Populaţia și economia Basarabiei între 1821 și 1848

Populaţia și economia Basarabiei între 1821 și 1848

by -
0 1622

Partea întâi – Populaţia

Anexată de Rusia în 1812, Basarabia a fost supusă iniţial, în primele decenii, unei perioade de tranziţie în vederea treptatei ei integrări în Rusia. Aflându-se la marginea Imperiului, la confluenţa economică şi strategică cu Austria şi Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele 12 ţinuturi, cu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale turceşti, anexate şi ele. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat Sturdza, boier moldovean care intras în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, precum şi boietul Matei Crupenschi. Administraţia civilă fusese supusă autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordare rangul de capitală. Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi noii stăpâniri.

În 1818 Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, promulgat la Chişinău de către ţar, exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Aşezământul din 1818 a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră reglementări similare. În postul de guvernator militar al Basarabiei, generalului Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov, iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.

Dar moartea ţarului Alexandru I a pus capăt “erei liberale” în istoria Basarabiei. Sub domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie -10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca guberniile Rusiei.

În momentul anexării, Basarabia avea o populaţie aproape omogenă. Românii se aflau şi în regiunea Bugeacului, ocupată de tătari. Aceştia începuseră să se retragă din Bugeac treptat, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. Românii se aflau şi pe teritoriul fostelor raiale. Tighina număra 12 sate moldoveneşti. Aşezări compacte de români se aflau, de altfel, şi dincolo de Nistru. De la Movilău până la vărsarea Niprului se constata o salbă de sate, care se lărgea între Raşcov şi Tiraspol. Din aceste două puncte se desprindea, spre est, o fâşie de teren presărată cu aşezări româneşti, ce cuprindeau localităţile Balta şi Anam. O altă salbă de sate se întindea de-a lungul Bugului. Sate izolate fiinţau până la Nipru.

După anexare, urmărind deznaţionalizarea şi dislocarea populaţiei autohtone şi integrarea regiunii în cuprinsul imperiului, ţarismul a practicat o sistematică politică de colonizare. În primul rând, în târguri şi oraşe au fost stabilite garnizoane ruseşti, un mare număr de funcţionari, de negustori şi meşteşugari evrei, categorii de populaţie care au contribuit la dislocarea omogenităţii etnice a românilor. Recensământul oficial din 1817 înfăţişa următoarea situaţie demografică români 86%, ruteni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci, armeni, bulgari şi găgăuri 0,63%. Populaţia minoritară (circa 14% din total), stabilită mai cu seamă în târguri, era de origine nouă.

Ca urmare a faptului că orice refugiat venit în Basarbia care practica o ocupaţie şi depunea jurământ de credinţă, devenea cetăţean rus – potrivit statului provizoriu al Basarabiei, din 21 august- 2 septembrie 1812 – s-au aşezat aici mulţi indivizi indezirabili, care-şi părăsiseră teritoriile. De asemenea, un decret din septembrie 1830 acorda negustorilor stabiliţi în provincie importante scutiri fiscale. Drept urmare, un însemnat număr de evrei din Ucraina şi Polonia s-au stabilit în mare număr în târgurile şi oraşele Basarabiei.

Coloniştilor le-au fost aplicate vechile decrete din secolul al XVIII-lea, privitoarea la colonizarea în Noua Rusie, dar şi privilegii mai largi (lemn pentru construcţii, suprafeţe mari de teren). Discriminarea în privinţa repartiţiei pământurilor, operată prin lege, avea, fireşte, un limpede obiectiv demografic şi politic. Bugeacul, declarat teren al statului, a fost distribuit coloniştilor. În timp ce locuitorilor moldoveni din regiune li s-a acordat câte 12 deseatine de fiecare familie, coloniştii au primit cât 60 deseatine (66 ha). În felul acesta s-a ajuns la situaţia în care, din lipsa locurilor de hrană, unii ţărani români aveau să fie constrânşi să emigreze în Siberia.

