Permanența satirei

Permanența satirei

by -
0 625

Iadul din „Judecata de apoi” pictată în pridvorul bisericii mari a mănăstirii Hurezi.

Răspunzând unei vioiciuni, unei agerimi dintotdeauna recunoscute poporului nostru, ideea de „satiră”, de pamflet, de necruțătoare dare în vileag a neorânduielilor este mai veche, în cultura românească, decât veacul marilor sale triumfuri de la Grigore Alexandrescu la Caragiale și la Arghezi. Citând asemenea scriitori – fii, tustrei, ai pământului dintre Carpați și Dunăre – mă voi întoarce cu gândul, nu întâmplător, la faptul că pe același sol al Munteniei și al Olteniei înflorise în secolul al XVII-lea și în cel de-al XVIII-lea o întreagă literatură populară plină de duh, descătușată de controlul oficial al bisericii, colorată, cu tâlc, precum poveștile și snoavele de aici, ba chiar apăruseră și unele cronici medievale târzii care, dincolo de reflectarea unor situații politice contemporane, vădeau un spirit pamfletar, ironic, virulent, pătimaș chiar precum Anonimul brâncovenesc sau scrierea lui Radu Popescu, marele vornic.

Ridicarea și impunerea socială, economică și politică a unor noi pături în această lume – de la boiernași la negustori, la clerul mărunt și la țărani înstăriți –,  slăbirea treptată, în secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, a pozițiilor ideologice deținute de biserică, premisele unui anume spirit de protest organizat ce va deveni curând spiritul revoluționar al primei jumătăți a secolului trecut – nu întâmplător, mai marcat tocmai în Muntenia și în Oltenia – explică și apariția unor texte populare ce evocă haiduci luptând împotriva oprimării feudale și turcești, ce satirizează călugărimea, stigmatizează moravuri ale timpului.

Iată însă că în acest context, alături de slova scrisă, imaginea plastică zugrăvită venea și ea să sublinieze apetența pentru satiră în Țara Românească a sfârșitului de ev mediu. Mărturie stau pentru aceasta picturi murale ale unor ctitorii muntene și oltene, din preajma anului 1700 până către 1800, și îndeosebi monumentala scenă – altădată cu sens profund teologic și mistic, acum tot mai liberă, aș fi tentat a spune chiar, mai „laică” – a „Judecății de apoi”.

În alcătuirea acestei scene ce voia să trezească teama „păcătoșilor”, pictura veche românească înregistrase o întreagă evoluție stilistică de la gravitatea teologic-medievală a Voronețului moldovenesc din secolul al XVI-lea, la spiritul ghiduș întâlnit pe zidurile unor lăcașuri gorjene, argeșene sau vâlcene din veacurile XVIII și XIX. Atenți la fizionomii, la costume, la imagini ale vieții de toate zilele – de la vânătoare la hore de felul celor din toate satele, de sub munte până la Dunăre –, la reprezentarea unor ctitori în costume de epocă, de modă orientală sau apuseană, precum la Olănești, la Urșani sau la Târgu Cărbunești, zugravii populari ai vremii depășiseră demult, mental și afectiv, în închipuirea și în reprezentarea plastică a amintitei scene, înfricoșarea medievală impusă de textele canonice și de propaganda bisericii, ba chiar și timidul început de satiră cu caracter livresc, întâlnit către 1600 pe fațadele Suceviței în reprezentarea „Scării lui Ioan Climax”. În pridvoarele bisericilor de țară, de mănăstiri sau de schituri din Vâlcea și din Gorj – la Hurezi, la Târgu Horezu, la Baia de Aramă sau la Lainici, și în multe, multe alte locuri –, alături de cei ce calcă morala creștină tradițională (uneori călugări dintre cei ce știm cât erau de șfichiuiți de ironia textelor populare), apar pictați, în șuvoiul de foc roșu al Gheenei, „înșelătorii” țăranului: băcanul și măcelarul ce dau lipsă la cântar, ba chiar și bogatul nemilostiv – altul decât cel al pildelor biblice, mai apropiat și mai necruțător, așa cum îl știau locuitorii satelor în anii dinaintea răscoalei lui Tudor Vladimirescu; iar accentele sociale și politice sunt și mai evidente atunci când – la Bârzeiu-Magheru și la Călugăreasa, la Cremenari și la Ciuta – în aceeași scenă apar, limpede indicați de textele ce însoțesc pictura, „mâncătorul de pământ” – al acelui pământ de care erau lipsiți cumplit țăranii –, „mămularul” – zaraful ce prefața băncile burgheziei de mai târziu –, „cel ce strânge bir” – amintitor de tristă memorie al poverilor pe care sătenii le purtau în vreme fanariotă –, în sfârșit, „cei care se turcesc” – cei ce-și vindeau țara în acele timpuri de grele încercări, aici la hotarele marilor imperii – condamnați pe vecie și acoperiți de dispreț până și în culorile stinse ale frescelor medievale târzii. Ale unor fresce ce fac până astăzi dovada unei mentalități colective sănătoase, deslușind ceea ce am putea numi deja o „opinie publică” care, acum două veacuri și mai bine, găsea, în limbajul ei tradițional, cele mai directe căi întru dezvăluirea acelor rele pe care poporul le-a respins mereu cu tărie. (autor: acad. Răzvan Teodorescu, sursa: Revista Clipa)

(Visited 101 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.