RUINA BOIERIMII (Partea a II -a)

RUINA BOIERIMII (Partea a II -a)

by -
0 404

     Sărăcirea unei parţi a clasei boiereşti reiese din corespondenţa acestora cu membrii familiei. Astfel corespondenţa din exil a fiilor lui Dinicu Golescu arată că „nu toţi cei ce fuseseră condamnaţi la exil din rândurile fruntaşilor revoluţionari beneficiau de o stare materială care le putea îngădui să contribuie pe plan material la pregătirea unei acţiuni revoluţionare viitoare. Unii dintre ei erau chiar lipsiţi de mijloace de existenţă. Deşi aparţinând marii boierimi, starea materială a Goleştilor era departe de a fi dintre cele mai bune. Era o avere în curs de irosire treptată încă din vremea tatălui lor Dinicu.”[1]

Din aceste rânduri putem înţelege că  starea materială a familiei Golescu nu era una prea bună; Exilaţii (cei patru fraţi) n-aveau bani, însă nici în ţară familia nu prea avea mijloace materiale pentru a-i ajuta. Cu toate acestea, Zoe Golescu scria, în aprilie 1851, fiului ei că nu este supărată deoarece a cheltuit bani împărţind pâinea cu compatrioţii lor cărora le lipseşte. Anii de exil au fost o perioadă în care Zoe Golescu a trebuit să trimită bani fiilor ei, care n-au putut rezulta evident doar din venituri, cu toată restrângerea cheltuielilor acesteia, a fost necesar să recurgă şi la vânzări ale averii. Astfel a fost vândut un mare han din Bucureşti – Hanul Roşu, locuri la Belvedere (a doua reşedinţă a familiei din Bucureşti), o parte din moşiile familiei  Golescu a trecut în mâinile altora. Familia Golescu a trecut şi la împrumuturi cu dobânzi mari, pentru a le achita şi-a vândut lucrurile de preţ. Starea complicată a finanţelor reiese şi din faptul că Ştefan şi Nicolae cer mamei lor să le vândă bibliotecile. Datorită faptului că familia săracise, fiii lui A.G.Golescu îmbrăţişează anumite profesiuni, nerămănând rentieri. Astfel, Scarlat şi Alexandru au devenit ofiţeri, Nicolae şi Vasile ingineri, iar Dimitrie magistrat.

De o situaţie materială mai bună nu se bucură nici C.A. Rosetti. Fără avere, trăind din munca sa, încercând cu disperare şi unele afaceri comerciale, Rosetti acceptă, o recompensă naţională pentru a face faţă cheltuielilor. Trăieşte din împrumuturi. Astfel, la 8 martie 1854 scrie soţiei sale că datorează 2000 franci pe care trebuie să-i plătească cât mai repede deoarece se apropie termenul de plată. La 29 martie scrie din nou soţiei sale referindu-se  din nou la plata datoriei pe care nu are cum s-o achite decât dacă găseşte banii în altă parte, deci trebuia să se împrumute la altcineva pentru a-şi plăti prima datorie la termenul dat. Astfel că Rosetti se transformase într-un  adevarat „vânător” de împrumuturi. Îl macina gândul că familia sa este ameninţată  să nu aibă cu ce trăi sau cu ce plăti lista minimă de cheltuieli. După revenirea din exil nu are nici măcar o casă, averea fiind ruinată. Din corespondenţa cu soţia sa reiese clar că Rosetti este foarte supărat din pricina stării materiale astfel că la 25 decembrie 1853 scrie: „ Ce trist an nou este pentru noi, dragă prietenă! Singură acolo şi poate fără un ban, îndurând cine  ştie câte suferinţe şi eu singur aici, suferind tot felul de  torturi materiale şi morale.” [2] În luna mai a anului 1854 se plânge că nu poate asculta de glasul inimii sale pentru a-şi vedea soţia, sărăcia forţându-l să asculte de raţiune şi nu de impulsurile inimii fiind torturat de grija asigurării lunare a unei liste încarcate de cheltuili, combinând soluţii peste soluţii pentru descoperirea unui nou creditor. Îl măcina gândul de a a trăi de pe urma ajutorului dat de Brătianu, suferă gândind că acei bani puteau ajuta ţara.

     Un alt fruntaş al revoluţiei de la 1848 din noua generaţie, Vasile Alecsandri are şi el o situaţie materială proastă. În corespondenţa sa din anii 1861 – 1870 multe scrisori sunt adresate lui Ion Brănişteanu, vărul său primar, care se ocupa adesea cu afacerile financiare ale lui Alecsandri. În luna iunie a anului 1861 îi scria: „Sunt îndreptăţit să cred că arendaşii mei au plătit în sfârşit arenda şi o nădăjduiesc cu atât mai mult cu cât mă găsesc într-o mare lipsă de bani.”[3] Datorită faptului că nu avea bani, Alecsandri hotărăşte să vândă Pătrăşcanii şi Borzeştii însărcinându-l pe Brănişteanu să-i găsească cât mai repede un cumpărător. La 28 noiembrie scria tot lui Brănişteanu că de câteva zile nu are bani şi că aşteaptă cu nerăbdare să-i trimită arenzile sale. ,,Grabeşte-te de a mă scoate din mizeria, în care sunt cufundat, trimiţându-mi numaidecât o sumă oarecare.’’[4] Deşi nu mai avea o stare materială bună, având la rândul său datorii, l-a împrumutat pe un anume Botez cu 300 galbeni. Afacerea aceasta îl obsedează şi aminteşte de ea aproape în fiecare scrisoare către vărul său deoarece îi afecta starea financiară.

        Cu aceste probleme se confrunta mulţi dintre membrii boierimii. Situaţia financiară nu mai este una dintre cele mai bune, având datorii multe sunt nevoiţi să-şi vândă bunurile: moşiile, pământurile şi nu numai. Exilaţii scriu familiilor din ţară să le trimită bani, însă nici rudele de acasă nu mai au posibilitatea de a-i ajuta astfel că recurg la diferite metode în speranţa de a ieşi din ruină, împrumuturile fac sărăcirea să se accentueze.

 
                                                                                                             de Tudora Niculae
– Va urma –
Note:

[1]  Dan Berindei, Corespondenţa din exil a fiilor lui Dinicu Golescu, Însemnări, în Revista de Istorie”, tom. 33, 1980, nr. 1, p.91

[2] C.A. Rosetti  Către Maria Rosetti. Corespondenţă, vol. I, Ediţie de Marin Bucur, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 84

[3] Vasile Alecsandri, Opere IX. Corespondenţă 1861- 1870. Ediţie de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1912. p. 45

[4] Ibidem, p. 85-86

(Visited 94 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.