Primii care au beneficiat de avantajele colonizării au fost bulgarii. Numai în judeţele Chilia şi Cetatea Albă li s-au rezervat 454000 deseatine (504444 ha) de teren. Numărul lor a crescut progresiv. Raportul generalului Inzov (curator al coloniştilor bulgari) din martie 1815 indică, în Bugeac, 1196 de familii de bulgari şi găgăuzi vechi şi 3316 noi. Într-o statistică din 1821, în Bugeac erau constate 8891 familii cu 46598 suflete, din care 32000 de bulgari şi găgăuzi, restul fiind români. În anii 1828-1829, în timpul Războiului ruso-turc, numărul coloniştilor bulgari a sporit substanţial. Moldovenii, şi ei, au contribuit la colonizarea Bugeacului, înfiinţând, după 1817, numeroase sate. Cu timpul însă, au fost asimilaţi sau înlăturaţi.

Procesul de infiltrare al găgăuzilor în Basarabia a fost identic cu cel al bulgarilor. Statistica din 1817 indica un număr de 1205.

Printre colonişti s-au numărat şi germani. Veniţi din Pricipatul Varşoviei, în 1814, s-au stabilit în ţinuturuile Tighina şi Ismail unde li s-au repartizat 115548 deseatine de teren (125947 ha), câte 60 de deseatine de fiecare familie. În 1822 au sosit alţii, din Wurttemberg, din Bavaria şi din Austria. De asemenea, în 1833, coloniştii germani au înfiinţat Gnadethal, iar în 1834 coloniile Friedenthal şi Lichtenthal. În anii următori au fost constituite satele Hoffnungsthal, Gnadenfeld, Freudenfeld, Mariafeld, ş.a. Statistica din 1826 indică 1846 familii cu 9000 de suflete. În 1816 coloniştii francezi înfiinţau satele Ferchampenoise, Brienne, Paris, pe Cogâlnic. De asemenea, între 1824 şi 1828, coloniştii elveţieni din cantonul Lausanne au constituit satul Saba, pe limanul Nistrului. Coloniştilor germani ş francezi li s-au acordat mari avantaje şi o largă autonomie locală.

În 1817 numărul velicoruşilor din Basarabia era de crica 1200 familii. Restul au venit după această dată, majoritatea fiind alcătuită din fugari. Cazacii au venit din Dobrogea, unde se refugiaseră din vremea Ecaterinei a II-a. Cei care au rămas în Basarabia au format, împreună cu voluntarii moldoveni, colonii sau staniţe militare: Acmangît, Stara-Cazare, Volintirovca (curat românesc) în judeţul Cetatea Albă. În 1828-1829 au luat parte la luptele din Balcani. Tot în Bugeac au fost înfiinţate sate alcătuite din veterani ruşi.

Românii au dominat, cu toate acestea, în perioada următoare anexării, spaţiile rurale, iar satul românesc din Basarabia şi-a păstrat multă vreme structurile şi practicile tradiţionale. Ţăranii români au fost supuşi în continuare regimului existent în cele două principate, beneficiind de libertatea juridică şi aflându-se în raport de dependenţă reală faţă de proprietatea funciară. Dar alături de rusificarea oraşelor, colonizarea, prin consecinţele sale economice, sociale şi politice a reprezentat un fenomen care a contribuit la procesul de dislocare a românilor, servind interesele Rusiei imperiale. Exercitate la oraşe prin intermediul administraţiei, legislaţiei, învăţământului, prin colonizare, deznaţionalizare şi rusificare au atins sensibil, încă din primele decenii ale stăpânirii ruse, elita conducătoare românească: boierimea.

