Realităţi şi spiritualităţi autentic ortodoxe – scurtă apologie

Realităţi şi spiritualităţi autentic ortodoxe – scurtă apologie

by -
3 908

În cele ce urmează sunt cât se poate de încântat să prezint câteva aspecte particulare ale spiritualităţii, atât de bogate, a ortodoxiei. Cu toate că ortodoxia creştină a Orientului a pretins că este în consens dogmatic şi liturgic cu toate ţările cu tradiţii ortodoxe, nu putem nega specificitatea şi particularităţile fiecărui popor, mai ales  în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Iată de ce ne place să subliniem că, deşi în intervenţia noastră vorbim  despre ortodoxie, în general, facem referire mai ales la aspectele cele mai specifice ale ortodoxiei româneşti. Deoarece o considerăm ca având un specific aparte, care interesează reuniunea noastră, cu atât mai mult cu cât “poporul român este singurul care mărturiseşte o creştinătate orientală, dar care se exprimă într-o limbă romanică. Interpretat în această perspectivă, creştinismul românesc, bazat pe prezenţa lui Dumnezeu în om şi în cosmos, a putut să facă o sinteză, cea mai originală, între cultura Orientului şi cea a Occidentului. El şi-a  asumat raţionalitatea lucidă a Occidentului pentru a o topi în spiritualitatea orientală a dragostei divine[1]”.

Pledoaria mea în acest sens şi în această împrejurare, este cu atât mai importantă cu cât îşi propune într-o comunitate monahală, să reafirmăm valoarea prezenţei lui Dumnezeu într-o lume în care dihotomia între domeniul laic şi cel al religiei pare să devină tot mai evidentă. Şi prezenţa Ortodoxiei creştine, alături de catolicism şi protestantismul occidental, anticipează creştinismul celui de-al treilea mileniu.

Despre ţările din Estul Europei, ţări cu tradiţie creştină ortodoxă, vorbim acum, în special, în domeniul politic şi economic, cu destulă prudenţă şi rezervă, ajungând până la a face o nouă diferenţiere între Europa comunitară şi Europa de Est. Această diferenţiere este dată de frontiera invizibilă dintre tradiţia şi spiritualitatea occidentală şi cea orientală ortodoxă[2]. Mai mulţi sociologi consideră că acceptarea ţărilor din Europa Centrală, cum ar fi, de pildă, Republica Cehă şi Polonia în NATO şi în Comunitatea Europeană, a avut ca motivaţie o veche tradiţie catolică şi protestantă, şi nu un criteriu sincer de extindere economică şi politică. Din acest punct de vedere, ţările cu tradiţie şi spiritualitate ortodoxă, până mai ieri izolate în spatele cortinei de fier a ideologiei comuniste, par să suporte o altă separare, tot ideologică dar de natură confesională. Consecinţele acestei stări de fapt ne par greu de anticipat şi credem că “exemplul” războiului contemporan din Iugoslavia dă destule motive de reflecţie. În ciuda acestor temeri, Ortodoxia creştină există acolo, spre Estul Europei, cu toată bogăţia sa spirituală, privind cu speranţă şi bucurie zorii secolului care va veni.

Prezentarea mea privind spiritualitatea ortodoxă va avea două părţi complementare şi anume:

Aspectele mântuirii şi vieţii comunitare în spiritualitatea ortodoxă;

Asceza şi monahismul, ca elemente distinctive ale spiritualităţii ortodoxe.

Aspectele mântuirii şi vieţii comunitare în spiritualitatea ortodoxă

Ortodoxia creştină este spirituală, prin definiţie. Sub acest aspect, ea este asociată adesea, în mod exclusiv, cu ”mistica isihastă, liturghia primelor două secole ale creştinismului, iconografia bizantină, mila filocalică slavă, monahismul Muntelui Athos, etc.”[3]. A încerca o definire exactă şi exhaustivă a spiritualităţii ortodoxe mi se pare, totuşi, o sarcină foarte grea, căci spiritualitatea reprezintă: “ansamblul eforturilor ascetice permanente ale omului credincios, în vederea mântuirii sale, purificării sale de păcate şi a perfecţionării sale, prin virtuţi, spre comuniunea cu Dumnezeul Trinitar”[4]. Astfel, am putea vorbi despre o viaţă deplin spirituală, sau, altfel spus, despre o „viaţă în Hristos”! Acest aspect implică, concret, conştiinţa personală a fiecărui credincios care pune această viaţă într-o relaţie strânsă cu Dumnezeu – Treime de persoane[5].

În tradiţia orientală ortodoxă, viaţa în Iisus Hristos, înţeleasă ca definiţie a vieţii spirituale a credinciosului, este concepută în perspectiva zeificării omului şi de unire cu Dumnezeu într-un veşnic dialog al iubirii. Acesta este, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: “Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul să devină Dumnezeu”! Spiritualitatea creştină ortodoxă, deci, se afirmă ca o spiritualitate puternic ancorată în revelaţia divină, înţeleasă ca izvor al credinţei creştine.

Fundamentul spiritualităţii creştine ortodoxe este Sfânta Treime, mereu înţeleasă ca Treime de persoane. Existenţă deplină, Sfânta Treime reprezintă sensul însuşi al existenţei ca atare. Ea doreşte să aibă o relaţie permanentă cu toate fiinţele conştiente cărora vrea să le ofere existenţa veşnică, divină. Dumnezeu, ca existenţă supremă, ca Bine Absolut, marchează prin amprenta sa existenţa umană, într-un dialog conştient, fondat pe iubire. Această relaţie, dialog om – Dumnezeu, are ca scop perfecţionarea creştinului, către care noi nu putem ajunge, decât cu Iisus Hristos, în Biserică, realizând virtuţile morale, dar rămânând, în acelaşi timp într-o legătură strânsă cu semenii noştri.

Iată, deci, cele două sensuri spirituale ale mântuirii în ortodoxie, care se condiţionează reciproc, după înfăţişarea crucii Golgotei; relaţia verticală om – Dumnezeu şi cea orizontală om – aproapele său. În sensul său vertical, existenţa omului credincios se concretizează prin virtuţi teologice: credinţa, speranţa şi iubirea, iar în sensul orizontal prin virtuţile cardinale: înţelepciune, curajul, cumpătarea, asumate de vechiul gânditor etic grec, dar cu o semnificaţie nouă, îmbunătăţită şi cu o valoare deosebită în spiritualitatea ortodoxă[6]. Această existenţă virtuoasă este un mod deiform de a trăi, o imitaţie şi o urmare a lui Iisus Hristos, trăită în dimensiunea sa comunitară, aici, pe pământ, dar făcând aluzie concretă la perspectiva eshatologică. Omul, fiind creat ca dat ontologic, după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, aspiră, fireşte, la Creatorul său, la Treimea persoanelor.

Posibilitatea unirii cu Dumnezeu, tulburată de căderea în păcatul originar, dar imaginea lui Dumnezeu în Om nu a dispărut, ea poate fi restaurată, recreată şi repusă din nou în comuniune sfântă cu Dumnezeu. Dat fiind că omul, singur, nu ar fi fost capabil de o astfel de acţiune importantă, el a fost susţinut de Dumnezeu în persoana Fiului Său. Prin El, nouă ne-a fost înapoiată graţia divină, absolut necesară pentru ridicarea spre o nouă viaţă spirituală în Iisus Hristos. Şi această convieţuire a lui Iisus în om este posibilă prin harul Sfântului Duh în Biserică, care la noi se oferă prin Sfintele Taine şi prin rugăciunile preoţilor. Ceea ce ne trebuie este să avem o “credinţă profundă, din care să izvorască toate faptele noastre bune, care, repetate, devin virtuţi. Astfel, viaţa noastră este orientată într-o direcţie eshatologică, având posibilitatea să cunoaştem, chiar aici, jos, împărăţia cerurilor[7]”. Mântuirea, sfinţirea, moartea şi îndumnezeirea, noi nu le putem avea fără o permanentă grijă de fapte bune către aproapele nostru în viaţa zilnică, de fapte avându-şi izvorul în iubirea sacrificială, dată ca model prin Domnul nostru Iisus Hristos. Ele reprezintă, de asemenea, exemplul de urmat pentru ei. La Judecata de Apoi, vor constitui criteriile după care noi vom fi judecaţi.

Astfel, spiritualitatea ortodoxă are, de asemenea, un foarte puternic aspect comunitar. Am putea exprima aceasta prin angajamentul fiecăruia pentru celălalt pe calea mântuirii. În biserică, noi trăim frăţia cu o foarte mare intensitate, şi ideea că suntem toţi fiii aceluiaşi Tată, că toţi împărţim aceeaşi moştenire şi că dăm acelaşi sene de iubire creştină spre un scop comun: Împlinirea completă în Dumnezeu. În acest sens, umanismul creştin ortodox aduce valorile moralei creştine, transformând fundamentul faptelor şi comportamentelor noastre zilnice şi dându-ne, astfel, o călăuză şi un model superior de viaţă şi spiritualitate.

Totuşi, o viaţă spirituală ancorată deplin în Iisus nu o vom putea realiza doar prin fapte bune exterioare, nici măcar în relaţia cu Sfântul Duh ci trebuie însoţită de schimbarea totală a stării noastre şi transformarea ei în “templu al Sfântului Duh” (1 Cor. 3, 16-17; 6, 19), ceea ce vrea să însemne des-pătimirea completă, înţeleasă ca o desprindere de patimile umane, pentru o îndumnezeire totală. Omul ajunge la ţintă în măsura în care păstrează permanent legătura spirituală cu arhetipul său, Iisus Hristos cel Înviat. La fel cum “semnificaţia icoanei nu se află în ea însăşi, ci în persoana care este reprezentată, semnificaţia omului nu se află în el însuşi, ci în modelul său, în Arhetipul său divin”[8].

Această condiţie îl obligă pe om la despătimire, altfel spus, la transformarea patimilor sale, care sunt născute iraţionale în existenţa sa, spre acţiuni raţionale care pot să-l ridice pe om la asemănarea cu Dumnezeu. Altfel spus, “scopul vieţii spirituale nu este de a distruge patimile omului, ci de a le orienta într-o altă direcţie, de la rău spre bine, şi aceasta nu prin mijloace exterioare, violente, ci prin schimbarea şi transfigurarea în virtuţi, cu ajutorul luminii necreate a Sfântului Duh, pentru ca omul să poată cuceri adevărata libertate de fiu al Domnului faţă de lume”[9]. În ortodoxia creştină, omul nu se schimbă, ci se transfigureză[10], adică progresează spre unirea cu Dumnezeu, prin comunicarea cu Arhetipul său, Iisus Hristos, cu care se află într-o legătură strânsă şi permanentă prin energiile necreate ale sfântului Duh.

Asceza şi monahismul, elemente caracteristice ale spiritualităţii ortodoxe

Ortodoxia orientală are un fel original de a trăi creştinismul. Uneori suntem tentaţi să considerăm că ea este foarte arhaică şi că nu-şi justifică existenţa în timpurile moderne contemporane. Însă este o falsă opinie căci Ortodoxia reprezintă perpetuarea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii Primare, Una, şi răspunde perfect aşteptărilor spirituale ale popoarelor în sânul cărora se manifestă azi. Şi aceasta mai ales pentru că nu şi-a schimbat mesajul evanghelic după două mii de ani. Dacă nu trebuie să se facă referinţă decât la secolul XX, se înţelege că ortodoxia creştină a cunoscut un nou val de martiri, la propriu şi la figurat, prin ateismul dezvoltat de ideologia comunistă. Pentru ca poată ieşi vie din această confruntare cu forţele răului, ea s-a sprijinit pe doi stâlpi de rezistenţă: credinţa populară şi monahismul.

Viaţa monahală din România, de la origine, a fost organizată în conformitate cu regulile stabilite de Sfântul Vasile cel Mare. ea a avut o importanţă pregnantă în spiritualitatea românească de-a lungul veacurilor. Mănăstirile ortodoxe române au fost tot atâtea enclave ale credinţei nealterate, ca mijloace de păstrare a valorilor istorice şi artistice le poporului român.

Mi-ar plăcea să evoc, printre iniţiatorii căilor monastice pe teritoriile româneşti, pe doi călugări bine cunoscuţi şi în Occident: este vorba de Sfântul Ioan Cassian, fondator a două mănăstiri în sudul Galiei († 480 la Marsilia), de naţionalitate scită[11], precum şi Dionisie cel Mic[12] (Roma, † 540), care a stabilit data Naşterii lui Iisus Hristos. Primul a trăit către al IV-lea secol şi este cunoscut mai cu seamă pentru Filocalia sa şi scrierile apologetice împotriva lui Nestorius. El a influenţat, de asemenea, monahismul occidental. Al doilea, Dionisie Smeritul (470-545), era “un mare erudit, cucernic, smerit şi bun ca paginile Evangheliei”[13], căruia noi îi datorăm calculele astronomice ale începutului erei creştine. El a făcut, de asemenea, o serie de traduceri din greacă în latină, din Sfântul Chiril din Alexandria şi Sfântul Grigorie de Nyssa, precum şi o importantă colecţie de texte patristice şi canonice.

