Prinţul moştenitor Ferdinand

Prinţul moştenitor Ferdinand

by -
2 378

În umbra Regelui Carol I: Prinţul moştenitor Ferdinand

Personalitatea Prinţului moştenitor Ferdinand şi apoi Rege al României a fost surprinsă de contemporani în toate ipostazele sale. Dincolo de opiniile eronate, tendenţioase, vehiculate de adversari sau descrierile apologetice susţinute de anumite persoane aflate în anturajul Casei Regale, nu au lipsit nici aprecierile echilibrate menite a sublinia atât calităţile şi slăbiciunile omului, cât şi responsabilitatea monarhului.
Prinţul Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern s-a născut la 24 august 1865 în castelul de la Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al Prinţului Leopold, fratele mai mare al regelui Carol I al României, şi al principesei Antonia de Bragança, infanta Portugaliei. Anii copilăriei şi i-a petrecut în atmosfera sobră şi severă de la Sigmaringen, personalitatea tânărului Prinţ fiind puternic marcată de educaţia primită în familie şi, îndeosebi, de preceptul care avea să-i călăuzească paşii în viaţă: sentimentul datoriei până la capăt[1].
A urmat studiile gimnaziale şi liceale la Düsseldorf, unde s-a remarcat prin rezultate foarte bune obţinute la materii diverse, precum istorie, geografie, matematică, religie, dovedind o apetenţă deosebită pentru limbile străine clasice (greaca, latina, ebraica) şi moderne (franceza)[2]. Potrivit tradiţiilor familiale, s-a consacrat carierei armelor, la Şcoala militară din Kassel fiind bine apreciat de profesorii săi mai ales în ceea ce priveşte exerciţiile de tir, marşurile şi calităţile de comandă. În 1885 îl regăsim ca sublocotenent în Regimentul I Infanterie Gardă din Potsdam. Concomitent, a audiat cursurile de istorie şi drept de la Universitatea din Bonn, precum şi cele de la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen[3].
După numirea sa ca succesor la Tronul României, s-a stabilit definitiv în noua sa patrie în 1889, făcând parte, ca sublocotenent, din Regimentul 3 Linie, unde tatăl său, Leopold de Hohenzollern, era comandant de onoare. Regele Carol I va supraveghea îndeaproape desăvârşirea pregătirii militare a succesorului său, care va parcurge toate treptele ierarhiei militare fără a beneficia de un regim preferenţial[4]. Totodată, îşi consolidează cunoştinţele despre progresul armamentului, fiind la curent cu ultimele noutăţi în domeniul tacticii moderne şi apreciind la justa valoare forţa combativă a ţării[5]. Nu de puţine ori a iniţiat inspecţii inopinate în unităţile militare, străduindu-se să respecte cu sfinţenie prevederile regulamentelor militare, demonstrând, de altfel, un spirit de ordine şi meticulozitate deosebite. Nu se sfiia nici să critice atunci când situaţia o impunea.
Tânărul moştenitor al Coroanei – înalt, talie subţire, cu părul blond şi ochii de un albastru pătrunzător, nasul uşor acvilin, cu maniere plăcute şi o ţinută prezentabilă – a fost perceput de contemporani ca o persoană de o rară modestie şi de o timiditate excesivă. Principesa Maria îşi aminteşte că soţul său „era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde”[6]. Asemenea însuşiri au fost de natură a crea impresia – greşită, de altfel – că ar fi complet lipsit de voinţă şi iniţiativă. Pentru cei răuvoitori, „bietul Fritz”, cu „urechile cam mari, dezlipite de cap” constituia un subiect de clevetire şi amuzament[7].
Deşi considerat ca fiind puţin comunicativ, rezervat şi solitar, conversaţia cu el, în pofida unor repetiţii sesizabile, era o adevărată plăcere, posedând solide cunoştinţe de cultură generală. Vorbea cu uşurinţă în franceză, engleză şi chiar rusă, iar tainele limbii şi culturii române avea să şi le însuşească de la profesorul Vasile Păun, de la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, care i-a inoculat dragostea faţă vechiul grai cronicăresc. Aşa cum avea să mărturisească în 1890, cu prilejul alegerii sale ca membru de onoare al Academiei, Prinţul Ferdinand a asimilat rapid „frumoasa limbă românească”, ce i-a înlesnit „cunoaşterea de aproape a literaturii populare, a datinilor, a obiceiurilor, dar mai ales a bogatei istorii a neamului românesc”[8].
Numeroasele discursuri – pe care el însuşi le redacta – aveau să fie apreciate pentru stilul literar şi forma artistică. Prinţul – nota I.G. Duca – „se ţinea la curent cu toate manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse”[9].Un alt fin observator, Constantin Argetoianu, constata că „nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o ţigară bună de Havana”[10].
