Regândirea socialului din perspectiva valorilor creştine

„Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. (Matei, 22: 21) Versetul atât de cunoscut a străbătut veacurile, generând interpretări multiple, mergând de la „dispreţul lumii” până la convingerea că raiul poate fi făurit pe acest pământ. Modernitatea a încercat să alunge creştinismul din planul social în cel privat, contestându-i dreptul de a emite opinii pe tărâmul social şi în cel al organizării politice, creându-se o fractură conceptuală între „cetăţean”, actorul principal în structura socio-politică a modernităţii, şi creştin.

După loviturile primite începând cu sfârşitul veacului al XVIII-lea, creştinismul cunoaşte o lentă, dar sigură revenire în prim-planul dezbaterilor, ca o posibilă forma mentis a societăţii europene. Mutaţia fundamentală care se produce începând de la sfârşitul veacului al XIX-lea constă în reluarea în calcul a posibilităţii regândirii socialului şi politicului din perspectivă creştină, iar nu a gândirii creştinismului din perspectivă socială şi politică, aşa cum tindea să facă modernitatea laicizată şi laicizantă.

Evident, există momente fondatoare în cadrul acestui fenomen, cum este cazul vestitei enciclice Rerum Novarum a papei Leon al XIII-lea, document dedicat problemelor capitalului şi muncii, act care a stimulat în mediul catolic dezvoltarea curentelor cu caracter socio-politic ale „creştinismului social” şi „creştin democraţiei”. Însă, asemeni fenomenului revoluţionar petrecut în Europa la 1848, când revoluţia cuprinde practic întregul continent pe un set unitar de valori, această implicare a Bisericii în societate şi regândirea socialului din perspectiva valorilor creştine nu sunt apanajul unei confesiuni, ideile răspândindu-se extrem de rapid oriunde spiritul modern încerca să înlăture sau să pună sub semnul întrebării valorile creştine. În spaţiul catolic, în mediile ortodoxe sau protestante, premisele de la care s-a pornit au fost aceleaşi, ele fiind sintetizate foarte bine de marele reprezentant al „creştinismului social” în cuprinsul Ortodoxiei româneşti, episcopul de Râmnic, Vartolomeu Stănescu.

Rolul social al creştinismului la Vartolomeu Stănescu

Episcopul Vartolomeu a subliniat în repetate rânduri încercările de eliminare a Bisericii din social: „Jenată în anumite cazuri de stăpânirea pe care Biserica creştină o are asupra sufletelor, politica statelor europene a luptat şi ea mai ales de la închegarea monarhiilor încoace să-i restrângă Bisericii creştine cadrul acţiunilor ei sociale şi

să-i taie influenţa din sânul maselor”. Cu toate acestea, aparent paradoxal, modernitatea, care numără printre valorile ei fundamentale ideea de libertate, este totuşi mediul cel mai propice pentru afirmarea deplină a principiilor creştine în mediul social. Conflictul dintre modernitate şi creştinism, crede episcopul, este numai aparent rezultat al evoluţiei istorice şi al greşitei înţelegeri. De fapt, creştinismul este cel care poate să fecundeze lumea modernă astfel încât aceasta să se dezvolte în chip fericit pentru oameni.

Pentru atingerea acestui scop, Vartolomeu Stănescu propovăduia o reconsiderare a perspectivei asupra creştinismului, aşa cum s-a construit de-a lungul istoriei: „Să încetăm de a mai vedea în problema mântuirii sufletelor o problemă opusă şi în ruptură cu viaţa trupească şi omul pământesc; şi să ne potolim în creştinismul nostru tradiţional atât spiritul de opoziţie dintre suflet şi trup, cât şi tendinţa de renunţare la viaţa socială şi la operele veacului. Toate produsele vieţii noastre pământeşti să înceapă a ne deveni familiare ca înţelegere, întrucât ele nu sunt decât germinări ale fondului omenesc, adâncit în fiinţa omenească de însuşi Dumnezeu; şi datoria noastră, ca fiinţe cu discernământ moral şi cu desluşiri evanghelice, nu este să le urâm şi să fugim de ele prin renunţare la lume, nici să le privim cu indiferenţă ca pe nişte înfăptuiri străine de interesele noastre, ci să le despărţim în bune şi rele după putinţa lor de înnobilare şi de întărire a vieţii, apropiindu-ni-le pe cele bune şi desfăcându-ne prin luminile şi prin sforţările noastre proprii de toate cele rele.

Pentru noi, cei de astăzi, care am văzut în cursul a două mii de ani atât puterea de rezistenţă a omenirii ca construcţie şi durată, cât şi puterea de izbândă a creştinismului peste toate rasele omeneşti şi peste toate stările de cultură, spiritul de renunţare integrală, la lume şi la operele veacului, nu-şi mai poate avea sensul anahoretic pe care i l-au imprimat geniile creştinismului din veacurile de început”.