O etapă foarte importantă pentru monahismul român, în special, şi pentru cel ortodox oriental, în general, o găsim în mişcarea spirituală filocalică cunoscută sug numele de isihasm. Din secolul al XIV-lea, fără întrerupere, el devine o constantă şi o realitate în spiritualitatea comunitară română.

Pentru cei care cunosc puţin această formă de manifestare a monahismului, trebuie să amintim că isihasmul reprezintă o tradiţie creştină ascetică din secolele IV şi V. Cuvântul “isihasm” este de origine greacă şi înseamnă tăcere, pace tihnă, şi concentrare interioară. Ca manifestare spirituală şi teologică, isihasmul nu se organizează decât spre secolele XIII-XIV, prin “însuşirea rugăciunii lui Iisus, ca metodă de concentrare şi pace interioară în care inima înţelege şi se deschide spre Dumnezeu”[14]. Practica isihasmului se poate întâlni la Părinţii din deşert care au avut Filocalia ca izvor de inspiraţie şi invocare, fără încetare, a numelui lui Iisus ca disciplină pentru îmbogăţirea viaţii interioare. rugăciunea utilizată, numită fie rugăciunea inimii, fie rugăciunea curată sau rugăciunea lui Iisus, era compusă astfel, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”; sau, câteodată, simpla invocare permanentă a numelui lui Iisus, pe ritmul respiraţiei[15].

Textele scripturistice care justifică isihasmul le găsim: la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca 17, 21 “împărăţia lui Dumnezeu există în interiorul vostru” şi la Sfântul Pavel care recomandă “perseveraţi în rugăciune” (col. 4, 2), şi “rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes. 5, 17).

Curentul isihasm, ca toate mişcările teologice de o anumită proporţie, n-a fost cruţat de controverse şi excese. Unii au împins la limite asceza şi izolarea sau au mers până la a considera că rugăciunea recitată mecanic şi o anumită tehnică de concentrare ar putea fi suficiente pentru a vedea harul lui Dumnezeu. Cel care are meritul de a fi făcut o sinteză a tuturor acestor controverse isihaste, sinteză rămasă valabilă până azi, se numeşte Grigorie Palama. El precizează că vederea lui Dumnezeu nu o putem avea prin natura sa, ci prin manifestările sale în lume, prin energiile sale divine necreate. Această energie nu este nici materială, nici spirituală, ea este necreată. Astfel, îndumnezeirea reprezintă participarea umană la lumina necreată şi, în acest sens, isihasmul îl ajută pe om să se ridice spre demnitatea divină supremă. Aceasta este, deci o antropologie optimistă, pozitivă, care repune omul în demnitatea sa iniţială[16]. Nu întâmplător, la români, calitatea de om este echivalentă cu sfinţenia.

În România, isihasmul vine către secolul al XIV-lea, urmare a legăturilor foarte puternice cu Muntele Athos şi datorită dezvoltării monahismului ca atare î regiune. În limba română, cuvântul “isihasm” este tradus prin “sihastru”. Există, de asemenea, o legătură probabilă cu cuvântul grec “ησυχατηριον”, care înseamnă loc de pace, de linişte şi care a dat în româneşte “sihăstrie”[17].

Peste tot, în apropierea marilor mănăstiri, au existat unul sau mai mulţi “sihaştri” care locuiau, în majoritatea cazurilor, în adăposturi scobite în piatra muntelui sau în mici colibe în pădure. Numele de sihastru este valorizant şi foarte folosit în tradiţia ortodoxă română, având o mare întrebuinţare, de asemenea, azi mai ales pentru a desemna pe aceia dintre călugării îmbunătăţiţi.

Dar felul de a trăi isihasmul românesc şi are originalitatea în faptul că “sihaştrii” români, ca şi un foarte mare număr de călugări, nu s-au izolat niciodată de lume sau de natura înconjurătoare. Este adevărat că au căutat totdeauna liniştea şi tihna, dar nu pentru a fugi de lume, ci animaţi de dorinţa de a-şi redobândi pacea şi liniştea interioară.

