Sabina Ispas despre Căluş şi Căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual...

Sabina Ispas despre Căluş şi Căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual taumaturgic arhaic (partea a XII-a – ultima)

by -
0 1211

Sunt multe temele care ar trebui analizate într-o lucrare dedicată exclusiv ritualului Căluşului. Între acestea ar fi: jocurile şi structurile lor, desigur un domeniu strict rezervat etnocoreologului, dar ale cărui rezultate pot fi valorificate în analizele generale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre necesitatea unei analize de adâncime care ar trebui efectuată de către etnomuzicologi.

Menţionăm câteva observaţii rezultate din documentarea empirică şi din observarea directă a desfăşurării ritualului. Astfel, sensurile în care se mişcă şirurile de dansatori, înainte şi înapoi, faptul că ei evită să se atingă în unele secvenţe, mânuirea bastoanelor ne-au dus cu gândul la o suită de gesturi cu care ei acţionează asupra timpului cotidian. Acel mers înainte şi înapoi scoate timpul din mersul normal, îl opreşte. Căluşarii nu întorc timpul, ei ies în afara lui.

La depunerea jurământului, care are loc uneori la marginea unei ape sau în timpul jocurilor, când căluşarii se apleacă, ei par a se culca pe pământ. Acestor gesturi li s-a atribuit, adesea, o semnificaţie sexuală, legată de o funcţie fertilizatoare a ritualului. Urmărind cu atenţie imaginile respective înregistrate pe pelicula cinematografică şi în desfăşurările concrete, am aprecia că gesturile amintite sunt acte de pocăinţă exprimate prin metanii. Taina pocăinţei a fost instituită de Iisus şi este firesc ca înainte de a începe ritualul cei înzestraţi cu harismă să i se supună. Căluşarii vor acţiona pentru purificarea, însănătoşirea celor care sufereau urmările neascultării (intraseră în contact cu puterea Ielelor), vor îndeplini ceea ce li s-a spus: „Luaţi Duh Sfânt: cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Ei vor face aceasta, efectiv, după Cincizecime, când fac primele vindecări.

Piese din îmbrăcămintea „sărbătorească, ce le conferă căluşarilor statut sacerdotal, cum ar fi clopoţeii, au fost asociate, în analize, numai costumelor şamanilor, aşa cum ne sunt cunoscute din tradiţia popoarelor asiatice, siberiene, a oseţilor, coreenilor etc. Credem că sunt argumente pentru noi asocieri pe baza cărora să se poată diversifica interpretările ritualurilor căluşereşti. Vom cita numai un fragment din descrierea aceluiaşi costum preoţesc amintit anterior: „…meilului i-au făcut pe la poale ciucuri de mătase violetă, stacojie şi vişinie şi de in răsucit; i-au mai făcut şi clopoţei de aur curat şi au pus clopoţeii printre ciucurii de la poalele meilului.. .de slujbă aşa: un clopoţel şi un ciucure, un clopoţel şi un ciucure…”

Referitor la practicile extatice şi prezenţa actelor şamanice în ritual, credem că avem a face cu o situaţie a cărei complexitate este infinit mai încărcată de semnificaţii şi mai ales de sensuri teologice abstracte, care o apropie de mesajele sacre din Vechiul Testament. (Se pot analiza elementele din textul sacru numite, cu un termen generic foarte lejer, „şamanice”, dar asemenea demers constituie, în sine, o lucrare de mare dificultate.)

O întrebare se iveşte legată de asemănările jocurilor de căluşari şi hobby-horse-ul englezesc. Sunt multe alte asemănări pe care le găsim între această cultură şi cultura română sau a romanităţii orientale, puse de analişti pe seama elementului celtic care uneşte cele două zone depărtate geografic. Pentru cei care au suficiente cunoştinţe şi posibilitatea să întreprindă studii comparate atât de costisitoare, deplasându-se în spaţiile de cercetat, ar fi interesant dacă s-ar putea certifica, în vreun fel, în cultura populară, prezenţa unei creştinări de factură orientală, bizantină, despre care pomenesc, superficial, unele surse.

