Patria

Un om fără patrie este un infirm, dar, din păcate, frumoasa noastră ţară s-a umplut de infirmi! A avut loc un proces de treptată involuţie, polul catalizator reprezentat de naţiune este ameninţat să-şi piardă funcţiile. Totul a început în vara anului 1944, trecând prin diferite etape. În cea dintâi şi cea mai cumplită, pentru biruitorii ocupanţi şi acoliţii lor interni – pentru care „lumina venea de la Răsărit” – nu fiinţa decât o patrie, cea a Sovietelor, „marea eliberatoare”. Tezaurul trecutului românesc s-a văzut trecut la index. Domnitorii şi bărbaţii de stat ai neamului, mai ales făuritorii României moderne, desăvârşită în hotare naţionale şi neatârnată, au fost acoperiţi de vălul uitării şi invective calomniatoare. Totul era făcut pentru ca patria reală să fie anihilată, scoasă din minte şi mai ales din inimă.

A urmat apoi o a doua etapă, dătătoare de speranţă, românilor li s-a redat conştiinţa şi demnitatea trecutului lor şi li s-a îngăduit cinstirea marilor personalităţi ale istoriei lor. Dar a mai urmat cea de-a treia etapă a acelei perioade, în care s-a instalat un discurs naţional poluat de un cult aberant al personalităţii, de artificiala aşezare în centrul devenirii ţării a istoriei partidului unic şi dictatorial – şi aceea falsificată! – şi acest lucru tocmai când se vădea eşecul unui sistem socio-economic şi politic care fusese instalat, cu îngăduinţa însă a tuturor marilor puteri, asupra unei părţi a continentului european.

A urmat decembrie 1989 şi românii s-au eliberat prin proprii forţe, dejucându-se unele jocuri, care ar fi putut fi extrem de primejdioase pentru viitorul naţiunii. A început un nou drum, dar în care un rol copleşitor l-au jucat puterile din afară, care au devenit vindecătoarele unor grave răni pe care ele le provocaseră indirect, acceptând timp de o jumătate de secol înrobirea unei părţi dintre europeni. A fost instaurat, ca în orice stat modern şi democratic, jocul partidelor, având loc o succesiune de forţe politice diferite la putere. Dar aşteptările n-au fost împlinite decât parţial. Suntem încă foarte departe de visurile şi năzuinţele noastre din decembrie 1989. Minciuna, necinstea şi corupţia domină viaţa ţării, adăugându-se şi apăsările crizei. Uneori pare a nu mai fiinţa nici speranţa unor zile luminoase!

Cauzele neîmplinirilor sunt căutate pretutindneni, uitându-se însă cea mai de seamă: lipsa de motivaţie naţională, lipsa de solidaritate! Românii şi-au uitat patria, pe care înaintaşii, bunicii şi părinţii lor au slujit-o cu abnegaţie şi jertfire. România n-a fost un dar picat de nu ştiu unde, ci a fost rodul unor sacrificii, uneori cumplite, al rezistenţei, al pierderii multor vieţi şi al unor grele pierderi materiale. Fiecare generaţie a contribuit în felul ei la mersul înainte al tuturor, al patriei. Dar astăzi, care este contribuţia naţională a cetăţenilor acestei ţări? Şi mai sunt cetăţenii cetăţeni adevăraţi? Sunt întrebări dureroase, pe care uneori nici nu ni le punem, nepăsători, ascunşi în egoismul, individualismul şi goana împlinirii exclusive a intereselor personale, cu o lipsă totală de preocupare faţă de mersul înainte al patriei, al tuturor! Şi atunci cine poate contribui la progresul acestei ţări şi nu doar al unei sume de indivizi, indiferenţi faţă de binele comun dacă nu pot trage din el un folos personal?

Şi mai ales: cui îi revine vinovăţia acestei deplorabile stări a naţiunii şi cui i-ar reveni să realizeze redresarea? Nouă tuturor!

autor: acad. Dan Berindei

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti