Pr. Mihai Andrei Aldea: “Părintele Dumitru Stăniloae şi Istoria Românilor”

Pr. Mihai Andrei Aldea: “Părintele Dumitru Stăniloae şi Istoria Românilor”

by -
13 1487

pe2Este mult cunoscută activitatea teologică de faimă internaţională a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Se cunoaşte însă mai puţin despre preocupările istorice ale acestui mare teolog şi mai ales interesul pe care l-a avut pentru anumite pagini ale istoriei românilor.

Ne referim aici la studiul publicat în condiţii vitrege în anul 1976, (Stăniloae, pr. prof. Dumitru – «Besii» în mânăstirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), p. 587-589) studiu ce tratează o problemă deosebit de importantă, cea a formării poporului român. Perspectiva studiului este complexă, iar analiza este îngreuiată de necesităţile de laconism impuse de epoca apariţiei textului. Observăm totuşi mai multe elemente interesante, care merită o observaţie mai atentă, chiar şi numai pentru ineditul lor, ca şi pentru semnificaţia deosebită pe care o pot avea pentru istoria noastră dacă vor rezista cercetării istorice extinse.

În primul rând, este de remarcat o observaţie pertinentă a Pr. Prof. Dumitru Stăniloe referitoare la prezenţa străromânilor în izvoarele vechi sub numele de “bessi”. Într-adevăr, neamul tracic al bessilor avea o mare întindere, “din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba şi Atena, ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”, ceea ce deschide posibilitatea confuziei semantice, la nivelul cronicarilor antici, între acest trib tracic şi neamul românesc ce se năştea.

Trecând peste numeroasele menţionări ale “bessilor” în izvoarele antice prezentate în studiul amintit, ne putem pune, desigur, o întrebare pertinentă: există motive pentru a bănui că termenul de “bessi” din cronicile vremii acoperă altă realitate decât cea tracică?

Tomaschek consideră creştinarea besilor ca datând din sec. V. Acest lucru ar fi determinat însă adoptarea, conform epocii, fie a limbii latine fie a celei greceşti ca limbă de cult. Dar în Antonini Placentini itinerarium, cap.37 1; P.L. LXXVII, 911-912, se menţionează folosirea la Muntele Sinai a limbilor latină, greacă, siriană, egipteană şi besă! Deci creştinarea bessilor – fie ei traci sau protoromâni – a fost anterioară sec. IV, secol din care latina şi greaca au început lupta pentru supremaţie în cultul oficial din Imperiul Roman. Acest lucru dovedeşte categoric faptul că besa era altă limbă decât latina sau greaca. Dar nu era oare limba tracă? Pr. Prof. Dumitru Stăniloae nu stăruie asupra problemei în cadrul studiului, din lipsă de spaţiu probabil. Putem însă a remarca noi, în sprijinul acestei teorii, că nu se cunoaşte nici o folosire a limbii trace în cultul creştin. Nu există nici un termen creştin de origine tracică, nu există nici un manuscris creştin tracic sau care să folosească – ori amintească măcar – termeni tracici. Altfel spus, limba tracică este practic inexistentă în domeniul literaturii creştine, indiferent de orientarea acesteia. Dar o limbă cunoscută în Egiptul şi Palestina epocii de aur a creştinismului, cu mânăstiri proprii la Locurile Sfinte şi Constantinopol, nu putea să nu lase astfel de urme. Singura explicaţie pentru această tăcere este apropierea dintre “besă” şi latină, eventuala confuzie dintre “besă” şi latina vulgară, din care besa se trage, dacă într-adevăr termenul “limba besă” acoperă de fapt realitatea idiomului protoromân. Un alt argument este legat de al doilea aspect deosebit de interesant propus de studiul Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.

Cităm:

“Al doilea fapt care confirmă şi explică prezenţa frecventă a besilor în mânăstirile din Orient, cu o limbă proprie, este existenţa unui creştinism vechi la ei, păstrat într-o latină deosebită de cea care s-a extins de la Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la tradiţia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile naţionale populare în Biserică. […] Creştinismul lor e din vremea propovăduirii lui [ a creştinismului] în Asia Mică (Bitinia) şi în Filippi, primul oraş din Europa în care a propovăduit Apostolul Pavel şi care era un oraş de origine besă, într-o regiune compact besă (Tomaschek, op. cit.)”

Trebuie să recunoaştem că ideea romanizării tracilor prin creştinism, pornind chiar din epoca apostolică este deosebit de interesantă şi uşor de argumentat. Ea explică astfel formarea limbii române, cu toate caracteristicile ei speciale, răspunzând tuturor dilemelor protocroniste. Avem pe de-o parte problema caracterului unitar al limbii române, ce contrastează atât cu ideea romanizării treptate a traco-ilirilor, cât şi cu ceea ce s-a întâmplat în toate celelalte arii romanice, unde fărîmiţarea dialectală a fost şi este izbitor de accentuată. Pe de altă parte este problema romanizării în sine, care ridică pentru zonele nordice ale ariei româneşti – Carpaţii nordici, Pocuţia, Podolia etc – dileme până acum insurmontabile. Romanizarea prin creştinism limpezeşte aceste aspecte tulburi până acum. Într-adevăr, creştinarea primordială iliro-tracilor a avut loc în perioada apostolică, atunci când a fost propovăduită evanghelia de Sfinţii Apostoli Pavel, Tit şi Timotei în Macedonia, Tesalia, Epir, Dalmaţia şi Iliria, de Sfinţii Apostoli Filip şi Andrei în Tracia şi cele două Sciţii, de Sfântul Apostol Andronic în Panonia şamd. Aceste prime nuclee protoromâne ce prindeau într-o reţea toată aria iliro-tracă, aflate fiind într-o permanentă legătură cultică şi culturală, au asigurat formarea şi difuzia unei limbi sfinte unitară, diferită de cea care se va forma în Italia începând cu secolul II. Caracterul conservator al limbii sacre va asigura păstrarea unităţii lingvistice de-a lungul veacurilor. Misionarismul creştin al primelor veacuri a dus, în chip firesc, la răspândirea credinţei în Hristos dincolo de hotarele vremelnice ale Imperiului Roman, în zone îndepărtate ca Persia, Arabia sau India. Tot astfel şi în zona traco-ilirilor europeni, unde difuzia creştinismului a mers departe în nord şi răsărit, ducând astfel la apariţia unei întinse pânze de populaţie protoromână întâi, apoi străromână şi în final românească. Peste această pânză s-au suprapus diferite populaţii necreştine, fie ele tracice sau de altă origine, realitate de fapt neschimbată până astăzi.

Sursa

(Visited 166 times, 1 visits today)

13 COMMENTS

  1. Posibilitatea romanizarii tracilor(bessilor) la sud de Linia Jirecek nu poate fi luata in consideratie. Colonizarea veteranilor italici la Phillipi, intr-o zona de mult timp elenizata nu putea determina aparitia unui idiom romanic asemanator cu limba straromana(cu substrat lexical si fonetism tracic ),ci un idiom greco-latin. Nimeni dintre lingvistii sau istoricii nostri seriosi nu a sustinut ca aria de formare a limbii straromane includea Tracia si Macedonia.Vasile Parvan afirma cu claritate ca terminologia noastra crestina dateaza din secolele IV-V ,unii termeni chiar din sec.VI. Alti termeni, ca de exemplu „inviere” dateaza dintr-o perioada si mai tarzie.Deci nu poate fi vorba de originea apostolica a terminologiei noastre crestine.

  2. @ Victor Grigor

    Nu am inteles cui ii este adresat comentariul. Cu textul nu are legatura, decat daca nu l-ati inteles. Cei doi parinti – Dumitru Staniloae si Aldea – nu spun ca traca si latina erau aceeasi limba, ci ca exista o „confuzie semantica” intre besi si stra-romani si ca prin „besa” din cronicile secolelor IV-VI se intelege de fapt idiomul stra-roman. Textul mi se pare destul de clar in aceasta privinta. Dar se poate sa nu fie inteles daca e citit in diagonala.

  3. Ipoteza identitatii besso-traco-daco-latine este de mult infirmata de specialistii in comparatistica indoeuropeana. Latina face parte din grupul CENTUM iar traco-daca ,illira si macedoneana antica din grupul SATEM . Fillipi nu a fost o asezare a bessilor ci o colonie thasiana. Deci latina si limba bessa (traca) nu se pot confunda ! Terminologia crestina romanesca este de origine latina si nu bessa.

