Rezistența anticomunistă din Vrancea – partea II

Rezistența anticomunistă din Vrancea – partea II

by -
0 1137

Înţelegând însă că numeric erau copleşiţi de cei care-i atacau, partizanii au hotărât, după un scurt timp. să folosească ieşirea secretă spre a se salva. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan au fost primii care au încercat să iasă din bordeiul asaltat, Aurel Condrea rămânând să le acopere retragerea, în timpul unui mic repaus, în care soldaţii încercau să înconjoare totuşi ascunzătoarea, primii doi au avut posibilitatea să iasă din bordei şi să dispară în pădure. Nu s-au îndepărtat însă prea mult, ci, asigurându-se că nu sunt urmăriţi, s-au postat in „poziţie de tragere” spre a-l ajuta pe-al treilea să părăsească tranşeea: Dar în momentul în care Condrea şi-a făcut apariţia la gura ieşirii secrete, a observat că în faţa lui stăteau doi inşi cu armele automate îndreptate spre el. A înţeles atunci că partida este pierdută şi că orice ripostă era de prisos, aşa că, aruncând automatul, a ridicat mâinile în sus, predându-se. Dacă soldaţii ar fi ştiut că el e singurul rămas în ascunziş l-ar fi împuşcat pe loc. Bănuind insă că ceilalţi se află încă în tranşee şi că se vor expune focului lor (ştiindu-l pe Aurel Condrea mort), l-au prins numai de mâini, ţinându-l în faţă ca paravan, după care l-au legat burduf şi l-au transportat rapid spre o maşină care stătea ascunsă puţin mai departe. Asta a fost salvarea lui Condrea. În secunda următoare primele grenade aruncate în interiorul bordeiului au răbufnit cu un zgomot asurzitor, aruncând întregul ascunziş în aer.

După ce sunetul detunător al exploziilor s-a pierdut, repetat în zeci de ecouri de văile munţilor, în pădure s-a lăsat o linişte mormântală. Văzând apoi că din ascunzătoare nu mai răspundea nimeni şi crezându-i pe toţi ceilalţi morţi, prima grupă de securişti a dat asaltul final, deschizându-şi drum prin rafale oarbe de pistoale-mitralieră. Observând că nu mai întâmpină rezistenţă au aprins lanternele de buzunar, iluminând ascunzişul răvăşit de explozii, spre a putea identifica astfel pe cei „omorâţi” în tranşee. Mare Ie-a fost mirarea când şi-au dat seama că-n ascunziş nu mai era nimeni, şi că ceilalţi doi, de fapt adevăraţii conducători ai grupului, reuşiseră să scape prin ieşirea secretă.

Între timp alţi soldaţi au adunat trupurile tovarăşilor morţi sau răniţi şi i-au urcat într-un camion care stătea dosit în apropiere. Atacul fusese un dureros eşec pentru ei, iar preţul plătit pentru prinderea unui singur „partizan” fusese nespus de mare.

Dar amărăciunea eşecului le-a fost în parte răsplătită de „succesul deplin” obţinut în cazul celui de al doilea grup, cel al „bătrânilor”. Neştiind de trădare şi nebănuind nimic, aceştia au fost surprinşi în somn, complet nepregătiţi, fiind arestaţi imediat, fără a putea opune nici cea mai mică rezistenţă. Acţiunea securiştilor fusese aranjată să se desfăşoare concomitent la ambele ascunzişuri. Aşa că, legaţi fedeleş unii de alţii, au fost urcaţi în cel de-al doilea camion, care a pornit în grabă mare să coboare povârnişul, destul de abrupt, al drumului îngust de munte.

Postaţi la o distanţă nu prea mare de „teatrul de operaţiuni”, Cristea şi Gheorghiţă au putut urmări întreaga desfăşurare a acţiunii fără să poată sări în ajutorul celor prinşi. Le-a trecut totuşi prin minte că vor avea mai mult noroc ia o răspântie de drumuri din vale. Coborând iute pe poteci de scurtătură au ajuns la locul cu pricina, unde drumul făcea o cotitură mai strânsă şi deci camioanele trebuiau să reducă viteza. Postându-se apoi în şanţurile drumului, stăteau cu armele pregătite de tras. Afară era întuneric beznă, o noapte ca de smoală.

Când cele două camioane ale Securităţii coborau încet panta abruptă, cei doi au vrut să deschidă focul asupra lor. Poate că ar fi putut să-i lichideze pe securişti, dar pericolul de a-şi împuşca proprii camarazi, înghesuiţi în camioane şi amestecaţi printre militari, era foarte mare. Aşa că au fost nevoiţi să renunţe la gândul „eliberării în forţă” privind cu ochii în lacrimi la camioanele încărcate cu camarazi arestaţi, care au trecut la o distanţă de numai câţiva metri de ei şi au dispărut după cotitura drumului, îndreptându-se spre valea Putnei. Cei arestaţi au fost închişi după câteva ore în beciurile Securităţii Jiu Panciu şi Focşani.

Nenorocirea a fost că la percheziţia făcută celor arestaţi s-a găsit la unul din ei o listă cu numele tuturor tinerilor elevi şi studenţi care făceau parte din „Frăţie”, aşa că la interval de numai câteva ore, în aceeaşi noapte, au fost arestaţi peste cincizeci de tineri din toată regiunea. Lotul „Paragină” era deja reconstituit de către securişti, deşi şeful lui, Cristea Paragină, nu fusese încă arestat. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan s-au retras mai adânc în creierul Munţilor Vrancei, găsinduşi adăpost în podul unei mori de apă, pe un afluent al Putnei. Au putut sta astfel ascunşi cinci sau şase zile, timp în care o vastă campanie militară a fost pornită pe urma lor, întreaga regiune fiind împânzită de batalioane întregi de securişti.

