Rolul vital al artei în desăvârșirea educației

Rolul vital al artei în desăvârșirea educației

by -
0 901

În esență, educația reprezintă procesul cultural de transmitere a valorilor și experiențelor fundamentale ale trecutului și de permanentă verificare și valorificare a acestora în prezent, constituie transferul unei tradiții vii care a clădit lumea în care trăim și o pregătește pe cea a viitorului. Educația presupune continuitate, dar și înnoire, inovație. Corpul de cunoștințe predat de educatori este interiorizat diferit și formează în mod diferit, aceeași problemă putând naște înțelesuri și răspunsuri felurite. Fiecare minte tânără reprezintă o ecuație cognitivă unică.

De-a lungul epocilor și culturilor umanității, valoarea educațională a artelor a reprezentat un loc comun, un adevăr netăgăduit de nimeni. Arta a constituit un vehicul cultural și educațional excepțional, fiind capabilă de a se adresa în același timp rațiunii, simțirii și imaginației și de a trezi într-o audiență eterogenă reacții de același tip. O sculptură, un tablou, o clădire reprezentativă pot integra și transmite generațiilor viitoare milenii de tradiție, sublimate în simboluri și imagini la care aderă și vibrează întregi comunități.

Cu privire la rolul paideutic al poeziei, Horatius spunea în Ars poetica că menirea acesteia este deopotrivă de a „instrui și încânta”. Poetul-educator avea sarcina de a corecta de timpuriu dicția copilului și de a-i feri auzul de vorbe obscene, modelându-i simțirea cu „precepte prietenoase” și criticând „asprimea, ostilitatea și mânia”. Mai mult, acesta îi încânta pe tineri cu povestiri moralizatoare despre „faptele onorabile” ale eroilor și alina prin vers și cântec suferința celor bolnavi și neajutorați.

Expunând teoria despre educație ca realizare de sine, Edmond Holmes (1850–1936) susținea că instinctul artistic face parte dintre cele 6 instincte esențiale cu care omul se naște, acesta putându-se dezvolta până la stadiul de atracție puternică, dar în același timp subtilă pentru frumos și de dorință „fără odihnă” (care va modela conștiința tânărului) de a da expresie acestui sentiment (1).

Michael Oakeshott (1901–1990) definea educația drept inițierea într-un dialog al umanității, care a început în pădurile primordiale și a devenit din ce în ce mai elevat de-a lungul secolelor. „Vocile” care dialoghează sunt acelea ale științelor, activităților practice, istoriei și artelor (2), iar educația presupune stăpânirea acestui limbaj comun.

Arta poate fixa și transmite generațiilor viitoare etosul unei societăți (3), iar rolul său formator are eficacitate și dincolo de perioada copilăriei, la maturitate, „întărind, cultivând și rafinând înțelegerea noastră (din punct de vedere cognitiv, emoțional, perceptiv și moral) despre lumea în care trăim” (4). Cu toate acestea, odată cu întemeierea esteticii moderne, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a considerat că funcțiunile educaționale, sociale sau religioase au înstrăinat arta de adevărata sa natură, care ar fi doar promovarea de experiențe estetice valoroase în sine: „Dacă până atunci, în mod tradițional, frescele sau statuile fuseseră plasate în locuri unde aveau semnificație ritualică, socială sau cultică, de aici înainte ele au fost mutate în muzee și galerii, izolate de orice factor perturbator extern, pentru a putea fi doar obiecte ale contemplației estetice. […] Rezultatul a fost ruperea artei de restul societății. Astăzi ar fi timpul să salvăm arta de ea însăși și să refacem legătura firească dintre artă și celelalte încercări și funcțiuni culturale, între care educația este printre cele mai însemnate” (5).

Pornind de la unele expresii populare folosite într-un sens neriguros, de tipul: „natura creativă a învățării”, „arta de a educa”, Max Black încearcă să arate până unde poate opera paralela dintre experiența artistică și procesul de învățare (6). Creația artistică presupune tensiune între artist și materialul său, care, departe de a fi o substanță pasivă, „are o viață proprie”. Artistul „se luptă” cu materialul său, iar acesta îi rezistă și în același timp îi hrănește mai departe proiectele. Așadar, cât este de potrivită comparația dintre travaliul artistic și cel al învățării? Desigur, afirmă Max Black, „nu trebuie să ne așteptăm ca elevul să aducă contribuții originale cunoașterii, însă, nici pentru cel care învață, întocmai ca în cazul artistului, datele științei nu reprezintă un material inert, ci se află în conexiune cu alte date, care, odată chemate de conștiință, dezvăluie relații și modele incomplete și fac necesară examinarea altor elemente ale cunoașterii” (7). Odată dezvăluite mecanismele psihologice ale învățării, lupta interioară care se duce în conștiința celui care învață, educația nu mai poate fi concepută ca un spectacol unde elevul este doar un receptor pasiv. Iar atunci când subiectul îl confiscă în întregime și îi hrănește la cote înalte interesul, spune Max Black, gama de emoții degajate de întâlnirea cu fiecare materie „fiind colorată diferit”, putem afirma cu certitudine că atitudinea celui care învață față de subiectele asupra cărora se apleacă este foarte asemănătoare cu aceea a artistului față de materialul său (8).

În aceeași ordine paideutică și dincolo de ea, experiența artei, experiența frumosului ne ajută să recâștigăm percepția lucidă asupra existenței reale, pierdută din pricina contactului apăsător și alienant cu cotidianul. Prin oglinda artei putem vedea mai clar „adevăratele ordonări ale lumii”, așa cum spunea Gadamer, prin mijlocirea frumosului „reușim să ne aducem aminte multă vreme de adevărata lume” (9). (autor: Andrei Cârpeneanu, sursa: Revista Clipa)

NOTE:

1) John White, Wellbeing and Education: Issues of Culture and Authority, „Journal of Philosophy of Education”, The Philosophy of Education Society of Great Britain, vol. 41, February 2007, p. 18.

2) Idem, p. 23.

3) Noёl Carroll, Aesthetics and the Educative Powers of Art, A Companion to the Philosophy of Education, Blackwell Publishing Ltd., 2003, p. 366.

4) Idem, p. 367.

5) Idem, pp. 368 – 383.

6) Max Black, Education as Art and Discipline, Philosophy and Education, Allyn and Bacon Inc., 1966, p. 40.

7) Idem, p. 43.

8) Idem, pp. 43-44.

9) Hans-Georg Gadamer, Actualitatea frumosului, Polirom, București, 2000, p. 78.

(Visited 98 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.