Locurile geografice alese pentru meditaţia lor au fost printre cele mai frumoase posibile. Şi, de aceea, numeroase pâraie, luminişuri sau munţi poartă nume de călugări. O scurtă istorie extrasă din scrierile cucernice ale zilelor noastre, probează, într-un fel, faptul că sihaştrii nu au vrut niciodată să se izoleze complet de lume: “Călugărul Ilie Galaction a cerut unui sihastru, stăpânul său, să-i spună când, după părerea lui, va avea loc sfârşitul lumii. Acela, cu un oftat, i-a răspuns:

– Aceasta se va petrece în momentul când nu vor mai exista căi de la vecin la vecin!”[18] Deci, noi putem adăuga, când egoismul şi singurătatea vor fi cuvântul de ordine în societatea noastră.

Monahismul, ca formă de manifestare a vieţii creştine, îşi are izvorul în Evanghelii. Căci idealul cerut în Evanghelie este cel al perfecţiunii şi al devoţiunii totale pentru celălalt. a fi călugăr este o vocaţie şi nu o trimitere, înseamnă un credincios consacrat în întregime. El ia libera lui decizie pentru sacrificiu, pentru devoţiunea totală, pentru generozitate şi iubirea celuilalt. Iese din el însuşi pentru a se oferi în întregime, pentru a renega “ego”-ul său, egoismul său. Nu putem face distincţie fundamentală între un creştin şi un călugăr, căci viaţa amândoura rămâne un mister. Ea reprezintă un mod de existenţă în comuniunea credinţei şi în dragostea de Dumnezeu. Prezenţa călugărului în lume este un paradox. el este un pelerin ce nu aparţine lumii, ci care, totuşi, o trăieşte deplin şi se află în interiorul ei.[19]

Viaţa călugărului se desfăşoară între credinţă şi căinţă, într-o “metanoia”, într-o continuă schimbare a vieţii, care îl implică în realitatea de a trăi păcatul naturii umane ca şi realitatea nouă a mântuirii într-un Iisus Hristos, la care el participă ca fiinţă vie şi activă în acelaşi timp. Cu credinţă şi pietate, el trăieşte această căinţă continuă, această schimbare ca pe o reînnoire a dorului botezului, ca pe o evoluţie întru Domnul, o evoluţie spre existenţa şi Sensul ultim. Nu dorim să exagerăm importanţa monahismului ca atare, în contextul creştinismului contemporan, dar vrem să subliniem faptul că, dacă Biserica se află într-o situaţie grea, numai monahismul ar putea-o salva şi revigora[20].

Monahismul a constituit, în România, în perioada comunistă, locul de refugiu pentru creştinii care nu puteau să-şi manifeste liber sentimentele religioase. Mai mulţi “comunişti”, aderând la partid pentru a obţine privilegii, dar fără să împărtăşească doctrina marxistă, veneau la mănăstire pierduţi în anonimatul mulţimii pentru a se reculege sau a se confesa.

În prezent, când România trăieşte o teribilă criză economică, juridică şi socială, mănăstirile şi bisericile creştine cunosc o reînnoire fără precedent. Secularizarea dorită de propaganda atee comunistă n-a putut să-şi atingă scopul, ci, dimpotrivă, a provocat reacţia inversă, adică reînnoirea religiosului de orice fel. Şi, în contextul în care, de o parte viaţa socială pare să devină tot mai nesigură şi haotică, de cealaltă parte viaţa religioasă a devenit adevăratul suport al ţării. Chiar dacă recesiunea economică şi sărăcia au atins o mare parte a populaţiei, se observă numeroase biserici în construcţie sau în renovare.

Concluzii

Evident, nu putem reduce spiritualitatea ortodoxă la aceste două aspecte: aspectul sobornicesc şi monahismul, Nu putem, de exemplu, face abstracţie de importanţa dată icoanelor, bisericilor pictate atât în interior, cât şi în exterior, bogăţiei liturgice, Sfintelor taine, sau scrierilor filocalice, dar timpul acordat pentru intervenţia noastră este foarte restrâns.