  4. Ne tot impiedicam de lucruri marunte, cat de latini de-ai lui Contantin cel Mare suntem, cat de daci suntem, ce crestini cu vechime suntem, ce Adevar cunoastem noi ortodocsii, dar cu toate acestea in prezent nu suntem decat o natie ratacita (asa suntem de sute de ani), care nu e in stare sa-si gaseasca drumul si conducatorii potriviti.
    Suntem o natie de ortodocsi unde „a te descurca”, adica a fura cat mai mult, este la loc de cinste.
    Ne insultam crestineste unii pe altii comentand originea noastra, iar in prezent suntem doar o natie de mana a 15-a.
    Este bine sa stii si istorie, dar prezentul este cel care conteaza cu adevarat.

  5. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 108 ani de la naşterea sa pământească şi 18 ani de la naşterea sa în ceruri…

    Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Anul acesta – 2011 prăznuim împlinirea a 108 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 18 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al înăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… De aceea pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.
    Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.
    Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
    Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din aceast perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
    Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lul Hristos.
    Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
    Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnzeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.
    Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demasce. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
    Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.
    În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
    Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
    S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.
    În încheiere voi spune doar că Părintele Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
    Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

    Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
    Veşnică să-i fieamintirea şi pomenirea! Amin!

    Cu aleasă preţuire şi multă recunoştinţă,
    Drd. Stelian Gomboş – Consilier
    la Secretariatul de Stat pentru Culte
    din cadrul Guvernului României.

  6. Am căutat acel dicționar alexandrin dar se pare că numai Academia Daneză are un proiect de studiere și probabil o editare a unui volum.Cunoașteți dacă a ieșit vreo carte la noi despre subiect,nu cred să existe un lingvist care să rateze așa o ocazie.Curios că abia acum aud de el!Ar mai fi ceva,acum un an sau doi era un bulgar care declara într-un ziar că a descoperit la Londra o Biblie bessică și va publica un studiu..apoi a dispărut complet.Nu înțeleg de ce spuneți că acei traci erau reticenți să se deschidă cultural și lingvistic când au fost prezenți aproape neîncetat de-a lungul istoriei în lumea greco-romană prin toate categoriile sociale:mercenari,filozofi,medici,negustori,creștini poate etc.E drept că mă surprinde cât de puține informații au lăsat efectiv,dar trebuie să recunoaștem că nici istoria scrisă a grecilor nu prea a supraviețuit creștinilor sau musulmanilor.

  7. Răspunsul este dat în alte articole și studii pe temă, unele chiar și de pe Foaia Națională.
    Destul de pe scurt, iată viziunea noastră:

    Cu toate că grecii înțelegeau cuvintele traco-scitice din teatru, unde apăreau multe în vorbirea sclavilor (a se vedea Dicționarul lui Hischios din Alexandria), nu foloseau niciodată această limbă ”a sclavilor și barbarilor”. Erau ajutați întru aceasta și de alte două fapte: tracii erau foarte înclinați în a cunoaște și a folosi limbi străine, dar și foarte rezervați în a se deschide cultural și mai ales lingvistic față de străini.
    Tracii din sud – Europa, Bitinia, Misia, Pont, Asia, Tesalia, Peloponez etc – foloseau foarte mult limba greacă, dinaintea cuceririi romane. Tracii și ilirii din Dalmația, Iliria, Tracia, Dacia Pontică, au fost mult mai rezervați față de grecism, dar au folosit mult latina. Macedonia a fost o placă turnantă din punct de vedere lingvistic, aici întâlnindu-se și combătându-se partidele grecofile și latinofile ale tracilor. În cele din urmă și în Macedonia a biruit folosirea latinei, ca și în părțile muntoase din Tesalia, în Epir și în alte regiuni din Peloponez și Creta.
    Această distincție în folosirea unei limbi de comunicare cu cei din afara neamului tracic se baza pe o serie de opțiuni religioase și politice. Cei care optau pentru filosofii și religii ale plăcerilor fizice (hedoniste), precum dionisismul sau epicureanismul, alegeau greaca. Cei militariști sau ascetici, latina.
    Desigur, ei nu abandonau traca, sau cel puțin nu o abandonau ușor, căci se întâmpla și acest lucru (în Asia, Pont și alte provincii din Asia Mică de astăzi au fost mulți traci care s-au grecizat înainte de venirea creștinismului). Cei mai mulți își păstrau însă limba maternă, care pentru ei era mai mult decât limba în care se născuseră, era, cum spune Mircea Eliade, ”cartea” (vorbită, ca să spunem așa) care închidea în ea învățăturile lor sacre, religia lor ascunsă.
    Deși sunt mulți care își închipuie altceva, adevărul este că cei mai mulți dintre traci NU au primit creștinismul de la Sfinții Apostoli și ucenicii lor. Nu l-au primit, dar nici nu l-au urât, la început. Ca urmare, comunitățile creștine cu traci sau majoritar tracice au folosit limba de circulație locală – greaca sau latina, după împrejurări.
    O populație tracică ce se convertește în masă este cea frigiană, în secolul IV, dar o face în erezia ariană. Ea își înființează o structură religioasă în care se slujește în frigiană, dar care se va prăbuși în timp, odată cu trecerea multora la Ortodoxie sau cu plecarea lor alături de migratori păgâni sau eretici.
    În ținuturile dinspre Marmara și de dincolo de ele, a fost un amestec de comunități creștine ce foloseau limba greacă și limba latină, în provincii ca Tracia, Macedonia, Iliria, Moesia etc limba latină fiind de departe cea mai folosită.
    Aceste obști creștine traco-romane erau legate prin mii și mii de fire, astfel încât și-au câștigat o identitate proprie, alta decât a tuturor celorlalți traci. Au început să devină, altfel spus, un alt neam. Cronicarii au început să-i menționeze separat de ”traci” sub numele de ”bessi”, așa cum arată Părintele Dumitru Stăniloae.
    Conducătorii traci, care ajunseseră să ocupe funcții însemnate în Imperiul roman, au început să fie tot mai tulburați de creșterea acestui neam, care se rupea cu totul de tradiția religioasă păgână tracică, revenind la străvechea credință adamică. Ca urmare, au izbucnit persecuții din partea lor. De la Maximin Tracul până la Iulian Apostatul au fost foarte mulți împărați și funcționari de origine tracică ce au persecutat sistematic Biserica lui Hristos. Ei ar fi putut să meargă pe altă linie, pe înființarea unei Biserici creștine de limbă tracică. Ei erau însă păgâni, iar pentru ei limba tracică era limba religiei lor păgâne și nu o voiau folosită în Creștinism, pe care de altfel îl voiau exterminat.
    Încăpățânarea lor în această drăcească voință a fost cea care a pecetluit soarta limbii tracice și a tracismului păgân. Acestea au pierit pentru totdeauna, doar cioburi incoerente rămânând din ele.
    Din prigoanele tracilor păgâni, traco-romanii creștini au ieșit și mai uniți, și mai puternici, și mai conștienți de propria specificitate – se născuse Neamul Românesc.

  8. Aici e un mister imens la mijloc,dacă Apostolul Andrei a adus creștinismul tracilor în chiar epoca dacilor neînvinși(după 49-50 d.Hr.Ap.Andrei și Petru pornesc misiunea lor),a hirotinit preot la Odessos(coasta bulgărească)plus o misiune lungă mult spre nordul Mării Negre la alți traci/păgâni..cum se face că nu s-a păstrat decât clasicul creștinism de limbă latină?Sânt sigur că mare parte din barbari ar fi înțeles enorm mai mult dacă li se explica în tracă,iar conform unui grec care a scris o carte recent despre Andrei,susține că 20 de ani ar fi fost dedicați traco-dacilor.În Egipt limba liturgică e copta,limba faraonilor;de ce a mers la ei și aici nu?..erau tracii mai idioți decât fellahii?Arheologia a găsit daci creștinați(probabil în idiom local?)apoi brusc în sec.IV comunitatea asta incipientă renunță definitiv la idiom spre latină?PS:e o biserică la N de Dunăre care poartă numele Nămăiești;conform tradiției,Andrei a intrat în templul păgân și dacă n-a găsit pe nimeni a numit locul Nămăiești(NEMO Homo lat.)..dacă nu-l înțelegeau dacii,la ce bun denumirea? Nu-s protocronist,doar am întrebări multe.Poate e cineva mai citit pe aici 🙂

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.