Dintr-o asemenea perspectivă, „creştinul” şi „cetăţeanul” nu se mai aflau în opoziţie, iar „lumea” devenea locul de exprimare şi afirmare deplină a valorilor creştine.

Tentaţiile şi pericolele legării creştinismului de politică

Totuşi, până unde se putea merge? Dacă în planul mai general al socialului implicarea creştinilor a fost acceptată mult mai uşor, iar rezultatele au fost extrem de profitabile, mult mai greu de acceptat era implicarea în domeniul politic. În operele sale, Vartolomeu Stănescu a subliniat pericolul la care este expusă Biserica atunci când face politică de partid, anume acela ca Biserica să nu mai fie „maica bună a tuturor credincioşilor”, ci să capete chip sectar. Şi totuşi, episcopul român ajunge să spună la un moment dat că Biserica şi creştinii nu trebuie să fie indiferenţi la politică, însă politica Bisericii nu trebuie să fie una de partid, ci una a promovării valorilor şi a principiilor morale, care să creeze premisele unei vieţi politice sănătoase şi cu faţa către cetăţean.

Evoluţia istorică din spaţiul românesc în secolul al XX-lea nu a permis adâncirea reflecţiei în acest domeniu, însă în alte orizonturi culturale discuţia despre raporturile dintre creştinism şi politică a continuat. Fără îndoială, cel mai de succes „produs” al acestei reflecţii este „creştin democraţia”, care deţine şi astăzi o pondere importantă pe eşichierul politic european. Criticii acestui curent au fără îndoială dreptate atunci când arată că apelativul „creştin” a devenit o simplă denumire, mulţi dintre exponenţii „creştin democraţiei” de azi având prea puţin de-a face cu valorile creştine. Pentru mulţi, acest lucru este o dovadă clară că, atunci când creştinismul se implică prea adânc în domenii precum politicul, devine un simplu „-ism”, degradat din demnitatea sa de religie relevată. De aici întrebarea: Merită sau nu această implicare în politic?

Răspunsul la o asemenea întrebare este deosebit de dificil. Putem încerca însă altceva: să vedem care au fost raţiunile pentru care un preot catolic italian, Luigi Sturzo, şi-a asumat o implicare efectivă în politică şi a încercat să impună valorile creştine în acest domeniu, devenind unul din precursorii străluciţi ai „creştin democraţiei”, mereu lăudat, însă prea puţin citit.

Căutările unui preot italian

Părintele Luigi Sturzo s-a născut în Caltagirone, Sicilia, la 26 noiembrie 1861. Condiţiile istorice concrete ale Siciliei, zonă cu mari probleme sociale şi economice, în care prin tradiţie preoţii aveau un cuvânt greu de spus, l-au îndemnat pe părintele Luigi să nu rămână indiferent la suferinţele semenilor, implicându-se activ în diferite organizaţii şi structuri de putere locale, propovăduind idei care au fost încadrate ca „socialism clerical”. Devine viceprimar la Caltagirone şi, din această postură administrativă, încearcă să promoveze o serie de valori, care nu sunt neapărat apanajul creştinismului, dar care sunt necesare pentru o bună administraţie, în interesul şi în folosul cetăţeanului: „Pentru a administra bine, este nevoie de anumite calităţi. Nu vă lăsaţi doborât de birocraţia locală; respectaţi-o, dar impuneţi respectarea orarului, a serviciului şi a publicului. Nu pretindeţi de la angajaţi ceva care ar putea fi împotriva legii; adoptaţi o atitudine corectă şi echitabilă în privinţa opţiunilor şi a promovărilor.

Contactul cu cetăţenii, în special cu cei defavorizaţi, trebuie să fie constant, atent, just… Banul public trebuie să fie sfânt… Grija de a administra banii altora, adică ai tuturor, trebuie să fie superioară celei de a administra banii proprii…

Numai cu o bună administraţie poporul va putea beneficia de toate avantajele unei politici sănătoase, ale unei legislaţii inteligente şi chiar ale activităţii partidelor, când nu sunt demagogice şi revoluţionare; dimpotrivă, când administraţia este proastă sau prea puţin inteligentă, societatea se duce de râpă, chiar dacă ar avea conducători oameni de stat de mare valoare, politicieni dibaci, când parlamentul ar face legi progresive şi impecabile, când partidele ar avea programe şi planuri foarte moderne, iar vistieriile ar fi pline de miliarde”.

