Sabina Ispas despre Căluş şi Căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual...

Sabina Ispas despre Căluş şi Căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual taumaturgic arhaic (partea a VIII -a)

by -
0 584

Despre rolul mâinii în ritual, în exprimarea voinţei divine, în vindecare sau pedepsire am amintit şi cu alte prilejuri (Ispas, Comentarii, p. 110-111). Acţiuni de acest tip nu fac decât să transfere parte din identitatea fiecărui căluşar, din personalitatea lui, steagului care devine trupul căluşului alcătuit din toate trupurile membrilor cetei reunite în acest fel. Steagul nu este un însemn al cetei, ci însăşi ceata. Despre acest tip de identificare, care este altceva decât o substituţie, am mai amintit. Aceste acţiuni sunt cele mai importante pentru că prin ele se realizează reunirea energiilor care au fost dispersate la „îngroparea” Căluşului, ele sunt activate de câte ori se ridică sau de dezgroapă steagul. Anual, o dată cu ridicarea steagului, se testează integritatea grupului, credincioşia lui, eficienţa. Tot cu acest prilej se face şi completarea cetei, dacă între timp vreun căluşar, din diferite motive, o abandonase. (Primul gest pe care îl fac apostolii, la îndemnul lui Petru, este acela de a completa grupul din care se desprinsese Iuda {Fapte, I, 21-25).) Îngroparea şi dezgroparea steagului în fiecare an este semn al continuării misiunii. Semnul apartenenţei la confrerie, dar şi al păstrării identităţii în şi prin steag era dat şi de păstrarea aşchiilor provenite din acel lemn, de la un an la altul, alături de bucăţi din plantele prinse în vârful acestuia (pelin, usturoi, busuioc). Ceea ce susţinem că descifrăm astăzi sunt sensuri şi valori care au evoluat divergent faţă de nucleul de bază, dar a căror valoare rituală (şi implicare în sistem) este determinată şi prezervată de data practicării – timpul Rusaliilor. Despre trunchiul de copac care este suportul pe care se înalţă steagul Căluşului, materia vegetală care determină întregul ritual, s-ar cuveni să se alcătuiască un comentariu autonom. Ne mărginim numai să afirmăm că nu-1 considerăm străin de forma primară a crucii, care se numea stâlp, pe care încă îl mai întâlnim atestat în câteva localităţi din sudul României, plasat la mormânt, la capul mortului, în primele 40 de zile de la deces; el este înlocuit după trecerea acestei perioade cu o cruce propriu-zisă. Crucea este pomul vieţii, dar este şi protectoare şi dispersatoare de putere şi autoritate, împacă şi uneşte cerul cu pământul şi deschide drumul spre Paradisul pierdut. In Vechiul Testament, crucea a fost prefigurată prin diferite obiecte sau semne: toiegele lui Aaron şi Moise (care se înrudesc cu multe dintre însemnele de autoritate şi putere sacerdotală întâlnite în formele arhaice de colindat, cu instrumentele folosite de membrii cetelor de feciori, cu beţele căluşarilor), stâlpul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă, semnul „tau’’.

Dintre însemnele particulare pe care le poartă căluşarii şi care considerăm că este util să fie comentate în aceste pagini, amintim, în primul rând, frecvenţa cu care în atestările din secolul al XlX-lea apar fesurile roşii cu care căluşarii îşi acopereau capetele. „La Plosca de Teleorman, căluşarii aveau pe cap fes roşu cu conac […]. Fesul roşu a fost frecvent în Dolj până de curând (Oprişan, p. 160,161). Acoperământul capului, atât de încărcat de semnificaţii, care putea fi o piesă cu funcţie sacră (de exemplu, mitra sacerdotală, coroana imperială), nu este ales astfel accidental. Semn uşor de receptat vizual, fesul roşu putea fi identificat şi decodat de către oricine. El indica prezenţa unui grup diferit de cel obişnuit, am putea spune chiar străin, plasat într-o altă parte a realului. Pentru veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea, fesul era un semn de putere, emblemă de autoritate legată de cetatea de scaun a Constantinopolului. Una dintre atestări îi prezintă pe căluşari „îmbrăcaţi în uniformă turcească, cu turbane” {Datini, p. 49). Putea fi foarte puternică şi amintirea apartenenţei la lumea orientală a celor care au fost prezenţi la Rusalii în amintita „cameră de sus”, unde a avut loc misterul, precum şi faptul că o lungă perioadă de timp pictura europeană cu tematică creştină îi prezenta pe apostoli cu capetele acoperite într-un stil oriental pentru a marca locul lor de baştină. (Fesul roşu ca un semn de autoritate otomană era purtat şi de ierarhia superioară turcească, după ce fusese adoptată uniforma militară occidentală.)