Structura societăţii din Basarabia înfăţişa clasele sociale tradiţionale. Nobilimii, prin aşezămintele din 1818 şi 1828 (Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia şi Aşezământul pentru cârmuirea oblastiei Basarabiei), i s-a fixat statutul, boierii români fiind asimilaţi nobililor ruşi. În urma anexării, boierimii moldovene i-au fost recunoscute drepturile şi privilegiile. În egală măsură a fost garantată proprietatea celor care locuiau în dreapta Prutului. În prima jumătate a secolului al XiX-lea a fost alcătuită Cartea genealogică a dvoreaninilor basarabeni, confirmată în 1845.

Dar odată cu integrarea provinciei în structurile Imperiului, acţiunea de rusificare, de restrângere a privilegiilor, de anulare a drepturilor naţionale s-a intensificat. Odată cu boierii români au fost confirmaţi şi numeroşi funcţionari ridicaţi la ranguri nobiliare. Înnobilarea unui mare număr din rândul străinilor veniţi în Basarabia, precum şi împroprietărirea masivă, aici, a unor nobili din Rusia au slăbit ponderea şi autoritatea nobilimii pământene, diminuându-i puterea de rezistenţă. În timp ce confirmarea noilor veniţi în rândul clasei nobiliare se realiza cu uşurinţă, confirmarea autohtonilor – ca urmare a lipsei actelor şi a şicanelor autorităţilor – era mult mai dificilă. Mulţi boieri au trecut în Moldova. În consecinţă, boierimea română a pierdut mult din omogenitatea şi din forţa sa, diluându-se în masa noilor veniţi, cărora li s-a adăugat un important contingent provenit din rândul boiernaşilor, ridicaţi şi ei la rang de dvoreanini. Rezistenţa (mai ales pasivă) a elitei româneşti avea să fie înfrântă. Nobilii care au rămas se vor încadra treptat în societatea rusă. Cu toate acestea, printre ei unii au avut un important rol pozitiv în rezistenţa naţională, în întreţinerea conştiinţei româneşti.

Clerul autohton al Basarabiei a fost supus rusificării, atât prin intermediul învăţământului duhovnicesc, cât şi prin numirea în parohille moldovene a preoţilor ruşi sau ucrainieni.

Ţăranii, români în marea lor majoritate, şi-au păstrat omogenitatea şi vechiul statut juridic avut înainte de anexare, precum şi libertatea, ca în Moldova, de a încheia contracte cu boierii (nobilii) pe moşiile cărora se afla aşezaţi. Prin ucazul din 24 ianuarie- 5 februarie 1834, stăpânii pământului au fost obligaţi de încheie tocmeli cu ţăranii. În 1846 a fost elaborat un contract normal, publicat şi în limba română, răspândit în rândul ţăranilor, care cuprindea normele în acord cu care puteau fi realizate aceste tocmeli. Ţăranii plăteau dările către stat. În afara capitaţiei (impozitul direct), ei erau îndatoraţi să plătească impozite indirecte, în raport cu veniturile realizate din creşterea vitelor (goştina), din albinărit (deseatina), din produsul viilor (vădrărit şi pogonărit). De asemenea, în afara dijmei din produse, ţăranii aveau obligaţia să presteze havalelele rânduite asupra satelor. Un însemnat număr de ţărani (20%) locuiau pe pământurile oraşelor. Categoria ţăranilor care au fost aşezaţi pe domeniile statului au provenit din rândul celor veniţi din Ucraina sau din interiorul Rusiei, din foştii mazili sau ruptaşi, din rândul militarilor stabiliţi în Basarabia, din ţăranii români existenţi sau strămutaţi aici.

Mazilii şi ruptaşii nu şi-au mai păstrat vechile privilegii şi atribuţii avute în Moldova. În 1847 au fost asimilaţi categoriei odnovorţilor ruşi, fiind trecuţi apoi în categoria ţăranilor aşezaţi pe domeniile statului.

Răzeşii nu erau consideraţi categorie socială distinctă. Erau proprietari în indiviziune pe pământurile lor, ocupând ţinuturile centrale ale provinciei. De asemenea, oamenii de scuteală, aşa cum erau numiţi în Moldova categoriile de ţărani dajnici repartizaţi boierilor pentru slujbe (în raport cu întinderea moşiei sau cu rangul) – scutelnicii, breslaşii şi slugile – desfiinţaţi în Moldova prin Regulamentul organic, au fost asimilaţi ţăranilor dajnici în aceeaşi vreme.