Părintele Luigi sublinia astfel că există un întreg sistem de condiţionări care face ca viaţa oamenilor să fie mai bună. Din acest motiv, oprirea doar la un singur nivel nu era satisfăcătoare. Pentru Luigi Sturzo, una din cauzele majore ale unei proaste administraţii reprezentau politicianismul, viaţa publică impregnată de gelozii personale, de intrigi, de dorinţa de a distruge cu orice preţ un adversar politic: „Unii trec de la o legislatură la alta, de la o scadenţă la alta, şi se gândesc la lupta electorală ca la unica, principala afacere, uitând familia, profesia, practica religioasă, îndatoririle proprii”.

De la Partidul Popular la „creştin democraţie”

În ianuarie 1919, cu acordul papei Benedict al XV-lea, este înfiinţat Partidul Popular Italian, care pune capăt politicii „non expedit” (interzicere a implicării catolicilor în viaţa politică), adoptată de papalitate după proclamarea în 1861 a Constituţiei noului Regat al Italiei. Conflictul surd dintre papalitate şi autorităţile tânărului stat italian crease o ruptură socială între „adevăraţii catolici” şi restul populaţiei Italiei, consideraţi ca lipsiţi de fidelitate faţă de Biserică, fapt de natură să rupă unitatea turmei Bisericii. Înfiinţarea acestui partid şi participarea lui la viaţa politică însemnau, în pofida aparenţelor, o dorinţă de normalizare, de reunire a comunităţii italiene cel puţin în orizont social. Părintele Sturzo s-a implicat cu entuziasm în organizarea acestui partid, care câştigă în scurt timp o mare popularitate pe scena politică italiană, însă, inevitabil, divergenţele şi-au spus cuvântul şi în interiorul acestui partid „creştin”.

Ascensiunea fascismului şi a lui Mussolini, de care unii oameni ai Bisericii au fost fascinaţi, refuzul colaborării cu socialiştii au subminat forţa şi identitatea partidului. De la început, Sturzo a fost ostil fascismului, considerat ca incompatibil cu catolicismul, fapt exprimat în lucrarea „Conştiinţa creştină”. Din acest motiv, în anul 1924 a trebuit să apuce calea exilului, un exil lung de 22 de ani.

În tot acest timp, părintele Sturzo a fost preocupat să găsească o soluţie acestei probleme aparent insolubile, a raporturilor dintre Biserică şi puterea politică, dintre „conştiinţa creştină” şi omul politic. El începe prin a face clar o distincţie între Biserică şi un partid ce vehiculează valori creştine: „Nu cedaţi ispitei de a asimila soarta unui partid sau a unei coaliţii de partide cu Biserica; nu spuneţi că cel învins este catolicismul şi să nu credeţi că pentru ei totul este pierdut. Căile Domnului ne sunt adesea ascunse: Biserica sa suferă de pe urma persecuţiilor, nu a înfrângerilor. Noi suntem servitori ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii sale şi făcând politică, şi interesându-ne direct de ţara noastră şi de partidul creat pentru a sluji ţara. Dar faptele politice nu trebuie să fie legate în nici un fel de soarta Bisericii”.

Odată stabilit acest lucru, părintele Sturzo caută să fundamenteze principiile unei mişcări politice cu caracter creştin, diferită de „creştinismul” altor partide, înţeles ca opoziţie la „evrei” sau denumind un apărător al „Vechiului Regim”. Prin urmare, nu o denumire exterioară, ci un set de valori. De fapt, reflecţia părintelui Sturzo începe cu această întrebare fundamentală: „Ce este moralitatea? Poate fi introdusă oare legea morală în viaţa socială, poate fi ea aplicată relaţiilor internaţionale? Şi, admiţând că-şi va găsi un loc, locul acesta va fi primul? Când există conflicte între legea morală şi politică, legea morală ar trebui să spună ultimul cuvânt?”. Pentru Luigi Sturzo, răspunsul este evident: „Pentru noi, morala este unică, pentru motivul că nu există nici o societate extraindividuală, nici un individ extrasocial. Morala este întotdeauna individuală, pentru că toate faptele umane pornesc de la individ, şi este întotdeauna socială, pentru că toate faptele umane se exprimă în societate”. De aici, două consecinţe majore. Prima: nu se poate invoca faptul că „politica” îşi are regulile ei murdare, pe care poţi juca liniştit, şi să fii „moral” în viaţa personală. A doua: omul este scopul; societatea şi statul sunt numai mijloacele necesare: „Scopul efectiv al oricărei societăţi (inclusiv statul) este persoana umană concretă, fiecare individ în parte”. Din acest motiv a respins Luigi Sturzo atât de categoric fascismul, care a ridicat statul la rang de „absurdă zeitate” şi a condiţionat „fericirea individuală” de „fericirea comună”. Creştinismul aduce „persoana” în prim-planul atenţiei şi face din libertatea ei condiţia unei existenţe autentice. De aceea, primatul revine persoanei, deoarece „totul este activitate personală a omului, individ şi societate; totul depinde de libera sa iniţiativă”.