Aşa cum o dovedesc mărturiile vremii, Prinţul moştenitor a fost un admirator al muzicii wagneriene – obişnuind să frecventeze concertele de salon şi să încurajeze artiştii valoroşi – după cum nu era insensibil la tendinţele muzicii moderne[11]. Dar adevăratele sale pasiuni erau numismatica, filatelia şi, mai ales, botanica, în acest din urmă domeniu propriile cunoştinţe puteau rivaliza cu cele ale unui specialist. Ştia să fie afabil şi atrăgător, chiar curtenitor, de o nobleţe sufletească remarcată de numeroşi contemporani[12].
Disciplina riguroasă şi sentimentul datoriei au constituit preceptele după care s-a călăuzit în întreaga sa viaţă. A fost de o corectitudine adeseori ireproşabilă, inclusiv în ceea ce priveşte partea religioasă. Deşi a rămas fidel credinţei catolice, a respectat şi încurajat Biserica ortodoxă, iar copii săi au fost botezaţi în religia dominantă a ţării, chiar cu riscul excomunicării de către Papă[13]. În urma unei întrevederi cu Prinţul moştenitor, un diplomat german nota: „Îmi lasă impresia unui om foarte simpatic, având conştiinţa deplină a datoriilor ce-l aşteaptă şi foarte preocupat de a le îndeplini cum trebuie. Îmi păru chiar foarte serios pentru un om relativ aşa de tânăr”[14].
Nu este mai puţin adevărat că Prinţul moştenitor a avut atât slăbiciuni, cât şi defecte, ce aveau să fie speculate de presa de nuanţă socialistă: „Adevărul”, „Munca”, „Facla” ş.a. Prin articolele semnate de Alex. V. Beldiman, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille şi N.D. Cocea, se recurgea la o campanie agresivă, pigmentată de injurii şi aluzii răutăcioase[15]. În ciuda amărăciunii pe care a resimţit-o, a ştiut să ignore pamfletele îndreptate împotriva sa, de altfel, întrutotul nejustificate.
Fără a-l iniţia prea mult în treburile publice şi afacerile de stat, socotite domeniile sale exclusive, Regele Carol I i-a permis nepotului său să se ocupe mai mult de treburile armatei[16]. Supus unui protocol rigid şi unor reguli precise impuse de unchiul său, prinţul moştenitor a dat mereu impresia celor din jur că se afla în umbra Regelui şi că acţiona potrivit unor directive. Principesa Maria avea să remarce în acest sens că soţul său „cu toate că zilnic pătrundea mai mult îndatoririle sale, niciodată nu era întrebat, nici consultat şi activitatea sa, în care personalitatea sa era exclusă,nu prezenta nici un interes; era împiedicat de a lucra pe propria răspundere şi nu i se dădea libertate de acţiune; cu toate acestea, împins de delicateţea firii lui, el se supunea, temându-se să jignească pe unchiul său”[17]. De altfel, Regele Carol I dorea să cunoască în toate amănuntele viaţa la Curte şi, în mod special, comportamentul tinerei perechi princiare, care trebuia să respecte cu rigurozitate normele de protocol, orice abatere fiind aspru sancţionată[18].
Aflat permanent în umbra Regelui Carol I, Ferdinand – în momentul succesiunii la Tron (28 septembrie/10 octombrie 1914) – avea să dovedească o loialitate şi tărie de caracter surprinzătoare pentru cei care nu-l cunoscuseră îndeajuns. Originea germană şi apartenenţa la Casa de Hohenzollern nu l-au împiedicat să afirme că „propriile sale sentimente… trebuie să dea înapoi faţă de marile interese ale patriei”[19]. Înzestrat cu răbdare şi perseverenţă, a demonstrat o remarcabilă abilitate în relaţiile cu reprezentanţii Puterilor Centrale la Bucureşti.
Convins de justeţea cauzei naţionale şi conştient de enorma responsabilitate ce-i revenea Ferdinand avea să promită naţiunii că va fi „un bun român” şi că intenţia dinastiei era aceea de a urma soarta ţării: „învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”[20]. Marcat de această atitudine fermă, unul dintre contemporani, I.G. Duca, avea să noteze: „Regele Ferdinand, discutabil din atâtea puncte de vedere, a dovedit însă… că este un mare suflet şi prin aceasta nu numai că va rămâne, dar se va impune respectului admiraţiunii posterităţii”[21]. Hotărârea de a intra în război alături de Antantă şi împotriva ţării natale i-a impus enorme sacrificii personale, demonstrând că s-a integrat pe deplin în societatea românească, faptul că s-a identificat pe deplin cu aspiraţiile naţionale. Şi într-adevăr, posteritatea avea să-i păstreze neştearsă amintirea, dovadă apelativele cu care a rămas în mentalitatea colectivă: „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”.

