Reflecții despre unitatea românească

Reflecții despre unitatea românească

by -
0 782

S-a scris mult despre Unire ca fenomen social-politic şi se va mai scrie, fiindcă de Unirea Principatelor se leagă toată viaţa modernă a poporului nostru. Noile structuri sociale şi de stat, întregul proces al modernizării din spaţiul locuit de români nu s-ar putea explica fără a lua în seamă acea trezire a conştiinţei de sine care a pus la lucru mai întîi o pătură subţire de boieri, clerici şi cărturari, pentru a cuprinde apoi masele şi a deveni o forţă structurantă, redutabilă, a societăţii româneşti.

S-au definit de aceea multiple sensuri ale Unirii, adică direcţii speciale de privire, nivele diferite de antamare a fenomenului. Situîndu-se, de pildă, în zona realităţilor economice, istoricul obţine astfel o anumită perspectivă a Unirii. Interesat de dinamica vieţii sociale, el priveşte Unirea sub un alt unghi. Istoria ideilor politice aruncă asupra ei, din altă direcţie, o lumină nu mai puţin edificatoare. Cultura indică şi ea un sens. Sunt perspective consonante, multiplicabile, care numai împreună ar putea înlesni o analiză destul de complexă a fenomenului.

Legitimînd ideea Unirii prin motive ce ţin de alcătuirea lumii moderne, aşadar de o anumită maturizare a ideilor politice, definite raţional, Kogălniceanu îi evoca totodată vechimea imemorială, căutîndu-i rădăcinile în „noaptea timpurilor”, cînd nu se putea închipui supravieţuirea individuală sau de grup fără o anume solidaritate. Formele de solidarizare s-au schimbat, fireşte, de-a lungul vremii.

Statul nu reprezintă decît una din ele şi nu cea mai veche. Existenţa continuă a acestuia, chiar dacă cu prerogative restrînse, timp de secole, pe cînd alte state cu fost silite la dispariţie temporară sau definitivă, a produs o formă de solidaritate şi a putut constitui un suport valabil pentru alte tipuri de solidaritate. Vorbim de stat, însă lumea românească se înfăţişa, la începutul organizării sale moderne, sub forma a două state extracarpatine, beneficiind de un statut aparte în sfera de influenţă otomană, în timp ce restul comunităţilor româneşti erau incluse în alte formaţiuni statale, străine şi opresive. Cele dintîi se vor uni, la capătul unei îndelungi şi anevoioase pregătiri, pentru a forma, sub garanţie colectivă, un stat autonom, unul ce avea să-şi dobîndească de jure independenţa peste două decenii.

Este acel nucleu indefectibil, pe seama căruia s-a forjat, după întîia conflagraţie mondială, noua Românie, bazată pe principiul naţionalităţilor. La matca formată în 1859 s-au strîns atunci provinciile rămase încă şase decenii sub dominaţie străină. Însă deja cu un secol în urmă ideea Unirii se conturase destul de clar în conştiinţa românească de oriunde pentru a da loc la proiecte încă himerice şi a nutri speranţa împlinirii finale. Era – în pofida pluralismului statal – un izvor străvechi, care şi-a tot extins albia, ascunzîndu-se uneori sub prundiş, pentru a ieşi din nou la lumină, mai limpede, mai strălucitor. „Noaptea timpurilor” nu e prin urmare o simplă metaforă ocazională din epoca de vîrf a mişcării unioniste, ci un mod de a sugera vechimea imemorială a acelei conştiinţe etnice, pe seama căreia s-a putut înfiripa, în pragul epocii moderne, conştiinţa naţională şi programul politic aferent.

Cum s-a produs acea „schimbare la faţă” a lumii noastre, la finele secolului XVIII şi în primele decenii din secolul următor, al naţionalităţilor, iată o chestiune asupra căreia istoricii s-au aplecat adesea, fără să poată da încă un răspuns mulţumitor. Căci, dacă ştim cîte ceva despre boieri, negustori, clerici, oameni de carte, nu s-au putut stabili pînă acum, sub acest unghi, decît prea puţine lucruri definitive despre „marea mută” care era ţărănimea. Ce i-a putut înfrînge scepticismul (prezent încă la un Ion Roată), ca să o facă mai activă şi mai responsabilă? Ce unelte de colportaj şi persuasiune au fost puse în lucru şi care erau agenţii „luminării”, ştim încă prea puţin, de vreme ce nu existau şcoli săteşti, iar preoţimea nu era prea învăţată. Totuşi „schimbarea la faţă” s-a produs, în timp, iar la abandonul vechii mentalităţi vor fi contribuit în bună măsură marile revolte de la 1784 şi 1821. Migraţiile demografice au putut fi de asemenea un factor coagulant, alături de altele.

Ideea Unirii trebuie să fi existat şi înainte, cum s-ar deduce din textele cronicarilor, însă decisivă a fost noua atitudine produsă de mutaţiile produse pe continent de Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene. Este o atitudine ce presupunea un anume raport între ideile circulante şi sensibilitatea poporului român, un impact susceptibil să activeze o idee latentă şi să o facă socialmente mai fecundă. Un studiu adîncit asupra mentalului colectiv ne va lămuri mai bine, desigur, asupra acelei fermentaţii de idei, proiecte, speranţe, care a condus la dislocarea vechilor atitudini şi formarea unui habitus social modern. Realist în sensul adînc al termenului, un popor îşi asumă programul respectiv numai cînd acesta are şanse de realizare efectivă. O conjuncţie fericită între programul de modernizare a societăţii (avînd în centru Unirea) şi circumstanţele geopolitice din epocă a făcut ca masele să poată alcătui acel fundament, indispensabil, pentru noul regim.

Un coeficient de iluzie trebuie să bănuim la mijloc, ca în orice întreprindere umană. Căci fără acest coeficient nu se poate închipui depăşirea imediatului pe linia indicată de proiect, nici păstrarea calmului civic dacă înfăptuirea se vădeşte sub aşteptări. Kogălniceanu ştia bine că simpla Unire politică nu putea satisface poporul şi că ea trebuia să includă un amplu sistem de reforme. Numai în această perspectivă se poate defini programul generaţiei de la 1859 şi solidaritatea urmaşilor cu idealul respectiv, pînă la desăvîrşirea lui, pe tărîm politic, la 1918. Fiindcă şi marea Unire, împlinită acum, la capătul unei ample serii istorice, deschidea o altă serie, nu mai puţin complexă, una stînd sub semnul organizării ştiinţifice.

Unirea se arată astfel ca una din ideile-forţă ale istoriei noastre, idee abordabilă la diverse nivele şi în contexte mereu schimbătoare, de un interes mereu actual. (autor: Alexandru Zub, sursa: Convorbiri Literare, decembrie 2016, nr. 12)

(Visited 129 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.