Omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare...

Omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare (partea I)

by -
0 306

Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema (post)modernismului şi seculărizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă. Lumea are impresia că ea nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiţi aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viaţa viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevărată cu ceilalţi, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legături de afaceri, din care să aibă un câştig. Toate valorile spirituale creştine revelate de Sfânta Treime sunt transformate în valori cu caracter uman, negându-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile creştinismului, credincioşii învăţaseră să se ferească de el! dar secularizarea este greu de observat şi aşa cum spune profesorul Jean-François Colossimo în interviul de faţă, ea nu face martiri. Lumea nu se simte ameninţată de ea crede chiar că este un lucru normal, fără să ştie de fapt că ea corupe sufletul.

Secularizarea apare odată cu descoperirea omului ca raţiune autonomă

Aşa cum se întâmplă destul de des, realitatea a apărut înaintea cuvântului. El este mai degrabă un cuvânt filosofic. În secularizare intră termenul secol din limba latină. Ideea care se regăseşte în spatele lui este că într-un fel, în relaţia existentă în mod general între Împărăţia lui Dumnezeu şi lume, între Biserică şi lume, întreg registrul simbolic, întreg registrul sfinţeniei, puţin câte puţin se transformă de fapt într-un spaţiu laicizat, un spaţiu public, se pierde dimensiunea transcendenţei divine, tot ceea ce era în ordinea verticalităţii se pune în ordinea orizontalităţii, tot ceea ce era în ordinea imuabilului se pune în ordinea transformării. Secularizarea începe în mod real, sau o putem data, odată cu Renaşterea, atunci când se trece de la un univers închis la un univers infinit, atunci când, în mod evident, omul devine într-un fel centrul lumii. Există o legătură foarte profundă între secularizare şi umanism, deoarece umanismul va presupune că efectiv toate regulile şi toate legile revelate contează mai puţin decât legile pe care omul şi le poate da sieşi.
Fenomenul se accelerează odată cu Iluminismul, unde omul se descoperă ca o raţiune autonomă, îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să unească credinţa cu raţiunea. Începând cu secolul al XVIII-lea, credinţa este trimisă într-un spaţiu subiectiv, acesta este fenomenul credinţei, al diversităţii credinţelor şi al punerii chestiunii credinţei, ceea ce duce la o formă de pozitivism în secolul al XIX-lea care face ca omul să se viseze demiurgul lui însuşi: îşi împropriază puteri prometeice şi se vede într-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, începutul secularizării poate fi identificat fie în orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie în domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, faţă de cultura mondială, în noţiunea de progres. Doar că, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descoperă toată latura obscură şi aducătoare de moarte a raţiunii fără Dumnezeu.