[1] Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari. O biografie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 23-24.
[2] Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Bucureşti, Editura Militară, 2006, p. 24.
[3] N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul Încoronării, ediţia a II-a, Iaşi, 1996, p. 29.
[4] Ibidem, p. 37, 43, 52.
[5] I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, p. 138.
[6] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, ediţia a III-a, vol. I, Iaşi, Editura Moldova, 1990, p. 216, 223.
[7] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, f. l., 1991, p. 3-4; I.G. Duca, op. cit., p. 135.
[8] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1899-1922, Bucureşti, 1922, p. 9-10.
[9] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 138.
[10] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III5, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 113.
[11] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 137; Robert Schefer, Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, Bucureşti, 1997, p. 77.
[12] Regele Ferdinand I. Amintiri de la cei ce l-au apropiat, Bucureşti, f. a., p. 195.
[13] Raymond Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război, 1914-1918, Bucureşti, 1993, passim.
[14] Apud Sterie Diamandi, op. cit., p. 23-24.
[15] Vezi Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1968, passim; Adevărul despre regi, scrieri din literatura română antimonarhică selectate de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1977, passim.
[16] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898-1940, Bucureşti, Editura Sigma, 2006, p. 20.
[17] Apud Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, p. 34.
[18] Eugeniu Arthur Buhman, op. cit., p. 34.
[19] Apud Raymond Netzhammer, op. cit., p. 52.
[20] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 77.
[21] I.G. Duca, Memorii, vol. II, Timişoara, f. a., p. 163.

autor: prof. dr. Sorin Liviu Damean

sursa: www.sorin-damean.blogspot.com

(Visited 109 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Ii datoram mult casei de Hohenzolern,tuturor membrilor aceste mari familii de origine germana si regelui Ferdinand,care a fost intemeietorul Romaniei Mari,1889-1922,in toata perioada de la Carol 1si pina la abdicarea fortata in ,47 a Regelui Mihai,Romania prin aceasta Dinastie a avut o perioada de inflorire intemeinduse ca stat unitar respectat de celelalte state din Europa incepind cu razboiul de independenta de la 1877,cind tatal lui Ferdinand,Regele Carol1,lupta la Plevna Gritvita cu Imperiul Otoman,pentru Independenta de stat a Rominiei,cinste lor si urmasilor Familiei Regale,care si acum fac multe pentru Romania si cetatenii ei,iar acelor inaintasi care si-au facut cu prisosinta si devotament datoria fata de Romania cu toate ca n-au fost romani au gindit si simtit romineste,D-zeu sa-i odihneasca in pace!.

  2. Pacat ca a murit prea devreme. Desi istoria nu se bazeaza pe „daca”, cred ca evolutia Romaniei ar fi fost alta daca ar mai fi domnit cel putin zece ani.

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.