Libertate, responsabilitate, democraţie

Omul este prin urmare liber, responsabil şi ceea ce îl ghidează este propria conştiinţă. Părintele Sturzo insistă intens pe ideea de „autocontrol”, cu alte cuvinte, pe responsabilitatea individului, singurul lucru cu adevărat eficient pentru bunul mers al unei societăţi. Libertatea şi responsabilitatea sunt lucruri care merg mână în mână, fapt pe care l-a subliniat foarte bine în lucrările sale şi episcopul Vartolomeu Stănescu. Mai binele nu este obţinut dacă distrugi o clasă socială, cum visează comunismul, sau topeşti personalităţile individuale într-un construct fantast al „naţiunii”, cum face fascismul, ci prin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia.

Trecând la alt plan al discursului, părintele Luigi Sturzo face o distincţie între cele „divine” şi cele „naturale”, ca să folosim distincţiile folosite de părintele Dumitru Stăniloae, alt om al Bisericii care a încercat să găsească o cale de convergenţă între cele ale lui Dumnezeu şi lumea pământeană. Luigi Sturzo constată că există o serie întreagă de „res”, precum statul, clasele sociale etc., care există de foarte mult timp, iar încercările oamenilor fie de a le distruge, fie de a le transforma în idoli au condus la derapaje grave. Ele sunt pur şi simplu realităţi „naturale”, nici bune, nici rele în sine, de care trebuie să ţinem seama, dar să nu le absolutizăm. De aici „centrismul” concepţiei lui Luigi Sturzo, de fapt apologia bunului-simţ, nelipsit de o doză de autoironie. Pentru el lumea aceasta este un permanent provizorat, pe care trebuie să o îmbunătăţim recurgând la bunul-simţ, orice viziune despre un „mâine” perfect, de tip milenarist, fiind păguboasă. Concret, în cazul relaţiilor de producţie, este firesc să existe patron şi angajat, numai că patronul trebuie să respecte pe muncitor şi să-i dea plata corectă (asemenea pildei lucrătorului la vie), iar muncitorul, dincolo de drepturile sale, să-şi facă treaba corect şi cinstit.

Centrarea pe ideea de libertate şi echilibru l-a condus în cele din urmă pe părintele Sturzo la privilegierea democraţiei în raport cu alte sisteme politice: „Pentru noi democraţia este un sistem politic şi social care cuprinde întreg poporul, organizat pe o bază de libertate pentru binele comun. În aceasta constă adevăratul spirit al democraţiei, cel mai amplu ideal al său, aşa cum ar trebui să fie realizat în ţările civilizate şi creştine. Acest ideal este punctul nostru de plecare; iar ca ţintă practică este scopul nostru. Între punctul de plecare şi acest scop se află un spaţiu ce trebuie traversat, este spaţiul istoric dat de Dumnezeu oamenilor pentru experienţele lor, care vor fi întotdeauna un amestec de bine şi rău”.

Ideile părintelui Sturzo s-au adăugat celor ale altor mari gânditori creştini din epocă, generând un „front” cu largi ecouri după al Doilea Război Mondial. Cu alt prilej, vom vorbi despre câte mişcări politice cu caracter democrat creştin s-au format în România în foarte scurta perioadă de respiro din anii 1944-1946, expresie a voinţei de libertate şi democraţie sub stindard creştin. Acum, la mulţi ani de la cele spuse de părintele Sturzo, mulţi l-ar considera şi pe el un autor utopic. El însuşi era perfect conştient de limitele şi slăbiciunile concepţiei sale. Cu toate acestea, el merită amintit măcar ca şi o oglindă pentru cei ce pretind că sunt „democrat creştini”, fără să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat acest lucru.

„Toate produsele vieţii noastre pământeşti să înceapă a ne deveni familiare ca înţelegere, întrucât ele nu sunt decât germinări ale fondului omenesc, adâncit în fiinţa omenească de însuşi Dumnezeu; şi datoria noastră, ca fiinţe cu discernământ moral şi cu desluşiri evanghelice, nu este să le urâm şi să fugim de ele prin renunţare la lume, nici să le privim cu indiferenţă ca pe nişte înfăptuiri străine de interesele noastre, ci să le despărţim în bune şi rele după putinţa lor de înnobilare şi de întărire a vieţii, apropiindu-ni-le pe cele bune şi desfăcându-ne prin luminile şi prin sforţările noastre proprii de toate cele rele.” Episcop Vartolomeu Stănescu

(autor: dr. George Enache, sursa: Ziarul Lumina)