Coloniştii de diverse etnii şi cazacii care s-au stabilit în două aşezări din sudul Basarabiei, unde s-a constituit şi un sat de voluntari, întregeau tabloul societăţii basarabene în deceniile următoare anexării.

Partea a doua – Economia

Economia Basarabiei a fost mai ales agrară. Cu toate acestea, în etapa dintre anexare şi mijlocul secolului se constată şi fiinţarea industriei reprezentată de ateliere meşteşugăreşti şi de manufacturi. În prima jumătate a secolului, statisticile vremii înregistrează 144 de întreprinderi manufacturiere în 1830 şi 297 în 1848. în 1830 existau 34 de tăbăcarii, 31 de lumânării, 23 “fabrici” de săpun, 23 de spirt şi trei de bumbac. Comerţul, reorientat spre Rusia, pe căi rutiere slab dezvoltate şi pe Nistru, s-a desfăşurat cu dificultate, ca urmare a situaţiei în care s-a aflat provincia, în urma îndelungatei ocupaţii militare şi a reorganizării structurilor sale. În schimb, agricultura avea să cunoască un mers ascendent în cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, deşi în primele două decenii după anexare, ca urmare a ruperii de pieţele tradiţionale, a instabilităţii administraţiei, dar şi a corupţiei, o stare de regres a fost vizibilă. Un oarecare progres a început să se înregistreze cu începere din deceniul al patrulea, când se poate constata o creştere a suprafeţelor însămânţate cu cereale şi o sporire a producţiei. De la 103700 deseatine destinate culturilor cerealiere în 1819, suprafaţa a crescut la 231000 deseatine în 1837 şi va creşte în continuare. Producătorii principali erau ţăranii şi răzeşii, cărora le revenea 40% din totalul producţiei. La rândul lor, ţăranii aşezaţi pe domeniile statului, coloniştii şi cazacii produceau aproape 1/3 din întreaga cantitate de cereale.

La începutul secolului al XIX-lea, principalele culture cerealiere din Basarabia erau cele de porumb, mei şi grâu. Colonizarea a contribuit la diversificarea culturilor. Creşterea vitelor a înregistrat o scădere continuă, ca urmare a extinderii terenurilor cultivate. În agricultura Basarabiei un loc important a revenit viticulturii şi pomiculturii. Guvernul a luat măsuri speciale pentru încurajarea culturilor, prin înfiinţarea fermelor model şi a şcolilor specializate. În deceniul al cincilea, Basarabia a produs aproape 3 miliaone de vedre de vin, ceea ce reprezenta cca 40% din producţia totală de vinuri din sudul Rusiei. Grădinăritul şi producţia de tutun au înregistrat creşteri substanţiale în cursul acestei prime perioade.

În noile condiţii ale includerii teritoriului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rusiei se asistă la o treptată creştere a numărului proprietăţilor, ca urmare a retrocedării către boierii moldoveni a moşiilor din ţinutul Hotin (fostă raia turcească), a înfiinţării coloniilor în satele populate cu ţărani pe domeniile statului, a roirii satelor existente sau a fărâmiţării moşiilor. Fondul funciar era repartizat între moşierii laici şi ecleziastici (mânăstiri şi biserici), răzeşi şi stat. cea din urma formă de proprietate a apărut ca urmare a trecerii în proprietatea statului a pământurilor tătărăşti din sudul Basarabiei, care fuseseră cuprinse în raiaua Benderului.

