Regina Maria a României și președintele american Wilson

Regina Maria a României și președintele american Wilson

by -
0 1176

S-au marcat 130 și 135 de ani de relații diplomatice româno-americane. Frumos din partea autorităților româneşti şi americane că au întreprins şi de aceată dată o seamă de acțiuni cu fastul pe care îl merită un asemenea eveniment pentru ansamblul relațiilor dintre cele două popoare. Însă, istoricii și diplomații nu s-au dovedit nici de data aceasta a fi la înălțime în a evidenția unele subtilități din evoluția acestor raporturi, mai mult ca sigur din necunoașterea lor. Am scris în urmă cu cinci ani despre ignoranța cu care se trece peste contribuția adusă de militarul și diplomatul George Pomuț la formarea Statelor Unite ale Americii și, ulterior, la dezvoltarea lor. Nu pot să nu subliniez că polonezii, de pildă, vorbesc în situații similare cu deosebită mândrie, chiar emfază despre contribuția adusă de ei, respectiv de Kościszko şi Puławski la cucerirea independenței de către poporul american. Demersul respectiv, pe care America îl apreciază până la cel mai înalt nivel, ar trebui să ne mobilizeze, să constituie motiv de inspirație pentru comunitățile de români americani în a-i copia pe foștii vecini ai României de dinainte de război, prezenți la fruntariile din nord, unde se agăța harta în cui.

Mai nou remarc că nici contribuția adusă, în aprilie 1919, la d e f r i ș a r e a relațiilor politice, personal de către Regina Maria a României împreună cu Woodrow Wilson, nici aceasta nu este cunoscută și mai ales relevată. Nu știu să se fi scris un rând despre episodul întâlnirii președintelului american și a soției sale cu consoarta Regelui României din acel an. Întâlnirea celor doi nu mai este azi conștientizată în România și mai ales în America. Contactele dintre cei doi într-o perioadă istorică dificilă pentru formarea României Mari ar putea demonstra urbi et orbi că Românii știu să se poarte demn, de la egal la egal cu orice partener. Nu de mult, când presa românească a fost atât de preocupată să afle ce au mai spus ambasadorii americani de la Chișinău și București (excelențe care habar n-au ce lideri a avut România cândva!), cei care dovedeau a fi capabili să discute de la egal la egal cu americanii, cu cei realmente aureoleați și nu de duzină ca cei menționați mai sus. De aceea pun mai jos, la dispoziție, românilor și americanilor, radiografia convorbirii dintre doi oameni i n d e p e n d e n ț i și e g a l i, soldată cu urmări benefice în plan bilateral româno-american în urmă cu aproape 100 de ani.

Întâlnirea o găsim descrisă în amintirile scriitoarei nepereche, publicate în volumele din Povestea vieții mele, pagini în care sunt relatate săptămânile petrecute de consoarta regelui Ferdinand Întregitorul, la Paris, în calitate de reprezentant neoficial al României la Conferința de pace. Scrierile au văzut lumina tiparului în perioada interbelică, apoi au fost date voit uitării, ca numai după 1989 să fie mai bine cunoscute. O prezentare mai amplă, fără nici un complex, a episodului insolit și mai ales a dialogului purtat de doi oameni egali, s-a petrecut atunci, azi la așa ceva nici că s-ar mai putea visa.

Regina Maria aminteşte că la începutul anului 1919 Wilson se afla „la zenitul carierei sale „, fiind ales de lumea întreagă drept Arbitrul Păcii. „Oriunde pleca el era primit ca un fel de Messia; cazul care se făcea despre el era destul pentru a face capul unei zeu să se întoarcă. Această adulație extremă, această ridicare a unui „intrus” la prima poziție în fierberea Europei acelei zile, aparținea, din punctul meu de vedere nevrozei de război specifice acelor timpuri.”

Aflăm că la sfârșitul primului război mondial, lumea avea o nevoie instinctivă de idoli, fiind în căutarea unui supraom – „capabil să țină în frâu spiritele rele eliberate de cei patru ani de război îngrozitori”. Atunci, şi-a îndreptat privirile spre el /Wilson/, ridicându-l pe cel mai înalt piedestal, fără a se întreba dacă „întâmplător avea vreun picior de lut.” Aşa că şi americanului i-a fost destul de greu să reziste „laudelor şi adulației”.
Regina priveşte cu oarecare milă spre Președintele Americii, ştiind că prăbuşirea idolului „este adesea la fel de crudă cât şi nedreaptă.” „Îmi displăceau nedreptățile de orice fel; dar atunci nu mai sunt un vânător de lei; nici nu am fost vreodată înclinată să urlu ca lupii. Îmi place să aud despre oamenii însemnați că sunt recunoscuți şi că îşi fac datoria, dar sunt precaută cu excesiva venerație a unui erou, şi nu pot înțelege de ce omul trebuie să fie atât de extremist, atât în adorație cât şi în ură”.