“Omul cel puternic” devine căpetenia celor nelegiuiţi

În altă ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul întreg este creaţia binecuvântată a lui Dumnezeu – Tatăl, care a fost răscumpărată de Dumnezeu – Fiul şi sfinţită de către Dumnezeu – Duhul Sfânt şi deci, este „casa Tatălui”, „casa părintească”. Aşa a fost creată ea dintru început, având această destinaţie: a comuniunii şi sfinţirii însă noi, oamenii ulterior, am schimbat şi transformat această casă a binecuvântării, îndemnaţi fiind de vrăşmaşul – diavol, într-o peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), în care cel rău a devenit puternic, „omul cel puternic”, căpetenia celor nelegiuiţi, a tâlharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Părinte şi Tată al oamenilor, nu a părăsit lumea, ci în virtutea dragostei proniatoare, şi-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om şi Mântuitorul care a intrat în „peştera tâlharilor”, „în casa omului puternic”, adică a satanei, şi a acceptat moartea pe Cruce, legându-l în acest mod, pe omul cel puternic al zilei, şi deposedându-l de bunuri (Mat. 12, 29) şi, prin moartea pe Cruce, „l-a învins pe cel care deţine împărăţia morţii”, pe diavol (Evrei 2, 14).
În momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol şi era răstignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvântul Său adresat tâlharului ajuns la starea şi la măsura pocăinţei: „Adevărat îţi grăiesc ţie, căci astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luc. 23, 43) – moment în care, de-a dreapta şi de-a stânga erau răstigniţi doi tâlhari. Amândoi erau răufăcători şi ambii erau răstigniţi pe cruce ca tâlhari primejdioşi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire între ei. Totuşi, unul dintre ei îl acuză şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeul răstignit împreună cu ei, dar celălalt îl recunoaşte şi îl mărturiseşte: „Unul dintre tâlharii supuşi chinului Crucii Te acuză, în timp ce al doilea Te recunoaşte ca Dumnezeu”, spune Sfântul Andrei Criteanul în Marele Canon. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos a fost în acel moment judecata lumii întregi, în persoana celor doi tâlhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). În acel loc şi în acea vreme, lângă Crucea lui Hristos a fost judecată întreaga umanitate, toţi oamenii, în persoana celor doi tâlhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovaţie ci o constatare căci noi suntem cu adevărat cei doi tâlhari, noi toţi, şi aceasta este realitatea noastră. Fiecare dintre noi se află de-a dreapta sau de-a stânga lui Iisus Hristos. Fiecare dintre noi se află fie în postura tâlharului care se mărturiseşte şi se pocăieşte fie în cea a tâlharului necredincios şi blasfemiator. Noi suntem cu toţii păcătoşi „căci cel zice că păcat nu are, acela mincinos este”, şi avem fiecare crucea noastră, stăpâniţi fiind de păcat şi de moarte. În această privinţă ne asemănăm între noi fiind aceeaşi, cu toţii. Diferenţa dintre cei doi tâlhari este una fundamentală dar nu constă în faptul că unul dintre ei era mai puţin răufăcător decât celălalt, ci pentru faptul că, iată, cu toate că a fost răufăcător, chiar acolo pe cruce era om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; a rămas om, în pofida nelegiuirilor şi a păcatelor sale şi, din acest motiv, L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie să-l facem şi noi în momentul recunoaşterii păcatului când, în duhul pocăinţei aflându-ne, suntem chemaţi să-I cerm lui Dumnezeu să fie milostiv nouă, păcătoşilor!… Celălalt tâlhar, care L-a acuzat pe Iisus Hristos – tocmai în momentul în care Acesta, ca Dumnezeu – Om era răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar şi un învinuitor al omului luat drept creaţia divină, pentru că el învinuieşte şi blasfemiază în acesta omul ca şi chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el făcea lucrarea diavolului – blasfemiatorul şi profanatorul: îl blasfemia pe Dumnezeu în preajma oamenilor şi invers, adică pe oameni în preajma lui Dumnezeu. În acea clipă, Crucea lui Iisus Hristos a fost totodată judecata şi mântuirea pentru cei doi tâlhari şi, în persoana lor, pentru întreaga umanitate. „În mijlocul celor doi tâlhari se găsea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptăţii; unul dintre cei doi tâlhari coboară în iad prin greutatea blasfemiei sale, celălalt fiind iertat de păcatele sale şi înălţat spre cunoaşterea teologiei”
În aceste clipe, dintre aceşti doi oameni ce se aflau în aceeaşi situaţie cu acelaşi verdict, avem unul care îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi îşi dobândeşte mântuirea ca om (este ceea ce înseamnă teologia în sensul deplin şi autentic al cuvântului), şi un altul care îl acuză şi îl blasfemiază pe Dumnezeu (iată o latură şi o consecinţă a secularizării) şi, prin aceasta, îşi tăgăduieşte mântuirea ca om (pentru că, fără Iisus Hristos, nu există nici om în adevăratul sens al cuvântului, nici mântuire – ieşind aici în evidenţă, aspectul soteriologic şi eshatologic al vieţii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice că istoria întreagă a umanităţii, şi a fiecăruia dintre noi, este deja anticipată, judecată şi manifestată, mai puţin prin faptele noastre personale, cât mai degrabă prin Crucea şi atitudinea noastră faţă de Iisus Hristos cel răstignit şi înviat . Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în taina Crucii şi a Învierii este ascuns „destinul” (vocaţia) lumii şi a oamenilor .

Drumul în istoria umanităţii este parcurs între „apocalipsă” şi „judecată”

În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de „apocalipsă”, de „judecată”, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permanentă în jurul problemei lui Iisus Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotăreşte „destinul” final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Iisus Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre „de acelaşi judecător” (Luc. 23, 40) acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Iisus Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Iisus Hristos şi a atitudinii faţă de El!…
În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la (post)modernism şi secularizare contemporană , în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei…”
Cu alte cuvinte, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine…”  Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.”

-Va urma-

Drd. Stelian Gomboş

(Visited 86 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.