Ofensezi România, pierzi cetăţenia
Ziua Naţională, simboluri naţionale. Am o propunere pentru cei care ofensează simbolurile naţionale: să-şi piardă cetăţenia. Nu o spun cu ura, ci ca o consecinţă logica a lipsei de iubire faţă de ţara în care stai. Cum dragoste cu sila nu se poate, mi se pare nefiresc să forţezi pe cineva care urăşte a fi român, să mai fie. Simplu şi democratic. Ce credeţi?Un sondaj IRES a demonstrat că 91% din români sunt mândri că sunt români. Adică îşi asumă identitatea bucuroşi, fericiţi, preocupaţi, demni. Din păcate, rămân 7% care au răspuns NU (1% nu au răspuns şi 1% nu ştiu dacă e bine sau nu să fii român). Probabil între aceştia se regăsesc şi cei ce urăsc România. Da, este adevărat, sunt şi unii conaţionali care urăsc ceea ce sunt.
Ei neagă orice valoare naţională şi, probabil, ori de câte ori au ocazia, aduc ofense românismului şi simbolurilor naţionale.
Cum, de pildă, o fac unii extremişti din aşa-numitul Ţinut Secuiesc. Ori de câte ori au ocazia, ei îşi exprimă ura în diverse moduri: spânzură personalităţi româneşti, mâzgălesc ziduri, atacă comunităţi româneşti, comit gesturi ofensatoare. Ultimul a fost arborarea steagului negru de Ziua Naţională. M-a trimis cu gândul la steagul piraţilor sau la mai recentul steag al teroriştilor auto-intitulaţi Stat Islamic.
Pentru aceştia, fac o propunere autorităţilor: să li se retragă cetăţenia (dacă or avea-o). De ce să sileşti pe cineva la dragoste cu forţa? Trăind în democraţie şi drepturile omului, fiecare este liber să circule şi să se aşeze acolo unde se simte ca aparţinând locului.
Omul sfinţeşte locul, până la urmă. Nu are menirea de a-l întina. Cu atât mai mult de a ofensa pe conaţionali.
Iar dacă refuză să-şi piardă cetăţenia pentru ofensarea conaţionalilor şi a simbolurilor lor, înseamnă că deja ne priveşte cu ură. Că nu avem de-a face doar cu un regret faţă de pierderea unui teritoriu care a aparţinut unui imperiu, ci cu un gest de jignire şi violenţă faţă de comunitatea in care ei trăiesc.
Astfel de oameni pot deveni periculoşi. Terorismul sau imperialismul se naşte întotdeauna din extremism. (autor: Eugen Tănăsescu, sursa: Adevarul.ro)
(Visited 103 times, 1 visits today)
Mihai Eminescu – „Rugăciunea unui dac”
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dïspar fără de urmă!