Mult bun simț în judecata și în gândurile Reginei care își dorea o întâlnire cu Omul zilei. Se resimte și după o sută de ani invidia feminină că nu-i în locul acesteia, cu toate că orașul luminilor ca și Londra o primise cu mare strălucire, iar al cel mai înalt nivel cu o deferență nemaicunoscută până atunci. Așadar, întâlnirea s-a petrecut, la începutul lunii februarie 1919, când Maria a ajuns la Paris, și – când numele lui Wilson – „era în gura tuturor”. Mai observa Regina că „era ceva destul de bolnăvicios despre felul cum era glorificat şi pus pe un piedestal care nu putea decât să îl amețească”. Oricât încearcă capul încoronat să fie cât mai obiectiv, nu îşi ascunde invidia Maria că ea nu se află în locul lui, mai ales că simțea din plin a fi la fel de adulată ca şi reprezentantul Americii. Se gândea probabil la întâlnirea grea avută cu Clemenceau. De aici și gândul că nu i-ar displăcea să „îndure” supliciul care i se pregătea. Fraza din descrierea care urmează este elocventă.

“Atât de mare a fost amețit (Wilson) de atmosfera creată în jurul lui încât se întreba dacă, ca mare reprezentant al democrației, nu era deasupra demnității sale să facă o vizită Reginei României – numai o regină!”. Scrie cu literă mică – regină și continuă: „Dar cum se proceda uneori, s-a gândit /Wilson/ cum poate, inteligent, să scape politicos, anunțându-mă că ar fi încântat să-mi facă o vizită, dar fiind o persoană foarte ocupată nu are timp la dispoziție /decât/ după ora nouă dimineața”. Și iată – mai departe – cum pisica cu şoarecele au găsit până la urmă soluția realizării dialogului.

“Am răspuns cu o perfectă amabilitate, eu însămi fiind în ascensiune, că aş fi fericită să îl primesc chiar la şapte dimineața, dacă aceasta îi convenea. Nemaiavând încotro a făcut un compromis şi acompaniat de doamna Wilson a venit să mă vadă la ora opt şi jumătate dimineața.” Descrierea întâlnirii este cât se poate de simplă, elegantă și elevată, inclusiv descrirea înfățișării preşedintelui american, imagine pe care o mai găsim și în magazinele ilustrate ale vremii: „înalt, subțire, cu o față foarte lungă şi un zâmbet blând, întreaga lui înfățişare impecabilă semăna foarte mult mai degrabă cu a unui pastor puritan.”

Regina, conştientă că rândurile pe care le scria vor rămâne consemnate și pentru istorie, preia în întregime rândurile aşternute în Jurnalul zilnic din care reproduce cu rigurozitate textul în Capitolele târzii la care ne referim, recent redescoperite. Iată însemnările din Jurnal, de data aceasta.

„10 aprilie 1919
Preşedintele Wilson a venit să mă vadă devreme în această dimineață, împreună cu soția sa, şi avea zâmbetul din fotografiile pe care le ştiam. L-am primit cu obişnuitul meu stil simplu şi direct, în aşa fel încât conversația nu a stagnat nici o clipă, deşi trebuie să spun era supărător de limitat. Am vorbit multe lucruri din ordinea de zi, am atins de asemenea şi subiectul bolşevismului, mai mult ca oricând în mintea mea, şi i-am putut da câteva detalii savuroase despre cum erau cu adevărat bolşevicii, lucru pe care nu-l ştia.

Am explicat de asemenea speranțele statelor mici, pentru care el se declarase a fi un apărător, şi acest fapt ne-a adus discuția despre Liga Națiunilor, şi a început să proclame importanța ideii sale favorite şi cum în mod special statele mici vor beneficia de Ligă. Totul pentru admirația frumuseții unei idei, oricum nu m-am putut abține să nu-i atrag atenția felului în care strălucitoarele idei sunt adesea diminuate de viitorii partizani şi adepți care treptat corup conceptul inițial, în cele din urmă ceva total diferit din mărețul ideal. Aşa s-a întâmplat cu cele mai multe religii, iar astăzi Cristos probabil ar plânge la văzul a ceea ce oamenii au făcut din învățăturile Lui. Cât de multe orori au fost comise în numele Religiei?…”

Interesantă a rămas concluzia sugerată de Regină: „să nu tratăm inamicii învinşi prea nemilos. Ura este un sfetnic rău şi conduce la multe probleme!”