Spiritualitatea ortodoxă este de o foarte  mare bogăţie, valorizând persoana umană şi dând un sens precis existenţei pământeşti. Omul nu este singur în existenţa lui, ci se află într-un permanent dialog  de iubire cu Dumnezeu, înţeles ca Treime de persoane, şi cu aproapele său, pe baza virtuţilor creştine. Şi Ortodoxia se prezintă în acest sens ca o teologie personalistă contrară individualismului care caracterizează societăţile moderne contemporane. Acest dialog de iubire pe care îl putem înţelege sub forma crucii eliberatoare din Golgota este un dialog impregnat de umanism cu un foarte puternic accent comunitar care vizează transformarea oricărei fiinţe umane prin despătimirea completă pentru o îndumnezeire totală, altfel zis omul trebuie să se golească pe el însuşi pentru a  se umple de Dumnezeu. Atitudinea pe care ar trebui să o aibă omul în faţa lumii şi raportul om-lume este un raport optimist, bazat pe comuniunea şi legătura permanentă cu Dumnezeul – Treime prin harul prezent în Biserică, anulând la fel de chinuitoarea frică de moarte.

Omul, după gândirea Părintelui Profesor Stăniloae, nu este sortit morţii, ci eternităţii. În spiritualitatea ortodoxă, moartea reprezintă condiţia ontologică a Învierii şi a restaurării omului în Iisus Hristos. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu se înscrie în tradiţia gândirii ortodoxe a diasporei ruse (Berdiaev, Losski). El critică apofatismul exagerat, pentru a repune în valoare catafatismul şi reexaminează din punct de vedere spiritual persoana umană – din comunitate, care se opune individualismului şi particularului. Biserica Ortodoxă respinge orice formă de înnoire spirituală care nu-şi găseşte sursele în edificiul doctrinar moştenit de la Domnul Iisus Hristos prin tradiţia apostolică a Bisericii iniţiale.

Aşadar, Ortodoxia are o spiritualitate echilibrată şi foarte bine structurată, în armonie cu tradiţia relevată şi cu nevoile şi cu temerile omului contemporan. Ea propune, printre altele, pentru creştinismul celui de-al treilea mileniu, pe de o parte, o viaţă de comuniune, însoţită de un dialog permanent cu Dumnezeu şi cu viitorul, pe de altă parte, un monahism viguros şi activ, căci Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii Domnului Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[21] Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

 

 

Bibliografie:

 

Bălan, Arhimandrit Ioanichie: Convorbiri duhovniceşti cu teologi ortodocşi din străinătate, Editura. Mitropoliei moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995.

Buga, Pr. Ion, Minipatrologie contemporană, Editura. Simbol, Bucureşti, 1994.

Bria, Pr. Ion, Liturghia după Liturghie; misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Editura. Atena, Bucureşti, 1996.

Drăgulin, Gheorghe, Cuviosul Dionisie Smeritul (Exiguul),în vol. colectiv: Sfinţi români, Bucureşti, 1987.

Meyendorf, Jean, L’Eglise Orthodoxe hier et aujord’hui, Editura. Du Seuil, Paris, 1995.

*** Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 621.

Plămădeală, Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1995.

Popescu, Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.

Popescu, Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, ed. Diogene, Bucureşti, 1996.

Radosav, Doru, Sentimentul religios la români, Editura. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Stăniloae, Dumitru, Din istoria isihasmului în ortodoxia română, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.

Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

 

Stăniloae, Dumitru, Trărea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

Stăniloae, Dumitru, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică, în Ortodoxia, nr. 2/1986.

Stoleru, Nicoale, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea cerştină, în Ortodoxia, anul XLII, nr. 2,3/1990.

 

Drd. Stelian Gomboş

______________________________

[1] Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 155

[2] Pr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie; misiune apostolică şi mărturie creştină azi, ed. Atena, Bucureşti, 1996, p. 206.

[3] Ibidem.

[4] Nicolae Stoleru, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, în Ortodoxia, nr. 2/1986, p. 17.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime – creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică, în Ortodoxia, nr. 2/1986, p. 17.

[6] Ibidem, în Ortodoxia, anul XLI, nr. 2/1990, p. 93.

[7] Ibidem, p. 95.

[8] Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 172.

[9] Ibidem, pp. 172-173.

[10] Pr. Ion Buga, Minipatrologie contemporană, ed. Simbol, Bucureşti, 1994, p. 22.

[11] I. G. Coman, Scriitori bisericeşti în epoca străromână, Bucureşti, 1989, pp. 217-267.

[12] Gh. Drăgulin, Ieromonahul Dionisie Smeritul, “Exiguus”, sau “cel mic”, încercare bio-bibliografică, în Studii Teologice, nr. 7-8/1985, pp. 521-539.

13 Pr. Gheorghe Drăgulin, Cuviosul Dionisie Smeritul (Exiguul) în vol. colectiv: Sfinţi români, Bucureşti, 1987, pp. 234-247.