Câteva precizări se impun la final. Asociem obiceiul Căluşului de Rusalii şi al Căluşerului ardelean care se desfăşoară în perioada de iarnă cu evenimente precise, consemnate în textul sacru, care se referă la manifestarea Uneia dintre Persoanele Treimii, Sf. Duh. „Se evidenţiază o serie de aspecte comune între ceata Căluşului şi cea a colindătorilor… Ambele cete acţionează în beneficiul colectivităţii, dar sunt vulnerabile prin însuşi statutul lor ritual (Comanici). Cele două grupuri masculine au autoritate în timpul rezervat celebrării celor două sărbători legate de persoana lui Iisus, Crăciunul şi Pastele, ceata colindătorilor fiind una a „vestitorilor, care catehiza lumea în vederea evenimentelor ce urmau să vină, ceata căluşarilor având un rol special în procesul unirii oamenilor în ceea ce este „finalizarea acţiunii mântuitoare, începută prin întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, anume, Biserica. În amândouă cazurile cetaşii sunt oficianţi. Procesul desacralizator şi de percepţie preponderentă a serbării, cu petrecerea cuvenită, s-a manifestat mai eficient în cazul Crăciunului. Gravitatea sărbătorii pascale a impus o altă atitudine faţă de manifestările din social. Ne asumăm conştient responsabilitatea când afirmăm că ceata căluşarilor taumaturgi îi reprezintă pe Apostoli la Cincizecime. Rădăcinile multora dintre actele rituale performate de căluşari au rădăcini în tradiţia iudeo-creştină a primelor secole. Nu este vorba despre o dramă liturgică ce înscenează episodul descris în Fapte, ci chiar de un mister care se activează în perioada celor cincizeci de zile. Căluşul taumaturgic reglementează şi raportul bărbat – femeie, nu numai cu un sens de conciliere şi cooperare, ci cu asumarea rolurilor precise ce revin fiecărei unităţi în actul mântuirii. Cei două mii de ani care s-au scurs de atunci au făcut să se diversifice şi să se diferenţieze mai multe tipuri de Căluş, cu funcţii şi valenţe diferite, unele dintre acestea fiind supuse proceselor de desacralizare şi deritualizare. Cercetarea le-a înglobat, de cele mai multe ori, într-o singură manifestare, mai mult sau mai puţin complexă.

Suntem conştienţi că cele afirmate sunt neconforme cu tradiţia cercetării româneşti de până acum şi că vor da naştere unor replici nu totdeauna convenabile. Nu am întreprins nimic special pentru a forţa demonstraţia să se înscrie în cadre procustiene preconcepute. Tot ce am făcut a fost să urmărim în documente, texte consemnate în scris şi informaţii obţinute prin studiul imaginilor cinematografice, posibile legături cu datele transmise de textul sacru. Am pornit de la premisa că o cultură veche, a cărei existenţă nu a fost exclusiv orală şi care deţine un repertoriu terminologic religios unitar, fară excepţie, cu rădăcini în perioada de formare a limbii române, trebuie să dispună şi de un registru unitar al sistemului obiceiurilor şi reprezentărilor despre existenţă şi postexistenţă, exprimat tot atât de coerent. Aşa-numitele creştinări ale mai vechilor practici şi credinţe trebuia să se bazeze pe ceea ce avea semnificativ noua credinţă, trebuia, aşadar, să dispună de o bază dogmatică. Totodată, am avut în vedere creştinarea ca un proces care s-a derulat diferenţiat şi succesiv în cadrul diverselor culturi ale Europei, Asiei sau Africii, pornind de la unitatea oferită de textul scris al Vechiului şi Noului Testament.

(Sabina Ispas Cultură orală şi informaţie transculturală)

Nota Bene: Sublinierile ne aparţin

(Visited 230 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.