi de glorie. Dar micul regat dunărean, prin mărirea teritoriului, îşi pierdea omogenitatea etnică. Conform recensământului din 1930, la o populaţie totală de 18.057.028, 71,9% erau români şi 28,1% erau minoritari. Nu era o situaţie egală cu aceea a Poloniei, unde minoritarii erau de aproape 40%. Dar pentru România minorităţile au fost o problemă chiar de la început. Mai cu seamă cu minoritatea maghiară statul român a avut dificultăţi (erau 1.426.000 de maghiari şi secui). Minorităţile, cu excepţia evreilor şi a germanilor, în principal, erau formate din etniile vecine României. Statul român s-a dublat odată cu unirea provinciilor limitrofe, dar insecuritatea sa a crescut în aceeaşi proporţie. România e înconjurată din toate părţile de nemulţumiţii prevederilor Tratatului de la Paris şi, cu excepţia Iugoslaviei şi a Poloniei, nu are decât vecini care aşteptau doar momentul potrivit pentru a-i relua provinciile abia reunite. Statul român are în Europa mai mult sau mai puţin aceeaşi poziţie pe care o au toate statele favorizate de tratatul de la Paris. O poziţie nesigură.
Statul național și securitatea
Nesiguranţa nu e numai a statelor, fie noi, fie mărite sau diminuate după primul război. Ea e mare şi a regiunilor întregi unde ele sunt aşezate. Practic asistăm la o nouă geopolitică europeană după război.Toate aceste state noi care devin subiecte de drept internaţional se manifestă mai mult sau mai puţin în spaţiul dintre lumea slavă şi cea germană. Un spaţiu care devine fără nicio consistenţă. Surprinzător sau paradoxal, prezenţa a numeroase state noi sau reconfigurate în acest spaţiu dau Germaniei învinse un avans strategic însemnat. Înainte de război, Germania nu se putea extinde în nicio parte, pentru că în toate părţile dădea de state mari şi importante, ca Franţa, Rusia sau Austro-Ungaria. După război, ea nu mai are o contrapondere spre est. Mai mult, cum lordul Balfour, ministru de Externe al Angliei în 1916, o prevestea, renaşterea Poloniei ca regat independent nu întăreşte poziţia strategică a Franţei, ci dimpotrivă: „Polonia va fi transformată într-un regat independent, devenind un stat tampon între Rusia şi Germania, iar Franţa se va găsi la mila Germaniei într-un război viitor pentru simplul motiv că Rusia nu-i va putea veni în ajutor fără a viola neutralitatea Poloniei”. Ca să ţină Germania la respect, Franţa trebuia să aibă un aliat spre Est. Numai Rusia putea fi suficient de puternică pentru a juca acest rol. De ce nu Polonia? Pentru că era prea slabă. De ce nu alianţele statelor mici şi mijlocii, profitoare ale Tratatului de la Paris? S-a încercat cu Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Dar erau structuri politice fără o eficientă putere militară şi politică. În plus, erau prea mari disensiunile dintre statele mici ale Europei Orientale pentru a lăsa loc unei forţe pe care Franţa să se bazeze la un moment dat, respectiv la momentul unei agresiuni din partea Germaniei. „Ceea ce a realizat Tratatul de la Versailles a fost să ofere Germaniei şi Rusiei un stimulent pentru împărţirea Poloniei, adică exact ceea ce au făcut douăzeci de ani mai târziu.” Singurul lucru realizat de diplomaţia franceză a fost doar iluzia existenţei a două fronturi la adresa Germaniei. În spatele ţărilor mici din Est era ameninţătoare Rusia sovietică. Refăcută, Rusia abia aştepta să-şi revendice spaţiul pierdut. Două erau ameninţările care se întrevedeau asupra ţărilor mici sau mijlocii din Estul Europei: Germania şi Rusia sovietelor. Amândouă erau grave. Care era mai puternică? O va hotărî un alt război. A la longue, nu Franţa a fost câştigătoarea primului război mondial, ci Germania.
