Privirea dintru înălţime

Privirea dintru înălţime

by -
1 688

Fiecare om care gândeşte şi trăieşte normal, doreşte să fie la înălţime. La înălţimea chemării lui Dumnezeu la viaţă, la înălţimea aşteptării semenilor lui şi la înălţimea vieţuirii pe pământ.

Privind din nou la Cartea Facerii din Biblie observăm că Dumnezeu vede dintru înălţimea Sa că tot ceea ce creează, aducând de la neexistenţă la existenţă, este bun (Facere 1, 8).

După fiecare zi a creaţiei se evidenţiază faptul: „… Şi a văzut Dumnezeu că este bine…” (Facere 1, 8,10,12, ş.a.). Cu o singură excepţie: după crearea primului om, Adam, nu se specifică această vedere a lui Dumnezeu. Nu se mai aminteşte aceasta, pentru faptul că omul a fost creat după chipul Său: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facere 1, 27), din bunătatea şi iubirea Sa nemărginită.

Privirea lui Dumnezeu din lăcaşul Lui, cerul, este o privire luminoasă, sfântă, sfinţitoare, dătătoare de viaţă, de har şi de putere. La această privire s-au înălţat Maica Domnului şi sfinţii. Însă Dumnezeu priveşte cu multă îngăduinţă şi iubire spre toată făptura Sa: „El face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi …” (Matei 5, 45).

Atitudinea umană este alta. El, omul, priveşte uneori dintru înălţime, alteori priveşte de sus, sau priveşte viaţa fără orizont, fără perspectivă apropiată sau dătătoare de înveşnicire.

Mântuitorul Iisus Hristos ne spune limpede: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23).

Înţelegem aşadar că există o privire a omului dintru înălţime şi o altă privire, de sus.

Privirea dintru înălţime presupune: cunoaştere, bunătate, smerenie, har, generozitate, conştiinţă curată şi dragoste.

Pe când privirea de sus înseamnă: mândrie, aroganţă, ignoranţă, dorinţă de stăpânire, egoism şi dispreţ faţă de semeni.

Ernest Bernea spune că: „Omul nu a avut întotdeauna simţul dimensiunilor existenţei sale şi a raportului dintre aceste dimensiuni (…) Pe măsură ce a crescut mândria sa de „fiinţă raţională şi liberă”, pe aceeaşi măsură şi-a pierdut înţelegerea şi libertatea” (Ernest BERNEA, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, ediţia a III-a, Bucureşti, 2006, p. 68).

Sensul şi consecinţele privirii dintru înălţime şi ale privirii de sus sunt date de smerenie şi mândrie. Una te înalţă, te ridică, te luminează, alta te coboară şi te întunecă. Una te sfinţeşte pentru îndumnezeire, cealaltă te goleşte spre lipsa de sens a vieţii.

„Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mână în mână cu îndumnezeirea omului. S-a crezut că, înălţându-se neîntemeiat până dincolo de puterile sale, până dincolo de firea şi sensul existenţei sale, omul se poate mântui. Roadele acestei atitudini au început a fi culese. Individualismul şi egoismul vieţii moderne au închis omului porţile de ieşire”. (Ernest BERNEA, op.cit., p. 69).

Există tendinţa de a privi oamenii cu dispreţ şi superioritate, de a privi spre celălalt totdeauna critic, neiertător şi în stare de judecată. De aceea Domnul Iisus Hristos se adresează omului zicând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3).

„A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în libertate, în înţelegere ca act moral complex, în putere de jertfă, a-l întrece adică în bogăţie spirituală” (Ernest BERNEA, op.cit., p. 80).

Aşa se ajunge la statura omului desăvârşit prin credinţă, rugăciune şi dragoste faţă de Dumnezeu şi oameni.

Ni se cere să avem privirea curată şi inimă curată pentru a pătrunde Tainele lui Dumnezeu şi a moşteni viaţa veşnică.

În Vechiul Testament citim cum Moise a privit Ţara Făgăduinţei dar nu a intrat în ea din cauza greşelii săvârşite în faţa lui Dumnezeu (Deuteronomul 32, 49-52).

A privit cu ochii săi pământul făgăduinţei, dar în el n-a intrat: „Atunci s-a suit Moise din şesurile Moabului în Muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este în faţa Ierihonului, şi i-a arătat Domnul tot pământul Galaad până la Dan, tot pământul lui Neftali, tot pământul lui Efraim şi Manase (…) Şi a zis Domnul: „Iată pământul pentru care M-am jurat lui Avram, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: Seminţiei tale îl voi da. Te-am învrednicit să-l vezi cu ochii tăi; dar în el nu vei intra” (Deuteronomul 34, 1-4).