După cum mi s-a relatat, descoperirea şi arestarea lor s-a datorat tot unei trădări, după un an de zile. Ascunzişul lor era atât de bine ales încât numai cineva din împrejurimi, bun cunoscător al locurilor, ar fi putut da de el.

Într-o noapte din toamna anului 1950, moara părăsită a fost înconjurată de soldaţi, şi doi dintre ei, deschizând un oblon, au încercat să pătrundă în interior. La zgomotul produs de scârţâitul oblonului, Cristea şi Gheorghiţă au sărit în picioare, au pus mina pe arme, gata de a riposta şi de a-şi vinde pielea cit mai scump. Ştiau că nu mai au nici o şansă de a scăpa cu viaţă din încercuire. Afară era de data aceasta o noapte luminoasă, cu luna plină, aşa că nu mai puteau folosi nici avantajul întunericului pentru a putea să dispară neobservaţi. Şi, într-un moment de inspiraţie, le-a venit idea să se caţere pe acoperiş, nu atât cu gândul de a se salva, ci mai mult pentru că de acolo, de sus, puteau observa mai bine manevra soldaţilor.

După ce au răscolit încăperea principală a morii, negăsind pe nimeni, o grupă de securişti s-a urcat în podul casei, descoperind într-un strat de fin culcuşul proaspăt părăsit de cei pe care-i căutau. Deci erau acum siguri că urmăriţii nu puteau fi departe. Trebuiau cercetate cu atenţie toate ungherele ascunse ale podului.

Deşi îşi dădeau seama că practic nu mai au scăpare, cei doi de pe acoperiş au hotărât să încerce chiar imposibilul pentru a se salva. Au coborât încet până la marginea acoperişului, nu prea înclinat, de altfel, şi de acolo, înălţimea nefiind mai mare de doi metri şi jumătate, au vrut să încerce să sară în spatele morii şi să dispară în pădurea apropiată. Primul şi-a dat drumul Cristea Paragină, Gheorghiţă având sarcina să-i acopere fuga, iar în cazul în care tentativa ar fi reuşit, să încerce să-l urmeze pe acelaşi drum. Lăsându-se pe brânci, cât mai lipit de acoperiş, Cristea Paragină a ajuns la marginea lui şi, alunecând uşor, şi-a dat drumul pe pământ fără a face prea mult zgomot. Dar în momentul când, dintr-un salt, a vrut să sară peste gardul de sârmă din spatele morii, o rafală de armă automată a răsunat în tăcerea nopţii, amplificată atât de tare de ecoul munţilor din jur încât dădea impresia unui adevărat schimb de focuri. Bătând aerul în gol şi scăpându-şi automatul din mână Cristea Paragină a căzut peste sârma gardului ghimpat, răpus de gloanţe.

În momentul următor, întreaga trupă de soldaţi care înconjurau moara s-a precipitat spre locul dramei, îndreptându-şi căutatul şi scormonitul prin pod. Nimeni nu ştia câţi inşi se aflau ascunşi în podul morii şi nici câţi morţi se găseau la gardul de sârmă, aşa că Gheorghiţă, strâns lipit de acoperiş şi dosit în umbra hornului casei, nu a fost observat, scăpând astfel cu viaţă ca prin minune, în schimb a trăit, în toată tragedia ei, scena răpunerii lui Cristea, fără a putea să-l ajute in nici un fel. Acesta, trăindu-şi ultimele clipe, a fost scos din sârma ghimpată şi târât de patru soldaţi spre maşina care stătea ascunsă câţiva zeci de metri mai încolo.

Când un ofiţer a întrebat cine l-a ucis pe „bandit”, un soldat s-a prezentat în faţa lui şi, bătându-se cu pumnul în piept, a răspuns cu mândrie:
– Eu l-am lichidat, tovarăşe căpitan !
– Bravo, tovarăşe Acatrinei i-a răspuns gradatul. Vei primi pentru actul tău de curaj un concediu de două săptămâni.
Toată scena şi schimbul de cuvinte le-a trăit şi auzit Gheorghiţă Bălan de pe acoperişul morii părăsite. A văzut apoi cum cordonul de soldaţi se îndrepta şi el spre maşina care după puţin timp s-a pus în mişcare în direcţia văii Putnei. În drum spre Securitatea din Focşani, Cristea Paragină a decedat, ca urmare a rănilor grave şi a pierderii mari de sânge, în toamna lui 1950, la un an după arestarea grupului. Atunci s-a trecut la procesul care a avut loc pe data de 25 octombrie 1950; Cristea Paragină, „post mortem” şi Gheorghiţă Bălan, în „contumacie”, au primit pedeapsa capitală. Ceilalţi au primit pedepse diferite, care se întindeau de la muncă silnică pe viaţă (Mihai Timaru şi Ionel Paragină) până la un an închisoare corecţională (Asavinei Constantin).

Dar Cristea Paragină, Gheorghiţă Bălan şi Aurel Condrea sînt numai o parte dintre vrâncenii care au făcut să tremure securiştii. Mişcarea de rezistenţă cunoscută sub numele „Grupul Paragină” a fost scânteia care a aprins Munţii Vrancei în primăvara anului 1950.

Va urma…

Cicerone IonițoiuRezistența armată anticomunistă din munții României – Vrancea, p. 92-95, Editura ”Gândirea românească”, 1993

 

(Visited 177 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.