Culoarea roşie este purtătoarea valorilor sacrificiale, pe de o parte, dar şi a celor legate de viaţă, sănătate, nemurire. In riturile de purificare veterotestamentare ale celor care se atinseseră de un trup mort era obligatorie stropirea cu apa în care se amesteca cenuşa vacii roşii, cu un mănunchi de plante legat, neapărat, cu lână roşie, semn al vieţii şi al puterii de a trăi. Nu numai acoperământul capului este de culoare roşie la căluşari. Ei poartă, în multe variante locale, basmale roşii în jurul gâtului, şorţuri roşii, în partea Teleormanului şi au cămăşile cusute cu motive florale, cu arnici roşu. Sabia mutului este vopsită adesea în culoare roşie. Acest roşu, culoare a sângelui, a vieţii biruitoare, este şi culoare arhierească, un semn în plus că cei care o folosesc au atribuţii sacerdotale.

Căluşarii care au jucat la curtea lui Sigismund Bathory aveau „curele roşii ce şerpuiau pe picior” până sub genunchi, „cămăşi lungi, albe, bogat brodate cu arnici roşu”, „la gât cu o batistă de mătase roşie sau verde, sunt încinşi cu brâu lat roşu”, la steag se leagă „câteodată un brâu din lână roşie”, „clopoţelul central de la salba vătafului, ca şi a primului căluşar are un ciucure roşu”, ei poartă roşu „ca să nu se deoache” etc. (Oprişan, p. 133, 137).

Un detaliu al vestimentaţiei speciale, pe care cercetătorii o numesc de sărbătoare şi căreia noi îi atribuim semnificaţii rituale suplimentare, sunt şalurile femeieşti care apar menţionate constant în informaţiile din secolele anterioare; ele au fost înlocuite, probabil, în variantele Căluşului care accentuează calităţile războinice ale jocului, de curelele ţintuite şi în variantele cu caracter preponderent asociat riturilor de fertilitate şi prosperitate, cu bete colorate aşezate cruciş peste piept. (Un exerciţiu interesant ar fi întreprinderea unei analize comparate între versetele biblice din cartea Ieşire care conţin recomandările făcute de Iahve pentru întocmirea veşmântului marelui preot şi costumele ceremoniale purtate de căluşari sau colindători.) Şalurile femeieşti sunt semnele pe care trebuie să le poarte aceşti mediatori sacerdoţi pentru ceea ce am numit, în lucrări anterioare, concilierea între masculin şi feminin, care se impune în cadrul sărbătorilor pascale ale mântuirii şi în situaţia specială a constituirii Bisericii, de Rusalii. Mai interesantă este asocierea acestor bete sau curele încrucişate cu o piesă care face parte din veşmintele liturgice, orarul specific treptei diaconeşti, astăzi fiind o bucată de pânză din in, bumbac sau mătase, îngustă (cea 0,15 m), lungă de 3,50-4 m, brodată cu semne ale crucii, spice de grâu, frunze. Despre originea, evoluţia şi rolul acestuia au scris mai mulţi teologi. In catacomba Priscillei sunt zugrăviţi creştini în timpul rugăciunii care aveau capul şi umerii acoperiţi cu un ştergar lat şi lung, care aminteşte de talit-ul evreesc, piesa rituală folosită de bărbaţi la anumite rugăciuni, de dimineaţă, în care, atunci când este cazul, se înfăşoară decedatul şi cu care este chiar înmormântat. Sunt unii analişti care derivă orarul din această piesă reprezentată în vechile picturi amintite. Denumirea ar deriva din lat. oro, orare, care are sensul „a se ruga”. Despre simbolismul orarului scrie arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (sec. al XV-lea), care afirmă că „orarul arată firea cea nevăzută a îngerilor şi atârnând pe umeri, însemnează aripi; pe el e scris întreit sfânta cântare a îngerilor […] diaconul încinge cruciş orarul înainte de împărtăşire [s.n.], imitând prin aceasta pe serafimi, care îşi acoperă ochii, în semn de umilinţă, necutezând să privească slava Domnului” (Branişte, p. 615). Este sugestivă informaţia semnalată de N. Iorga referitoare la existenţa unei plângeri pe care sătenii au facut-o în anul 1764 împotriva protopopului Petru de la Orăştie, care „au fost în 9 ani căluşeariu” (Bîrlea, Eseu, p. 38). Ne aflăm în faţa consemnării unui moment în care schimbarea funcţiei căluşului ocultase legăturile cu momentul ritual creştin.

– Va urma –

(Sabina Ispas  Cultură orală şi informaţie transculturală)

(Visited 156 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.