Aşa ne învredniceşte şi pe noi Dumnezeu să privim lumea şi cerul şi să percepem lumina, culorile şi formele.

În Noul Testament vedem că Dumnezeu, Cel ce ne priveşte dintru înălţime,  a venit la noi prin Fiul Său, Iisus Hristos: „Dintru înălţime Te-ai pogorât, Milostive; îngropare ai luat de trei zile, ca să ne slobozeşti pe noi din patimi. Cela ce eşti Viaţa şi Învierea noastră, Doamne, slavă Ţie!” (Troparul Învierii, Glasul al 8-lea).

Plină de semnificaţie este privirea Mântuitorului Iisus Hristos din locul pustiu, de pe „aripa templului” şi de pe „muntele foarte înalt”, atunci când a fost ispitit de diavol (Matei 4, 1-11 şi Luca 4, 1-14). O astfel de privire trebuie să avem spre lumea materială în care nu trebuie să fim robi, ci slujitori ai lui Dumnezeu.

Dacă nu-l vedem pe Dumnezeu, atunci e necesar să adoptăm atitudinea lui Zaheu Vameşul, să urcăm deasupra grijilor şi a păcatelor vieţii pământeşti, pentru a privi spre „Lumina lumii”, care este Fiul Său: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

Cele mai importante evenimente din istoria omenirii s-au petrecut pe înălţimile munţilor: Ararat, Sihai, Horeb, Carmel, Tabor, Muntele Măslinilor, Înălţării şi Golgota.

Aici se întâlnesc cele două limite: limita de sus a pământului şi limita de jos a cerului, privirea omului şi privirea lui Dumnezeu.

Chiar şi pe cruce, privirea Mântuitorului Iisus Hristos a fost iubitoare, o privire luminată de har, dragoste, răbdare, suferinţă şi iertare: „Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Iar Iisus zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“. (Luca 23, 33-34).

De aici S-a înălţat Hristos Domnul întru slavă, din smerenia şi iubirea purtate pe Cruce, adică din jertfă, moarte şi înviere. Troparul Înălţării arată această lucrare a Fiului lui Dumnezeu: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei, prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii” (Troparul Înălţării).

Înălţarea lui Hristos la Cer şi şederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, reprezintă garanţia că oamenii se înalţă la ceruri pentru a moşteni viaţa veşnică sau osânda veşnică (cf. Ioan 6, 51). Astfel spus, vindecarea şi luminarea privirii omului din înălţime necesită dragoste şi jertfă.

În comunităţile creştine, privirea spre înălţime înseamnă privirea către biserica parohială, care se află aproape întotdeauna pe un loc mai înalt.

De multe ori privim spre înălţimile munţilor cu dorinţa de a vedea „cetăţile credinţei”, adică Sfintele Mănăstiri. La rândul lor, monahii, vieţuitorii din pustiu şi din mănăstiri privesc spre lume cu dragoste, smerenie, înţelegere şi răbdare, prin rugăciune şi nevoinţă.

Privirea dintru înălţime ne ajută să privim cu ochii minţii conştiinţa noastră şi să observăm dacă aceasta este curată şi luminată, sau afectată şi întunecată de păcate.

Zilnic înălţăm rugăciuni, precum tămâia care se înalţă la cer, coborând în adâncul inimii noastre şi jertfindu-ne timpul pentru a-l sfinţi şi înveşnici. Aceste cuvinte ar putea reprezenta un mesaj adresat fiecărui suflet la începutul anului bisericesc (sărbătorit la 1 septembrie), cu dorinţa de a privi spre cer şi a folosi timpul spre dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Omului îi place să privească de pe înălţimile cele mai mari ale dealurilor şi munţilor. Nu este un lucru rău. De acolo privim la lumea de jos cu bucuriile şi suferinţele ei, dar şi la cer, unde s-au dus sufletele celor plecaţi dintre noi.

De pe Ceahlău sau Făgăraş, de pe Bucegi sau „Transalpina”, de pe Semenic sau „Vârful lui Roman”, privim la Ţara Românească cu speranţa reînvierii şi înălţării ei întru lumină şi roade bogate.

Până atunci, să nu uităm cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez din celebra sa Scrisoare – Testament : „…Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf”.

autor: P.S. Emil Lovișteanul

sursa: Revista Clipa

(Visited 133 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.