Pr. Constantin Necula – A doua zi, marţea patimilor
Paştele Crucii
Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paşte, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinţii noştri o numeau şi Paştele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălţa pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.
Ţie, fratelui meu, îţi scriu în fiecare seară ca să înţelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă şi nici de petrecut în indiferenţă. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea. ..dimineaţa zilei care vine. Da, slujba grăbeşte timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune şi tristeţe din care ni se naşte bucuria, ieşirea din moarte. Învierea.
MARŢEA PATIMILOR
Ziua a II-a
Şi a fost seară şi apoi iar dimineaţă. Ziua aceasta ne întâmpină cu Evanghelia celor zece fecioare (Matei 25.1-13). Un moment de bucurie din viaţa unei comunităţi devine subiect de meditaţie pentru vremea aceasta, în care Patima Mântuitorului se face vădită.
Motivul? Mântuitorul urcă Golgota ca şi cum ar merge la nuntă. Merge la moarte ca la nuntă. Cum numai martirii vor mai merge. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Patima Mântuitorului ca despre o ultimă încercare a firii dumnezeieşti de a se împăca deplin cu firea umană. Un joc mântuitor început în umbra de lumină a Raiului, acolo unde Dumnezeu căuta să ţină în logodnă veşnică firii dumnezeieşti pe cea umană. Cea din urmă trădează.
Ca dar de nuntă şi reîmpăcare, Dumnezeu trimite frumuseţea lumii, munţii şi apele, zorii şi amurgurile, florile câmpului şi mireasma livezilor, dar firii umane nu-i pasă. Apoi îşi trimite prietenii, pe profeţi, să-i spună firii omului cât de mult o iubeşte, dar omul, ca el, rămâne surd şi îndepărtat de cer. Apoi trimite pe cel mai bun dintre prieteni, pe Ioan Botezătorul, şi tot nimic. Oarbă, surdă şi mută, firea umană nu se mai lasă sedusă de dragostea lui Dumnezeu. De aceea Tatăl îl trimite pe Fiul Său, Cel Unul Născut, ca să refacă această legătură. El ia firea umană, o curăţeşte şi o reaşează în dreapta lui Dumnezeu Tatăl, ca într-o nuntă. Iar patul nunţii acesteia este Crucea Golgotei.
De aici aşezarea acestei Evanghelii la îndemână. Din nevoia de a ne aduce aminte că mereu trebuie să priveghem, să aşteptăm venirea mirelui, pregătiţi pentru mire.
Doar astăzi contează mai mult masa, sala, invitaţii şi muzica decât mirii. În vremea aceea nu, mirele şi mireasa meritau totul. Iar El, Mirele Bisericii, spunea toate ale pildei cu fecioarele neînţelepte pentru a ne vindeca de materialismul cosmetizat în false duhovnicii. Nu doar untdelemnul le lipsea fecioarelor neînţelepte, ci şi conştiinţa că ele erau acolo nu doar pentru untdelemn. Fecioria lor înnobila nunta mai mult decât lămpile de veghe. Hristos virtuţile noastre ni le face lumină.
E şi ziua în care Iuda pregăteşte vânzarea lui Hristos. Oamenii Templului, funcţionarii înguşti ai unei preoţii prea alunecată spre lumesc, cum şi pe noi adesea ne paşte, au descoperit fisura în grupul de ucenici. Iuda, cel cu mintea iubitoare de arginţi, a tocmit preţul pentru Cel ce este de nepreţuit. Un negoţ deloc străin astăzi când totul este transformat în cifre, când totul se măsoară în indici şi bugete, o vânzare fiscalizată în casa de marcat a nemerniciei omeneşti. Aşa se întâmplă mereu când e mai important untdelemnul decât Mirele.
E judecabil Iuda, nu e? Oamenii se împart mereu în două tabere când e vorba de judecat vânzătorul, dar sunt o singură tabără când e vorba să câştige din vânzarea nevinovaţilor.
Să fii chemat la Apostolie şi să intri în cârdăşie cu cei care-L ucid pe Hristos, Dumnezeul cel Viu, e vina celui care preţuieşte mai mult untdelemnul decât pe Cel Uns, Mesia venit să mântuie poporul Său.
Biserica cheamă astfel sufletul nostru la smerită cugetare de sine. O frică amestecată cu smerenie ne cuprinde. Eu, eu cum aş fi trăit ispita lui Iuda? Cum trăiesc ispita lui Iuda când toate ale lumii îmi cer vânzarea lui Hristos pe mai puţin de 30 de arginţi? A cunoaşte neputinţa proprie dinaintea unor astfel de provocări înseamnă să fii atent la untdelemnul din candelă şi la virtutea care te face nuntaş la miresia lui Hristos. Crucea Lui, îndemn la veghere!