„În ziua următoare am luat prânzul cu domnul şi doamna Wilson (sublinierea mea N. M.), iar eu am continuat să-l studiez pe marele om cu interes”.

De data aceasta Regina a continuat a fi: „profund interesată de ideile şi idealurile bătrânului domn”, încurajându-l „ să-şi expună teoriile pe care era destul de doritor să le prezinte”, vorbind „mult şi bine”.

O primă concluzie desprinsă de Regină a fost aceea că Wilson părea a fi: „un predicator înnăscut şi ar fi putut fi un pastor foarte cultivat. Foarte convins că întotdeauna are dreptate, are întrucâtva aerul unui om care ne priveşte de sus, dar în acelaşi timp este un „homme du monde”, politicos, amabil, chiar într-un fel ceremonios. Gata să aducă argumente, el are oricum, datorită superiorității sale, o atitudine detaşată, care îl deosebeşte de ceilalți muritori, cu siguranță va avea, mereu, ultimul cuvând de spus. Deşi nu era lipsit de înțelegere, el totuşi atârna acel sentiment de antagonism, particular acelora care datorită distanțării lor, sunt convinşi de superioritatea lor indiscutabilă. Aceasta poate face pe oricine să se întrebe dacă sunt absolut autentici. Nu pot decât să sper că Wilson este autentic, în aşa fel încât să justifice încrederea extraordinară pe care Europa o are în arbitrajul său. Mulți din compatrioții săi se uită la el cu la un impostor, şi există un grup politic mare din Statele Unite care aşteaptă cu nerăbadare căderea lui; căci aşa e lumea.”

În contiunare aflăm că Regina „A avut o singură ciocnire cu el. Ostentativ de evlavios mi-a ținut o predică despre cum trebuie să tratăm minoritățile noastre, demonstrând cât de important era şi a stăruit mult timp asupra acestei teme, devenind excesiv de moral şi de alunecos; s-a exaltat mult timp la subiectul în discuție, tratându-mă mai degrabă ca pe un începător ignorant care ar fi putut profita de pe urma sfatului său. Fără îndoială aş fi putut, dar m-a izbit faptul că era prea ataşat de sunetul propriei voci, şi când în sfârşit a luat o pauză, am sugerat prietenos că era, probabil, obişnuit cu aceste dificultăți datorită chestiunei japoneze din Statele Unite”.

”Cu privire la acestea – remarcă Regina – Wilson şi-a dezvelit dinții săi lungi într-un zâmbet politicos, şi-a ridicat sprâncenele şi a declarat că nu era înştiințat de existența unei probleme japoneze în America! Nefiind un predicator, şi cum eram oaspetele său, doar am ridicat din umeri şi am abandonat subiectul”.
Aceasta, da, eleganță domnească!

”Înainte de a pleca, l-am sfătuit să promită că-l va căuta pe Brătianu pentru a-i da o şansă de a expune situația noastră în fața sa. Dar am avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aş fi putut face mult mai mult în discuția cu preşedintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc engleza; pe deasupra întotdeauna îmi făce plăcere chiar câte o confruntare”.

Cât despre doamna Wilson, aceasta „era o doamnă atrăgătoare, şi arăta mult mai bine de aproape decât de la distanță. Era trupeşă, avea un ten frumos şi ochi gri-albaştri de irlandeză. Era bună şi amabilă. Prima dată când am întâlnit-o avea un buchet formidabil de orhidee. Întotdeauna am să-mi amintesc de ea aşa, cu acele orhidee lila aproape de fața sa zâmbitoare.”

*
Nu numai condeiul dar și elganța desăvârșită o caracteriza pe cea care intrase la bolnavi în tranșee în primul război mondial /Maica răniților/ și care se întreținea de la egal la egal, răspunzând – de data aceasta – invitației „Omul zilei” la un prânz, la Paris. Ar mai putea visa la așa ceva un șef de stat român azi?
Așa se prezenta Prima Doamnă a României. Timpuri pe care le-am uitat și ne-am lepădat de ele cu prea mare ușurință, încât lectura lor e reconfortantă prin demnitatea pe care o degajă. Ar scrie cronicarul: La vremuri mari, ce Oameni Mari a avut România. (autor: Nicolae Mareș, sursa: Revista Tribuna)

(Visited 41 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.