În general, în istoriografia anglo-saxonă contemporană evenimentelor, se întâmpină cu încredere noua hartă politică a Europei de după primul conflict mondial. Nu şi în istoriografia contemporană nouă. În aceasta din urmă se deplânge distrugerea formulei imperiale existente până în 1918 (de fapt, până în 1919-1920, adică până la recunoaşterea noii realităţi la Conferinţa de Pace de la Paris). Criteriul de apreciere: stabilitatea regiunii, pe care vechea formulă imperială o asigura, iar noua, exprimată prin state naţionale, n-a mai fost capabilă s-o asigure. Istoriografia europeană e divizată, fiind dominată de priorităţile naţionale. Într-un fel, istoriografia prelungeşte dilema din anii de sfârşit ai Primului Război. O dilemă reală, pe care, în România, de pildă, o trăia un om politic ca Alexandru Marghiloman, cunoscut oportunist în politică şi care, câteva luni în 1918, a fost prim-ministru al României.
În aprilie acel an, Marghiloman credea sincer că Austro-Ungaria nu va dispărea. Asta îi spunea lui faptul că ţările Antantei n-aveau reacţii în faţa politicii germanilor de a lua în posesie şi a utiliza imensele bogăţii ale Rusiei. În acelaşi timp, Marghiloman vedea poziţia Americii. Cu un an mai înainte, SUA declarase război numai Germaniei, nu şi Austro-Ungariei. Şi Marghiloman o ştia, ca toată lumea de altfel, şi se întreba de ce. El află de existenţa unui plan de pace separată al Austro-Ungariei, susţinut de SUA, care dădeau mână liberă Vienei în zona balcanică. Marghiloman mai ştia de Declaraţia celor 14 puncte. La al 10-lea punct se vorbea de „posibilitatea de dezvoltare autonomă” a Austro-Ungariei sub conducerea Casei de Habsburg. Deci nu de destrămarea ei. De aceea, el, ca prim-ministru al unui stat european mic, nu credea că putea face decât o politică de conjunctură. Ceea ce România a şi făcut în 1918, manevrând între Puterile Antantei şi Puterile Centrale.
Părerile lui Marghiloman din 1918 sunt susţinute peste timp de cercetări istorice. Într-un articol, Politica americană şi unirea Transilvaniei cu România în 1918, istoricul american Keith Hitchins, cel mai bun cunoscător al acestei politici în Europa Centrală şi de Est în primele decenii ale secolului 20, confirmă întocmai părerile lui Marghiloman privind atitudinea Americii. Hitchins crede că „vinovat” de orientarea Americii în privinţa Austro-Ungariei e Robert Lansing, secretarul de stat al SUA din iunie 1915, cel mai bun jurist american al momentului în domeniul dreptului internaţional. Lansing a fost adeptul ruperii relaţiilor diplomatice cu Puterile Centrale. Această orientare politică n-a fost însă rodul unei strategii bine pusă la punct. Adevărul este, constată Hitchins, că SUA au intrat în război cu obiective care nu mai erau aceleaşi la sfârşitul conflictului.
Este şi părerea altui istoric american, Lonnie R. Johnson, care atribuie revoluţiei din Rusia distorsionarea obiectivelor iniţiale. După Henry Kissinger, promisiunile făcute de Antantă polonezilor, cehilor, românilor, sârbilor, slovacilor, în momente critice ale războiului au distrus”ultimele rămăşiţe de flexibilitate pe care s-ar fi putut baza diplomaţia”. Pentru că au fost cecuri în alb acordate acestor popoare în detrimentul existenţei Austro-Ungariei, fapt la care SUA nu se gândeau la începutul războiului. Mai mult, alţi istorici anglosaxoni, precum Alan John Percival Taylor, consideră că desfiinţarea Austro-Ungariei a acutizat problemele Europei Centrale, nu le-a rezolvat, pentru că statele care au ieşit de pe urma acestei destrămări s-au confruntat cu o criză de autoritate în interior, iar în exterior au fost extrem de vulnerabile în faţa ridicării Germaniei. (articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din 15.10.2010)
(Visited 236 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.