[14] Dumitru Popescu, Ortodoxie şi …, p. 87.

[15] Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 263.

[16] Ibidem, pp. 258-259.

[17] Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română, ed. Scripta, Bucureşti, 199, p. 10.

[18] Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 621.

[19] Ion Bria, Liturghia după…, p. 263.

[20] Ibidem, p. 267.

[21] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.

 

(Visited 270 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. Nu exista biserici „surori” (cea ortodoxa si cea catolica),ci una singura ,soborniceasca si apostoleasca biserica, aceea fiind ortodoxa si neschimbata. Asa cum ne-a lasat-o Dumnezeu Iisus Hristos. Deeeci ,e neschimbabila..Asa cum Iisus Hristos a venit o singura data cu o singura invatatura, asa ortodoxia a ramas si trebuie sa ramana in Adevar,fara ajutorul si sustinerea politica sau militara a UE sau NATO si prin „oxigenarea”ei cu banii din banci obtinuti de pe urma razboaielor provocate , asa cum se prezinta biserica catolica prin faptele ei „marete” dar murdare din istorie . Cand cineva se afla in Adevar si ramane in invataturile Lui Hristos, nu va avea niciodata o mentalitate expansionista si nu va fi predispus la inchizitii sau la provocari de razboaie de interes asa cum au facut-o si o fac catolicii cu ereziile lor si cu deraparile si avorturile lor sectare .Ecumenismul inventat tot de ei, va „castiga” teren tooot prin politica ,iar la „nevoie” va cere si „ajutorul” interventiei NATO (exemplu cu fosta Iugoslavie ortodoxa) ca apoi sa se arate aducatoare de „pace”. Acum cu saracia provocata prin indatorire a Romaniei ,cu dezordinea din Grecia si tooot asa .Exemplele par sa nu se mai termine in tarile ortodoxe.Doar Dumnezeu ne mai poate salva ,asa cum Dumnezeu a facut-o in toata istoria noastra. Catolicii stiu si cunosc foarte bine prin ce-am trecut noi ca popor in istorie din cauza lor.Tocmai de aceea nu vor sa spuna lucrurilor pe nume prin actiunile lor (prin NATO,UE,CARITAS,ONU,ECUMENISM)tipice apucaturilor lor,pt a masca dezastrul in care omerirea va fi aruncata .Nicidecum privind cu „speranta si bucurie zorile secolului care va veni”. Un ortodox nu va putea sa mai aibe „acces” la dragostea lui Dumnezeu ,daca acel credincios va cauta dragostea acolo unde ea nu va fi in veci si anume prin ecumenism .Orice legatura cu diavolul ,nu are legatura cu ceva sfant adica de la Dumnezeu ,Cineva joaca pe treaba asta incercand sa il desprinda pe ortodox de la ADEVAR prin asociere cu „invataturile”eretice catolice protestante.Asta pt a slabi ortodoxia credinciosului, renuntand la Adevar si iubire Dumnezeiasca . Acesta este scopul lor murdar cu care occidentul se mandreste prin toooot felul de asociatii de tip caritas ,prin misionarii lor „propovaitori” ai lui hristos european politic militar economic etc…Deci in concluzie Dumnezeu NU ARE NICI-O LEGATURA CU POLITICA SAU CU ARMATA ,CLAR .Cine amesteca aceste lucruri si mai ales spuse de catre oricare ar fi acel „preot”,ori s-a lasat asimililat de invataturile eretice inconstient fara har de la Dumnezeu,ori e constient de ceea ce se vrea si participa la distrugerea ortodoxiei. Halal bucurie ,un cuvant tipic catolic eretic, in loc de „Doamne Ajuta”. p.s.Dumnezeu Adevarat are nevoie de inimile noastre ,ci NU de politica noastra lumeasca si nici de „speranta salvarii” noastre prin ecumenism. Speranta ortodoxiei este catre Dumnezeu prin invataturi ortodoxe pt a ne salva, ci nu prin, sau cu ajutorul, sau sustinerea politica, sau militara asa cum au tot promovat-o si o promoveaza occidentalii prin ecumesti vanduti.Speranta mantuirii este numai prin Adevar ortodox,adica prin Iisus Hristos,restul…..e gargara ordinara lumeasca ecumenica jidoveasca ,CLAR ! Doamne Ajuta popor Roman si rastignit de altii!!!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.