Cele mai numeroase şi mai întinse pământuri au aparţinut proprietăţii moşiereşti laice: aceasta deţinea aproximativ jumătate din pământurile Basarabiei. În afara boierilor români proprietari de moşii în limitele acetei categorii au intrat – ca urmare a politicii de rusificare deliberate a autorităţilor Rusiei – numeroşi funcţionari, mari negustori şi colonişti, care şi-au cumpărat sau au obţinut dreptul de a deţine proprietăţi funciare. Boierii români, care au refuzat să se stabilească în Basarabia, au fost constrânşi să-şi schimbe sau să-şi vândă proprietăţile, în caz contrar acestea intrând în proprietatea statului. Cu toate acestea, în ţinutul Hotinului, fostă raia, au fost retrocedate moşiile foştilor stăpâni şi au fost efectuate donaţii din domeniile statului, aşa că s-a asistat la o creştere a suprafeţelor deţinute de laici. Proprietăţile moşiereşti ecleziastice erau concentrate în nord şi în centru, cuprinzând proprietăţile mânăstirilor din Moldova, a celor din Basarabia, şi a celor închinate. Ca urmare a politicii de stat, ponderea proprietăţilor ecleziastice a rămas constantă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Proprietatea răzăşească era situată, mai ales, în ţinuturile din centru, dar tendinţa era de diminuare a ei. Proprietatea funciară de stat, provenită din teritoriul fostelor raiale şi din Bugeac, reprezenta peste o treime din teritoriul provinciei. Au fost împroprietăriţi de statul rus cu mii de deaseatine demnitari ruşi şi boieri moldoveni agreaţi de noua stăpânire. Coloniştilor transdanubieni – mai ales bulgari -, ca şi celor germani ori elveţieni li s-au dat în folosinţă câte 60 de deseatine de familie, care, ulterior, li se vor atribui în deplină proprietate. La mijlocul deceniului al cincilea al secolului al XIX-lea, coloniştii trasdanubieni repartizaţi în 83 de sate aveau în folosinţă 518117 deseatine; coloniştilor germani li s-au atribuit în folosinţă în anii 1822-1828, 141208 deseatine şi 706 stânjeni. Pe domeniile statului, infiinţate după anexare, ţăranii grupaţi în 104 sate aveau în folosinţă, în 1839, 350041 deseatine, suprafaţă care avea să crească în 1848.

Satul a continuat să ocupe poziţia centrală în ansamblul aşezărilor rurale tradiţionale româneşti, adaugandu-se treptat aşezări ale noilor veniţi din Imperiu şi ale coloniştilor. Cu toată infuzia acestor din urmă categorii, satele au rămas, în marea lor majoritate, româneşti. În schimb oraşele din Basarabia, în realitate mici târguri, au fost organizate în timp ca centre ale administraţiei şi au fost mai ales populate cu oameni veniţi din afară, care au servit opera de rusificare, prin privilegiile care li s-au acordat în raport cu populaţia autohtonă. Cele 20 de aşezări care au intrat în cuprinsul acestei categorii imediat după anexare erau slab dezvoltate din punct de vedere edilitar, demografic şi economic. În afara Chişinăului, care a devenit reşedinţă abia după 1816, menţionăm aşezările: Hotin, Tighina, Bălţi, Orhei, Frumoasa (Cahul), Briceni, Lipcani, Mohilov, – situate peste Nistru -, Râşcov, Tuzara (Călăraşi), Teleneşti, Căuşeni, Leova. Chişinăul, aşa cum apare în izvoarele timpului, era la fel de mare ca Orheiul, cu case din lemn, cu o populaţie alcătuită din moldoveni, evrei şi bulgari, la care s-au adăugat greci, turci, germani, armeni, francezi şi chiar italieni. Ruşii erau puţini, funcţionari şi soldaţi, mai cu seamă. În timpul Revoluţiei greceşti, “a mării bejenii” din Moldova, populaţia oraşului Chişinău a sporit, de la 12000 la 50000 de locuitori, că urmare a fluxului de refugiaţi greci şi moldoveni.

autor: Gheorghe Platon, „Istoria Romanilor”, Academia Română, Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, tom 1, pp. 209-219.

(Visited 595 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.